Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Daniel MARIAN: Întâlnindu-se neprielnicul şi năpasta

Daniel MARIAN: Întâlnindu-se neprielnicul şi năpasta

               (Vasile Rodian – „Calendarul nisipurilor şi al ierbii”, Ed. Anthropos, 2007)

Îl tot văd pe poet muşcat de timp prin intersecţii puse grămadă pe unde trebuia să fie drumul întins şi limpede. Povara unor retorisme istorice îl plantează acolo şi nu îl mai lasă să plece. Întreg viul este la un moment dat discutabil, o mână sau o creangă pot fi uşoare deformări ale unor umbre de trecut ţara şi veacul în care se scufundă şi se confundă mersul sufletului şi al minţii.

Vasile Rodian parcurge cu duiumul stări complicate dând din subînţeles în inexplicabil. Atunci când el spune că e noapte, înseamnă că deja s-a făcut de mult, la fel şi cu ziua, de parcă fazele acestea de trecere existenţială ar fi foarte meticulos măturate, urcate pe lopată şi în roabă.

„Calendarul nisipurilor şi al ierbii” reprezintă un registru sinuos însoţit de un formular completat pentru ieşirea din imponderabilitate. Fără a fi o rigurozitate opacă la sentimente, doar pentru a da bine pentru căutătorii de recensăminte şi statistici.

Maniera încifrată a poetului este binecunoscută celor ce au trăit înlăuntrul poeziei în ultima jumătate de secol. Transformările care vin de la o carte la alta sunt insignifiante şi respectă cu sfinţenie consecvenţa. Nu avem deci de-a face cu un poet schimbător după vreme sau, mă rog, după modă. Vasile Rodian este de un principiu al firescului, ori simte ori nu simte, ori trăieşte ori nu trăieşte, ori scrie ori nu scrie.

Nu putem spune cu exactitate, delimitativ: aici avem nisipurile, dincolo avem iarba. Ştim însă că împreună acestea fiind, avem un calendar din acelea care te bântuie şi îţi dau fiori.

Pornind pe firul cărţii, mă încumet la ceea ce atârnă mai greu în ecuaţia om-real-ireal. Şi desigur nu din ambiţia vreunui record în diverse materii, nici din nevoia unei demonstraţii aplicate, ci ca urmare a senzaţiei aceleia de magnetism indiscutabil pe care ţi-o oferă anumite situaţii de acest gen.

O peisagistică a limitei eistenţiale, fără însă a fi un liman pentru stânga sau dreapta trecerii pe lume: „Eiti/ în nemărginirea femeie-bărbat/ ce jocuri pe internet la Circul din vale/ mulţi se aud din alte vieţi/ eu cad la învoială cu moartea/ să fiu mort dar să fiu viu/ la ora închiderii ultimului beţiv/ să-ţi pun într-o pungă o sticlă şi el/ că e norocos/ să strâng sărăcia din lume/ să mă acopăr cu gloanţele soldaţilor/ ca să ajungă ei vii acasă/ meritele eroilor să rămână/ acei fulgi care se topesc în palmele copiilor/ or mai fi şi păsările şi câteva animale/ o brad frumos!” (Descântec).

Ar mai fi şi această aproape demonică dezrădăcinare şi surpare: „Fără să merg pe bicicletă/ îmi ţin mâinile la spate/ tot în dezechilibru sunt/ şi fără pedale/ ca i cum teai uita pe un text/ să priveşti înăuntru o lacrimă sau un suspin/ care ţi se alătură/ ţiai găsit confraţii nau prea pus preţ/ pe ce al lor/ eliberaţi-vă tuşiţi neamul ăsta/ un soldat necunoscut!” (***).

Ca un împătimit al creaţiei sale, urmărindu-i întreg parcursul, mă pun şi afirm că vom mai avea de descoperit şi decantat multe valenţe ale acestui mod de a treiera cuvintele cu sudoarea, cu lacrima şi desigur cu sângele neobosit care se încumetă pe pantele cele mai abrupte.

—————————–

Daniel LUCA

Timișoara

24 februarie 2020


Etichete: