Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » SILVIA  GABRIELA  ALMĂJAN : DESPRE POEZIA RECENTĂ  A  LUI  EUGEN  DORCESCU (Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017)

SILVIA  GABRIELA  ALMĂJAN : DESPRE POEZIA RECENTĂ  A  LUI  EUGEN  DORCESCU (Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017)

I

Nimeni nu poate fi mai aproape de poet, mai capabil să-i înțeleagă structura sufletească, sensul profund al metaforelor, adevărul ascuns al cuvintelor decât Doamna sa, Mirela-Ioana Dorcescu. Domnia Sa îl însoțește atât în viață, cât și în poezie.

Volumul ,,Primăvara elegiei” (Despre Elegiile de la Carani de Eugen Dorcescu), apărut la editura Mirton din Timișoara, în 2017, este semnat Mirela-Ioana Borchin, pe atunci viitoare soție a poetului, cunoscută și foarte apreciată profesoară și scriitoare.

Pe lângă aceste calități, doamna profesoară are și marele merit de a fi un important exeget al operei dorcesciene. Mereu încrezătoare, optimistă, atentă la detalii, riguroasă, înzestrată cu un dezvoltat simț critic și estetic, cu talent hermeneutic, doamna Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu reușește să analizeze din mai multe perspective o creație literară de o asemenea anvergură, să-i surprindă nenumăratele mesaje.

În Introducere la ,,Primăvara elegiei” este subliniată importanța poetului: ,,Cât de mare este Poetul Eugen Dorcescu? Este categoric un poet important, al cărui debut absolut a fost vegheat de Al. Philippide, scriitor la care Eugen Dorcescu este în mod frecvent raportat. Evoluția poetului în cele aproximativ cinci decenii de activitate literară a confirmat și a depășit, probabil, prin valoarea atinsă, promisiunile debutului, din moment ce Virgil Nemoianu se întreba, relativ recent, dacă în mediul literar românesc se cunoaște faptul – asupra căruia Domnia Sa nu are niciun dubiu – că Eugen Dorcescu este unul dintre cei mai mari poeți actuali din România.”[1]

Volumul ,,Elegiile de la Carani”, apărut, în 2017, la Editura Mirton, Timișoara, conține următoarele secțiuni și următoarele titluri: ,,Unei statui de cenușă 1 – 3” ,,El Caballero”, ,,Avatar I”, ,,Avatar II”, ,,Omul din oglindă”, ,,Pe terasă”, ,,Triada” (Secțiunea I); ,,Elegiile de la Carani 1 – 17” (Secțiunea a II-a);  ,,Ioanitul” (Secțiunea a III-a). Expunerea noastră are, în consecință, trei capitole analitice și unul de încheiere (concluziv).

Primul poem (din Secțiunea I), ,,Unei statui de cenușă”, reprezintă o meditație asupra vieții, asupra morții și a nimicniciei. Interogațiilor din debut ,,E viață viața mea de astăzi? …/E moarte oare? ” li se dă un răspuns tranșant, negativ –  ,,Nu!”, respectiv ,,Nu.” . Punctuația folosită ne face să credem că prima negație exprimă uimire, pe când a doua – siguranță, certitudine. Pesimismul este sugerat de mai multe lexeme cu rezonanță negativă: ,,Nu!”, ,,moarte”,  ,,Nu.”, ,,Nici”, ,,nu-i”, „moarta”, ,,nimănui”, cărora li se adaugă verbul ,,nălucim”, folosit la persoana I, plural. Predicatele nominale predomină, oferind parcă definiții ale existenței, ale morții – ,,E viață”, E moarte”, ,,moarte nu-i”, ,,E ….-mpărăție”:

,, E viață viața mea de astăzi? Nu!

E moarte oare? Nu. Nici moarte nu-i.

E moarta-mpărăție-a nimănui,

În care nălucim doar eu și tu.” (Unei statui de cenușă 1)

Adjectivul de la începutul celei de-a doua strofe ,,Absentă” intră în antonimie cu ,,vie”. Deși adjectivul ,,viu” este unul care nu suportă grade de comparație, se creează o licență poetică prin utilizarea lui la comparativul de superioritate. La același grad sunt și sintagmele – ,,mai prezentă”, ,,mai a mea”, ,,mai vis”, care intră în componența unei gradații. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Metafora ,,ochii… de neagră catifea” ar putea îngloba o concepție filosofică, potrivit căreia misterul întregii lumi este ascuns în adâncimea ochilor negri. Această idee o întâlnim la Lucian Blaga în ,,Izvorul nopții”. Cuvintele ,,trup” și ,,gând” valorifică materialul și imaterialul, tangibilul și intangibilul:

,,Absentă, dar mai vie ca oricând,

Cu ochii tăi de neagră catifea,

Mai vie, mai prezentă, mai a mea,

Decât mi-ai fost cândva, în trup și-n gând… ” (Unei statui de cenușă 1)

Nimicnicia poate fi sesizată și în ultima strofă, prin intermediul adjectivului ,,nemernicul”. Vocea eului liric exprimă modestie : ,,Acceptă-mă, nemernicul ce sunt!” și intră în opoziție cu persoana elogiată : ,,Tu, moarta mea! Tu, neuitata mea!”

Tautologia de început ,,E viață viața mea”, dar și repetiția ,,moarte”, structurile repetitive cu adjectiv pronominal posesiv ,,viața mea”, „moarta mea”, ,,neuitata mea” și elementele de prozodie îi conferă textului o muzicalitate aparte.

Dacă în prima parte a poemului ,,Unei statui de cenușă 1” predomină constatarea, meditația, în cea de-a doua apare furia, revolta, ura declarată chiar, a treia parte aduce răspunsul.

Revolta se dezlănțuie asupra spațiului și timpului în care cândva erau doi:

,,Urăsc fiece loc în care-am fost

Cândva noi doi. Fiece loc și timp.

Fiece zi, oricare anotimp…

Mai bine ar fi fost de n-ar fi fost!” (Unei statui de cenușă 2)

dar și asupra sinelui ,,Pe mine mă detest, cel mai cumplit”, de unde – dorința morții : ,,Căci aș dori să mor”,  nesoluționată : ,,și nu știu cum ”.

Sesizăm tonul ușor ironic în ceea ce-i privește pe ,,experții/În ale vieții veșnice” – voci care încearcă a oferi compasiune, încurajare, însă concluzia este din nou tranșantă – ,,Ci tu, de-o fi așa, să nu mă ierți!” (Unei statui de cenușă 2)

Ultima parte a poemului este constituită diferit și în ceea ce privește organizarea versificației. Primul vers și al doilea aproape coincid. Deosebirea între cele două este dată de structurile ,,NU!” (=strigăt, ecou) și ,,ești doar tu”. Cea de-a doua este reluată ,,doar tu”, însoțită de indici ai temporalității : ,,cândva”, ,,atunci”, ,,acum”, prin care se face transcenderea (trecut – prezent). Pentru viitor nu rămâne decât:

,,Fantasmă-n al memoriei album,

Absență-n al ființei vacuum.

Zeiță-n al Ființei vacuum.”  (Unei statui de cenușă 3)

Faptul că repetiția ,,ființă” este ortografiată diferit ne conduce spre interpretarea că în planul umanității ea (ființa iubită) rămâne o absență, pe când în planul divinității – o zeiță.

Admirabilă intenția poetică de a dedica un poem ,,Unei statui de cenușă”. Prin faptul că folosește articolul nehotărât proclitic ,,unei”, care, în general, reduce importanța (unei – oarecare), se obține exact efectul contrar – ființa iubită este individualizată, articolul o face să fie unică. De asemenea, o statuie nu este creată pentru oricine, ci pentru o persoană remarcabilă.

Așadar, respectul eului liric atinge sublimul, din moment ce statuia este ,,de cenușă”.

Doamna Mirela-Ioana Borchin afirma, de altfel: ,,Încă de la debut, sublimul este o linie de forță a liricii lui Eugen Dorcescu. De la care Poetul nu s-a abătut. Nici chiar în perioadele în care referința la conceptele de natură spirituală, fie ele cultural-artistice sau existențiale, era un tabu istoric.”[2]

,,El Caballero” este un text poetic alcătuit din două catrene, în care se remarcă o nouă față a pesimismului. Adresarea directă se face prin substantivul în vocativ ,,prietene”, cu un oarecare grad de ambiguitate – acest ,,prieten” ar putea fi cititorul, Creatorul, optimismul personificat etc. Ușa ,,de-un veac pecetluită” sugerează replierea eului liric, o retragere în sine, un refuz de a comunica, de a se exprima. Totul rămâne în planul dorinței – verbele sunt la modul condițional optativ : ,,de te-ai ivi”, ,,ai spune”. Drumul, unicul drum, simbolizează trecerea – ,,Spre soția ta iubită,/Cum bine știi, nu e decât un drum”.

Cel de-al doilea catren prefigurează nimicnicia, zădărnicia, motivul ,,vanitas vanitatum”, des întâlnit în literatură, dar în această poezie apare cu multă vigoare:

,,Sătul de subterfugii cronofage,

De viața fără țel și înțeles,

Sătul de mine însumi, mai ales… ” (El Caballero)

Pentru că nu se întrevede nicio soluție, nicio scăpare, ,,sătul” de toate, imperativul ,,Trage!” poate însemna ,,omoară-mă”, ,,ucide-mă”, ,,împușcă-mă”, deoarece este vorba despre demnitate cavalerească, iar un cavaler, în adevăratul sens al cuvântului, își găsește izbăvirea prin moarte, o moarte onorabilă.

O ,,călătorie” în lumea medievală se creionează în textele ,,El Caballero”, ,,Avatar I” și ,,Avatar II” .

Motivul clopotului din primul vers al poemului ,,Avatar I” îl regăsim și în opera lui Lucian Blaga : ,,În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn/cum bate ca o inimă un clopot” (Gorunul), la Mihai  Eminescu – ,,Clopotul vechi împle cu glasul lui sara” (Sara pe deal), dar și în literatura spaniolă, la Andrés Sánchez Robayna ,,Și dintr-o dată clopotele, chemarea/poate vestirea celeilalte lumini/în dangătul limpede răsunau”. (Marea cea mare)

Dangătul clopotului se pare că poate să pătrundă în timp, să răsune peste ani, să fie o chemare. În ,,Avatar I” – o chemare a cavalerului la luptă, căci, împrejurul dealurilor, ,,vrăjmașe oști,/Barbare oști, pândesc, împrăștiate.”

Epitetul în inversiune ,,Nepăsătorul soare” amplifică tragismul, intensitatea trăirilor, din moment ce soarele – cel care dă lumină, căldură, speranță –  rămâne ,,nepăsător”.  Scoate, însă, în evidență imaginea ființei dragi : ,Și te-arată/Pe scări, în sala amplu luminată,/În sala unde-ai fost. Și unde ești.”

Regăsirea și bucuria regăsirii, speranța se exprimă în versurile:

,,Așa ne-am regăsit: Cu ochii grei,

Plini de păduri, de ziduri și de lupte.

Și-am reluat cuvintele-ntrerupte

De neagra moarte, de tăcerea ei.

Întoarce-ți iarăși chipul către mine,

Frumoaso! Fascinantul meu abis!” (Avatar I)

Substantivul obținut prin conversiune, aflat în vocativ – ,,frumoaso” – reprezintă parcă o adresare directă nu doar ființei iubite, ci iubirii înseși.

Lupta se desfășoară între cele două spații : terestru-cosmic. Cerul dobândește trei atribute, este ,,-nalt, tranșant și tranlucid”. Sângele reflectă viața care se scurge – ,,învălmășit în sânge”.

Ochii, în momentul regăsirii sunt însă ,,grei”, ,,Plini de păduri, de ziduri și de lupte.” (pădurea – simbol al vieții, zidul înseamnă duritate, trăinicie, iar lupta – zbucium).

Nici măcar moartea nu este capabilă să distrugă sentimentul de fericire deplină:

,,Ce-adânc plutim în vreme! Ca și cum

Totuna-s clipă, veac, eternitate.

O, luminoasă sincronicitate!

Străvechi vom fi. Și vii. Ca și acum.” (Avatar I)

Iubirea dăinuie, timpul nu o poate distruge.

Conform  părerii lui Paracelsus, celebru alchimist, medic, fizician, astrolog, teolog și filosof elevețian, inițiatorul mișcării iatrochimice, gnomii sunt cele mai importante ființe care întrupează caracteristicile elementului – pământ.

,,Avatar II” începe tocmai cu această ființă oarecum ciudată, care îndrăznește să ignore sublimul: ,,Un gnom, luând sublimul prea ușor” atacă. Dar, se trezește o altă entitate, un alt avatar ,,El, Lupus lupus” – ajutor în luptă. Eul liric e identificat  prin ,,eu, însoțitorul Umbrei tale”, iar spre final, constatăm o suprapunere – ,,Noi, dublul nepătruns”. Referindu-se la acest poem, doamna Mirela-Ioana Dorcescu afirma: ,,…în poemul Avatar II”, este descrisă o luptă pe viață și pe moarte pentru apărarea sublimului. Strategia combativă implică activitatea unor resurse oculte, precum solidarizarea cu avatarul lup, pentru a acționa drastic împotriva imposturii. O lume perfectă este în pericol și trebuie intervenit imediat și decisiv pentru refacerea măreției sale, în condiții de maximă eficiență:

 

« Un gnom, luând sublimul prea ușor,

Nepricepând, în mâzga lui, cu cine

Se-ncumetă, a ridicat spre mine

Un braț necugetat, dezgustător.

 

Surprins de lovitură, am căzut.

Dar, s-a trezit, în chiar fatala clipă,

El, Lupus lupus, și-a venit, în pripă,

Să facă, și acum, ce-a mai făcut.

 

Priveam, printre crenele, câmpul gri,

Pe care fiara fulgera, în goană,

Spre arătarea tâmpă și vicleană,

Ce-a cutezat, rânjind, a ponegri.

 

Și-am contemplat, sub cerul mohorât,

Al cruntei înnoptări medievale,

Cum eu, însoțitorul Umbrei tale,

Cum eu și fiara i-am sărit la gât.

 

Apoi am stat, pe marginea genunii,

Noi, dublul nepătruns, întunecat,

Lupul și eu, pe câmpul sfârtecat:

Doi colți însângerați, în raza lunii.»”[3]

 

,,Marginea genunii” poate fi abisul, prăbușirea în sine, dezorientarea, pierderea echilibrului. Metafora finală ,,Lupul și eu, …/Doi colți însângerați, în raza lunii” trimite spre mitologie.

 

,,Omul din oglindă” vine ca o mărturisire, ca o confesiune:

,,Nu mă disting de propriul arheu:

De lup, de cavaler și de cetate,

De Râu, de trubadur…Acestea toate

Și alte asemenea sunt eu.” (strofa a doua).

Poezia conține trei catrene cu o subtilă muzicalitate, cu rimă îmbrățișată și măsură de 10-11 silabe, într-un perfect echilibru compozițional (strofa întâi – 11, 10, 10, 11; strofa a doua – 10, 11, 11, 10; iar strofa a treia se pliază pe șablonul primei strofe – 11, 10, 10, 11).

Verbul a privi, utilizat la imperativ, îndeamnă la vizualizarea în oglindă, nu în față, ba chiar în ,,nirvanice oglinzi”, pentru a putea vedea ,,dincolo de viață”.

Preluarea imaginii ființei iubite va fi posibilă doar după ce trecerea s-a înfăptuit, doar după ce podul a fost coborât, ca o invitație într-o lume obscură. Apoi, totul se schimbă: ,,Mă vei privi în față, nu-n oglindă!” De o mare forță sugestivă este această imagine a coborârii podului care permite trecerea. De astă dată însă nu e vorba de o trecere într-o altă dimensiune, într-o altă viață, ci într-o altă fază a destinului.

Cel de-al șaselea titlu al volumului – ,,Pe terasă” – aduce drept noutate sentimentul regăsirii, al împlinirii. (,,Aici ne-am întâlnit și ne-am iubit.”– verbele la perfectul compus, care exprimă o acțiune trecută, realizată, susțin această idee.) Terasa este un loc al intimității. Iubita nu este oarecare, ci e ,,desprinsă din a visului mătasă”, din ceea ce subconștientul a țesut, un personaj de basm, un ideal. Repetitivitatea este redată prin structurile ,,În fiecare seară, pe terasă./În fiecare seară-n infinit” – de unde rezultă că iubirea învinge timpul, trece în nemurire, în infinit.

Nu întâmplător, lexemul ,,terasă” apare de trei ori în acest text – cifră fatidică, norocoasă  chiar în basmele populare. Același cuvânt – titlu e un laitmotiv, reluat mereu datorită importanței ce i se acordă. Se definește ca fiind ,,zbor”, ,,văzduh”, ,,casă”, ,,pridvor nemărginit”. Imaginea plutirii ,,din cer în cer, din mit în mit” atinge sublimul – oferă imaginea unui zbor senin, ușor, o trecere neîmpiedicată de nimic. Precum spunea Eminescu în ,,Numai poetul…” : ,,trece în nemărginirea timpului, în sfintele lunci”, tot astfel acest zbor, această iubire dăinuie. Este totodată și un joc de cuvinte, structura ,,din cer în cer” sugerează la nivel fonetic un ,,din ce în ce”. Totul se sfârșește cu bine, e o nuntă, însă ultimul vers exprimă mai mult decât atât: ,,Eu – mire metafizic. Tu – mireasă.”

,,Triada” ar putea fi considerată pe bună dreptate o capodoperă. Cum anticipează și titlul, există trei ,,personaje” – eul, El Shaddai și amintirea Ei. Cel Sfânt=El Shaddai este cel care coordonează totul, îngăduie prezența între Ceruri și Pământ. Dacă celelalte texte aveau ca sentiment predilect tristețea, melancolia, dorința de trecere, ,,Triada” aduce un nou suflu, revigorează sentimentul iubirii. Dragostea învinge, vine ca o binecuvântare trimisă fie de Ea, fie de El Shaddai. Așa cum Dumnezeu ne veghează și știe momentul oportun pentru a interveni, pentru a ne ajuta, atunci când ni se pare că nu mai este salvare, că totul este cenușiu, că pericolele ne pândesc la tot pasul, tot astfel, o nouă iubire tonifică. Atunci când nu mai sunt lacrimi, când durerea devine surdă, ,,dincolo de-a lacrimii perdea”, se ivește binecuvântarea : ,,O-mbrățișai. Și Ea te-mbrățișa. ”

Exclamațiile ,,Ce tragice priviri! Ce vaier crunt!” surprind drama eului liric, imposibilitatea de a mai fi cel de dinainte, de a mai fi capabil de aceleași sentimente. Metafora ,,sufletu-mi de-azur” este intens expresivă, iar acest suflet rămâne vegheat de  trei: ,,Tu, El Shaddai și amintirea Ei”.

 

II

 

Vom aborda acum Secțiunea a II-a, urmărindu-i desfășurarea text cu tet.

  1. În ciuda faptului că se numesc elegii, cele 17 poeme care urmează surprind noi trăiri, o notă de optimism, de ludic, de sentiment că viața merge înainte și merită să fie trăită la maximum, că bucuriile nu s-au sfârșit.

Totul se schimbă, inclusiv tehnica versificației. Ritmul este mult mai sacadat, versul liber, nesupus rigorilor clasice. Transmite muzicalitate, siguranță, împăcare, revigorare.

Natura rămâne nepăsătoare la pierderea suferită, căci ,,salcâmii, platanii, bujorii și crinii” vor înflori din nou, dar ,,fără Ea”.

Motivul drumului ce descrie ,,albastre spirale” poate fi interpretat ca un drum al vieții, iar spiralele – momentele de fericire și nefericire, dar și unduirea – curs lin, firesc al vieții. Primăvara este anotimpul renașterii. Nesiguranța își face, totuși, simțită prezența:

 

,,E din nou primăvară?

E numai un

vis remanent? Un

rest diafan de

letargie?”

Exclamația ,,O, nu!”, alcătuită dintr-o interjecție și un adverb de negație, sugerează aparent regretul, deoarece, în plan real, marchează ivirea miracolului – a misterului vieții:

,,Lumea începe, se

reîncepe,

da, reînvie,

vai, ce miracol!”

Locul unde se petrece această minune nu e altul decât îndrăgitul Carani – ,,lângă rustica poartă,/lângă chioșc, lângă scară”. Observăm câtă precizie, atenție, gradație, meticulozitate în menționarea locului.

Interjecția predicativă din versul ,,Și iată” avertizează asupra schimbării, anunță apariția fericirii. Drumul este cel dinspre spânz și zambile, elemente care transmit, pe lângă fragilitate, delicatețe și parfum puternic, pe o cărare însorită, veselă, luminoasă, ,,auriu-azurie”, ,,pe cărarea de la Moarte la/Viață” – imagine ce amintește de poezia simbolistă.

  1. Așa cum ne-am obișnuit deja, repetiția este o figură de stil des întâlnită în lirica dorcesciană, dar putem vorbi doar de o iluzie repetitivă, căci se modifică și structura morfologică și semantica: ,,Cât de atentă-ngrijești”, ,,Cât de atent te-ngrijești de” (atentă – adjectiv; atent – adverb sau adjectiv dacă se face referire la Cel Sfânt, mai ales că este urmat versul de ,,Cele ce sunt! ”

Copacii, simboluri ale trăiniciei, cu rădăcinile lor înfipte în pământ, capabili să creeze o legătură între spațiile terestru și cosmic, sunt comparați – printr-un surprinzător contrast – cu norii destrămați. Epitetul ,,destrămați” poate fi atribuit și copacilor, dacă îl privim ca element al enumerației ,,destrămați,/inegali,/ireali”. Observăm așadar o îmbinare, o împletire a elementelor de referință și a tropilor. De observat și dispunerea în textul poetic: se creează impresia de regres, în realitate însă cele trei cuvinte din enumerație au același număr de silabe (3 silabe fiecare).

O altă întrepătrundere se poate remarca în epitetele personificatoare ,,meditând, visători” (acestea pot face referire la ochi sau la copaci). Ochii sunt ,,negri/nerverosimili,/naivi… abisali”, în adâncimea lor e totul. Iubita  însăși este ,,abisal  juvaier”, trimisă de Dumnezeu, căci ,,juvaierul” e ,,Legat, de Cel Veșnic, la/Mănușa-mi de fier”. Pentru Ea tragedia, necazurile, durerile nu sunt motiv de panică:

,,tu, care nu te-ai temut

să vezi sânge pe

lance

și creieri pe

scut… ”

Ea este capabilă să privescă durerea în față, s-o înfrunte (devine Doamna mea), pentru că e trimisă de cea pierdută, de Doamna mea, și de El Shaddai. Răsare în viața celui chinuit ca o binecuvântare.

Remarcabil acest final în care, prin repetiția ,,Doamna mea”, poetul se referă la două persoane diferite.

  1. 3. Pe lângă interferențele din cadrul poemelor, nu putem să nu remarcăm legătura dintre poeme, dispunerea versurilor, a ideilor, care par a țese o poveste, o poveste de iubire, o rază de speranță, de frumos, de viață.

Versificația este modernă, versurile sunt inegale ca dimensiune, nu au, întotdeauna, rimă, dar au ritm, conferit de succesiunea silabelor accentuate cu cele neaccentuate. Expresivitatea este mărită prin utilizarea ingambamentului și a multitudinii metaforelor.

Procedeul acesta de continuare a ideii dintr-un vers în altul e un semn al modernismului. Îl întâlnim și la Lucian Blaga, în ,,Izvorul nopții” de pildă, unde, ochii negri erau capabili să inunde  lumea cu misterul lor.

Eul liric se confesează în mod direct cu declarativul: ,,Cel mai mult/te-am iubit”… ,,atunci  când/..ai tăcut/a tăcea”. Succesiunea verbelor la perfect compus, ,,ai ascultat, ai/răspuns,/ ai zâmbit”, asigură dinamica textului. Substantivul ,,privirea” dobândește triplă determinare adjectival: ,,rece, înnourată și/grea”. Tăcerea uneori e mai grăitoare decât vorba. Îndrăgostiții nu au nevoie de cuvinte, pot comunica și prin tăcere.

De altfel, poetul este cunoscut ca fiind cel care a descoperit secțiunea de aur în poezie, iar metafora constituie subiectul lucrării Metafora poetică, unde autorul propune un model inedit de analiză a  acestei figuri de stil.

Finalul declarativ ,,Eu fiind, și tu ești./Tu fiind, și eu sunt” este cu totul și cu totul special, exprimă o legătură puternică, o existență a unuia prin celălalt.

  1. Caraniul, numit ,,satu-acesta pașnic și-nsorit”, este locul întoarcerii, al revenirii, al redescoperirii. E regăsită, redescoperită lumea, cu misterul ei, donquijotesc. De asemenea, percepția pură a vieții. E prezent zbuciumul trăit în căutarea adevărului divin (,,În căutarea marelui Arheu”). Vânătorul e menit să-și caute prada, dar ajunge să fie el – vânatul. Ea este cea care îl așteptă mereu (,,Cea care mă așteaptă ești tot tu”), preschimbată în gnu, animal la care vânătorul râvnește ca pentru un trofeu.
  2. În poemul cu numărul 5, portretul Ei este clar conturat: o ființă supranaturală, ivită parcă dintr-un basm, o rusalcă, fiind capabilă să ucidă cu frumusețea sa.

Ea ignoră frumusețile naturii, trece prin grădină ,,nepăsătoare” și harnică, nu observă ,,bolta de viță”, ,,merii înfloriți”, ,,caișii înfloriți” și nici ,,nesfârșitul gazon de lumină”, dar e ,,învelită-n splendoare”, făcând soarele să ,,tremure”, pământul să se-,,nfioare”. Mai mult decât atât, ucide soarele – ,,decapitându-l”, prin ,,oglinda ferestrei” – la capătul zilei.

  1. În următorul poem, sesizăm o tonalitate gravă, o melodie tristă, contemplativă, o meditație shakespeariană asupra existenței : ,,a fi/și-a nu fi”. ,,Aceeași/alee, în aceeași/amiază” sugerează cunoașterea locului și a timpului. Amiaza este ,,de-argint”, metal prețios, curat, luminos, ce strălucește precum ochii. Prin repetarea verbului a străluci, cu valori modale și temporale diferite (indicativ – prezent, indicativ – imperfect, gerunziu), este sugerată trecerea dramatică a timpului. Verbul a părea, cu forma de indicativ – prezent, exprimă nesiguranță, incertitudine.

Zbuciumul eului liric este copleșitor, un zbucium abisal:

,,Îmi petrec

ziua-ntreagă-n

bulboanele lor

cenușii.

Ziua-ntreagă-n

Abis!…”

Exclamația retorică din final ,,O, ce zi!” vine să întărească, să amplifice acestă trăire.

  1. Cea de-a șaptea elegie înfățișează metaforic ,,luna…: thanatică mireasă”, care împrăștie moarte – ,,crinii funerari”, ce amintesc de ,,florile de plumb” ale lui George Bacovia. ,,Luminișul”, ,,stejarii” și ,,iarba” ar putea fi elemente pozitive, dar e înfățișat ,,un luminiș pustiu”, stejarii sunt bătrâni, iarba e sufocantă, ,,până-n umeri”, și e ,,grea și deasă”.

A doua strofă induce simțământul unei bătălii apocaliptice. E vorba despre o bătălie cu durerea, cu trăirile lăuntrice. Interjecția predicativă ,,iată”, urmată de construcția verbală la perfect compus ,,ai venit” sugerează bucurie, fericire, mângâiere, căci: ,,Ai pus balsam pe răni, ai stăvilit/durerea”.

Anafora din ultima strofă accentuează muzicalitatea.

  1. Poemul 8 emană fericire, bucurie, vioiciune, e un joc al dragostei, plin de erotism. Până la urmă, seamănă perfect cu un joc ,,de-a v-ați ascunselea”:

,,Te iubesc!

Ți-am strigat? Îți

șoptesc? ”

,, Mă auzi? Mă

imiți?

M-ai zărit.”

Chiar și copacii sunt ,,-nfloriți ” și ,,însoriți”. Iubita coboară ,,printre flori/printre nori ”, ,,cu gura roză/de dor fremătând.” Senzualitate, farmec, impresia unei întoarceri în timp.

  1. 9. Cu cea de-a noua elegie, încântarea, fericirea sunt clare, sentimentul împlinirii prin dragoste, al invincibilității acesteia, e prezent încă de la început:

,, Lumea toată-i a

noastră

(cum se spune adesea),

lumea toată-i a

mea.”

Această trăire străbate ,,fereastra”, ,,grădina”, ,,șoseaua”. Mediul este captat cu atenție în spațiul liric. Aceste poeme pot fi citite și în cheia pastelului.

Poetul prelucrează legenda conform căreia Orfeu, părintele lirismului, atât de mult a îndrăgit-o pe Euridice, încât a fost dispus să coboare în Infernul lui Hades pentru a-și recupera iubita defunctă. O pierde pentru a doua oară, fiindcă nu rezistă tentației și se uită în urmă pentru a se asigura că ea îl urmează. Eul poetic este și el un cântăreț în versuri, asemenea lui Orfeu. Găsește ,,tăinuita substanță”, ,,tăinuita minune” doar ,,în adânc”, ,,în genune”, ,,în noaptea cețoasă,/ în bezna/ complice”. Doar ,,Acolo, te strig și-mi/răspunzi/Acolo-mi răspunzi/când te strig:/Euridice!/E-u-ri-di-ce!” Repețițiile finale, pe lângă impactul sonor produs, dau impresia unui ecou. Silabisirea sugerează disperare, strigăt insistent, venit parcă dintr-o altă lume.

  1. Cea de-a zecea elegie o expune în prim plan pe Doamna sa cu ochi ,,luminători” (extrem de frumos acest epitet), în preajma casei cu ,,straturi vechi de/flori”. Mai sunt focalizate câmpiile, cerul, dar soarele apare ,,sângerând…decapitat/ca un oștean de/rând”.

Poetul definește lumea printr-o metaforă coalescentă: ,,Aceasta-i lumea:/câmp de bătălii.”

Tot aici este evocat personajul Lilith, atât pentru efect sonor (așa cum afirmă și doamna Mirela-Ioana Borchin), dar și pentru ,,a reface diada originară masculin-feminin”. (Se insinuează ideea că Lilith, personaj feminin, creată din pământ, ca și Adam, dispare misterios, după care Dumnezeu i-o dăruiește acestuia pe Eva).

Visul, un alt motiv literar predilect în poezia lui Eugen Dorcescu: ,,Ori liniștea acestei/seri de vis,/înaltă, adiind a/Paradis”.

  1. Aceeași întrebare shakespeariană: ,,a fi sau a nu fi” e reluată și în acest text. Ea, iubita care deschide o ușă, posibil ușa inimii, e numită ,,lujer de spânz vișiniu”, iar el, eul liric – ,,călător într-un mistic pustiu”. El se adapă cu roua corolei spânzului, comparată cu străvechea băutură a zeilor – ambrozia:

,,Căci nu știu

dacă sunt

sau nu sunt.

Dar pe tine te

știu.

Ești un lujer de

spânz

vișiniu,

din a cărui corolă

eu,

călător într-un mistic

pustiu,

beau rouă în

zori,

beau, în amurg,

însetat,

desfătat,

străveche ambrozie,

vin auriu.

 

Așa precum scribii

Cântării Cântărilor

scriu.”

  1. Motivul ,,Șăgalnicului drum”este prefigurat în elegia cu numărul 12. ,,Poarta” – element ce sugerează trecerea; ,,scara” – aspirația spre absolut, ,,cărarea de ceară” – fragilitate, dar și speranță, mai ales că e ,,O cărare de ceară/cerească,/precum/mierea soarelui,/amestecată-n amurg/cu jăratic și scrum.” Se creează o simbioză între nuanțe de galben, roșiatic, cenușiu, cărora li se adaugă griul amurgului. Un tablou tonic, debordând de lumini. Și bineînțeles nu poate să nu fie remarcată sonoritatea cuvintelor, aliterațiile, diftongii – elementele unei linii melodice optimiste.

Epitetele cromatice sunt secondate de nenumărate figuri de stil – repetiție ,,o cărare”, pentru deschiderea unei noi căi în destinul personal, în momentul renașterii naturii; comparație – ,,O cărare de ceară/cerească/precum/mierea soarelui”, care atestă legătura dintre celest și teluric, dublul epitet –  ,,nisip ceruit”, ,,selenar”, cu aceeași propensiune cerească, și epitetul personificator  ,,șăgalnicul drum”, susținând metafora globală a întineririi.

Adresarea directă iubitei sau iubirii înseși, ,,Tu,/floare de foc și de raze”, se face prin pronumele personal de persoana a II-a ,,Tu” în vocativ, urmat de o serie de metafore ce semnifică gingășie (,,petale”), înflăcărare (,,floare de foc”), luminozitate (,,floare…și de raze”), ardere ,,flăcări” și, firesc, ,,fum”. Fumul încețoșează priveliștea, face legătura cu toate arderile duse până la capăt în elegii.

  1. Norul ,,în zori” este comparat cu un ,,mare pește”, ce se zbate în „cleștele” soarelui. Verbul la gerunziu ,,zbătându-se”, însoțit de epitetul ,,crunt”, semnifică zbucium, chin prelungit, încercare de evadare. Există o legătură între incipitul elegiei, partea de mijloc și finalul acesteia – materializată prin referirea la „pește”: ,,Marele pește! ” – ,,Pește solar” – ,,Păstrăvul sacru.” Dacă la început acesta este prezentat sub forma unui pește unic, poate chiar mitic: ,,Marele pește! ”, pe parcurs apare în ipostaza de ,,Pește solar”, care a captat lumina solară. Se reflectă în ,,mări de smarald”, în lespezi sidefii, poetice – ,,lespezi de nacru”. Există o împletire perfectă între ideea de răceală sugerată de elemente ca – ,,lespezi”, ,,argint” și cea de căldură – ,,soare”, ,,jar”. Toate însă se adună creând parcă un cerc, depășind limitele normalului, pentru a intra în metafizic – ,,soare”, ,,lună”, ,,stele” – lumini celeste – cuprind într-un ,,dans/Funerar/Păstrăvul sacru”. Versurile ,,Toate trec,/se petrec,/reapar” aduc ideea de repetitivitate, de reluare a ciclului, de naștere și renaștere – cosmogonie.
  2. Următoarea elegie este un poem al întristării generale, amintește de o atmosferă bacoviană, cu ploaie, ceață, introduce elemente înfricoșătoare în peisaj: ,,turn tăios și rece”, ,,lanțuri fantomatice”, un pastel sumbru – ,,magnific thriller”.

Decorul este compus din ,,câmp” (pustiu ,,de-o parte și de alta”) și-un ,,turn” amenințător, însoțit fiind de epitetele ,,tăios și rece”, perceput, în plan metaforic, drept ,,un scalpel”. Ropotul ploii ,,coboară …-n zumzet nesfârșit”. Este o ploaie rea, distrugătoare, menită să aducă ,,inverse frumuseți”, adică hidoșenii. Însă toate acestea ,,s-au fost ivit./S-au fost ivit cândva”  și au rămas împietrite într-un trecut care înseamnă foarte mult pentru un artist: ,,Într-un pastel. Într-un magnific thriller.”

  1. Dacă elegia anterioară prezenta un ,,câmp” pustiu, dominat de imaginea impozantă, ,,tăioasă, rece”, a unui turn, aceasta se referă la un câmp ,,sublim, deschis”, îndeamnă la calm, visare, compoziție artistică. Încă de la început, imaginea este paradisiacă – ,,câmp sublim, deschis”, încadrat de nori, un câmp-poartă (,,E-o poartă câmpul?) sau un câmp-manuscris (,,Sau un manuscris?). În ambele situații, metaforele coalescente se deschid spre nenumărate semnificații simbolice. Scribul este soarele însuși. El ,,înșiră hieroglife sclipitoare”, de parcă ar vrea să transmită un mesaj altei lumi. Apoi, în lumina abundentă, ,,hieroglifele sclipitoare…ard și se destramă” . Mirajul rămâne. Sensul mesajului e departe de noi.

Feeria continuă cu apariția ființei iubite – ,,Și-alături – tu, solar miozotis”. Motivul florii albastre e întâlnit în literatura universală în lirica lui Novalis, Leopardi, preluat de  Mihai Eminescu și, acum, iată, îl regăsim în poezia unui scriitor contemporan. Cu sens schimbat. Floarea albastră, iubirea însăși, apare, nu dispare, este accesibilă, nu inaccesibilă, devine, din ideal romantic, fapt. Realizându-și șansa, eul liric se exprimă printr-o enumerație rară, constând doar în exclamații, exteriorizări ale densității crescânde a trăirii: ,,Ce taină! Ce miracol! Ce chemare!”, cărora li se adaugă interogația retorică ,,E, oare, un mesaj din Paradis?” Providența e o certitudine.

  1. Sentimentul religiozității iubirii este din ce în ce mai pregnant. ,,Dangătul” clopotului este o chemare a ființei iubite. Ea răsare ,,de undeva,/ peste șes,/peste pajiștea/proaspăt cosită.” Sesizăm o îmbinare armonioasă a imaginilor artistice: auditivă – ,,Dangăt de/clopot”, vizuală – ,,peste șes,/peste pajiștea”, olfactivă – ,,…pajiștea/proaspăt cosită”, toate cuprinse într-un tablou dinamic, reflectând dinamica fericirii. Ce poate fi mai romantic, mai frumos decât apariția iubitei pe alee, aducând cu sine iz de iarbă proaspăt cosită?! Emoția ei este redată prin verbul ,,tresari”, iar fericirea – tot printr-un verb – ,,zâmbești”. Structura ,,Cu/privirea/adâncită în/sine, uimită” înfățișează o ființă contemplativă. Elemente terestre și cosmice rezonează la iubire – norii, care, personificați, ,,înmărmuresc/ascultând”, apa, ,,cutremurată,/palpită”, preluând emoția, ziua, comparată cu o grațioasă ,,gazelă/de argint”, ,,se retrage, lin/…în amurg”, unde se împlinește sub semnul binelui, poate ,,muri/fericită”.
  2. Tonul acestei elegii este grav, specific încheierii unei experiențe, ale cărei ecouri însă prelungesc destinul ființei creatoare. ,,Schivnicul scrib/își oprește/pana/aici”, „trubadurul – lăuta”. Scribul, trubadurul sunt simboluri ale artistului, trudnic, rafinat, nobil. Arta este lăsată moștenire. ,,Veșniciile mici” sunt înlocuite cu ,,veșniciile veșnice”, iar ,,Universul real” dă la o parte ,,universul/himeric”. Misterul se revarsă din univers și asupra realității dure, crude, a sfârșirii actului creator: ,,Din lăută,din/pană,/va mai curge/de-acum/doar întuneric”. Actul creator încetează. Nu și creația. Creația continuă, cu fiecare lectură, cu fiecare actualizare a textului în prezența unui cititor, a unui interpret.

 

III

 

Sublimul, trăsătură dominantă, ce impregnează lirica artistului, atinge cote maxime în poemul din finalul volumului – ,,Ioanitul”, poem ce constituie, și ca obiect de analiză, și ca densitate semantico-estetică, o secțiune rezumativă, distinctă (Secțiunea a III-a)

Prima strofă îl prezintă pe avatarul ,,Cavaler”, înnobilat de epitetul ,,bătrân”, antepus, tocmai pentru a valoriza devoțiunea prin sublinierea duratei acesteia. „Bătrânul Cavaler” poate fi pus alături de „Bătrânul Dascăl” eminescian. Ambii sunt simboluri ale excelenței. Eroul dorcescian ,,se-ntoarce-acasă”, împlinit, ,,frumos”. căci frumusețea interioară emană frumusețe fizică, ,,pur” pentru că a fost purificat prin luptă, prin vărsare de sânge, prin artă. Armele și-au pierdut rostul, iar ,,strigătul de luptă” de odinioară subzistă în schițarea dureroasă a gestului: ,,o grimasă”.

,,Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,

Frumos și pur, la fel ca la-nceput.

Nici urmă n-a rămas din lănci și scut.

Din strigătul de luptă – o grimasă. ”

Calea sa de-acum, cea spre nemurire, îi este luminată de luna roșiatică (,,de jar”) și de soarele greu (,,de fier”), care ritmează precum pulsează o inimă. Între pământ și cer, vidul însuși devine ,,greu” și impregnează cu „greutatea” sa ,,și zorii, și-asfințitul”. Paradoxal, inexistentul se contaminează de greutatea morții. Ne situăm parcă în timpul haosului primordial – în acel „gol istoric” ce „se întinde” în ,,Lacustra” bacoviană.  Atât de bulversante sunt versurile:

„Mustesc de vid și zorii, și-asfințitul,

În vidul greu dintre pământ și cer.”

Ultima strofă este de o încărcătură filosofică aparte. ,,Împăratul” simbolizează Divinitatea, Creatorul spre care „bătrânul Cavaler” își îndreaptă pașii, după ce ,,o viață-ntreagă L-a slujit”. Nu merge oricum în fața Împăratului, ci ,,frumos și pur”. Superlativul ,,mult prea fericit” este remarcabil, denotă extaz, în clipa morții. Acesta este adevărul vizibil, a cărui motivație e fără niciun echivoc: ,,O rană-i taie inima, de-a latul”.

  1. Concluzii

Putem afirma, pe bună dreptate, că, prin intermediul acestui volum, poetul Eugen Dorcescu aduce un nou suflu în poezia românească. De admirat noblețea sentimentelor, disponibilitatea pentru iubire și pentru slujire a Înaltului, ieșirea din lumesc spre paradisiac, mistica și metafizica, sinceritatea mărturisirii și abilitatea construcției lirice, ce devine un produs perfect. Remarcabilă este amplasarea în volum a poemelor, ponderea lor egală, dar și echilibrul din cadrul fiecărei elegii, imaginile artistice inedite și memorabile, abundența metaforelor, simplitatea și eficiența limbajului. Un adevărat spectacol liric sunt Elegiile de la Carani. Care demonstrează, încă o dată, după publicarea antologiei ne-varietur Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015) că sublimul este o trăsătură definitorie a liricii maestrului Eugen Dorcescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] În Introducere la Primăvara elegiei, Mirela-Ioana Borchin, Timișoara, Ed. Mirton, 2017, p.6.

[2] Primăvara elegiei, Mirela-Ioana Borchin, Timișoara, Ed. Mirton, 2017, p.17.

[3] Primăvara elegiei, Mirela-Ioana Borchin, Timișoara, Ed. Mirton, 2017, p. 12-13.