Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » LACRIMA – SIMBOLUL IUBIRII ȘI AL SUFERINȚEI

LACRIMA – SIMBOLUL IUBIRII ȘI AL SUFERINȚEI

            Poetă sensibilă și autoare a unor versuri delicate evidențiind o măiestrie artistică evidentă, ALINA NARCISA CRISTIAN, una dintre „doamnele metaforei” pentru și cu care promotorul prin excelență al liricii feminine, roșioreanul băimărean Ioan Romeo Roșiianu, a organizat o manifestare cu rezonanță în anul trecut, se prezintă cu al treilea volum, CEASURI ÎNTOARSE DE VREMI (Editura eCreator, Baia Mare, 2020), volum întrunind aceleași calități artistice și spirituale, același înalt grad de responsabilitate a unui creator conștient de misiunea de a insufla în sufletul lectorului trăiri afective, sentimente și simțăminte care să-i lumineze mintea, să-i înfrumusețeze viața și sufletul, să-l facă mai bun și mai receptiv la valorile morale fundamentale ca Binele, Frumosul și Adevărul.

            Încă de la debut, volumul surprinde printr-o poezie al cărei titlu, „Criptare”, este o vocabulă menționată, pentru prima oară, într-un dicționar normativ din anul 2009, împreună cu verbul de la care s-a format, mai întâi prin derivare, ca un infinitiv lung, devenit substantiv prin conversiune. Definirea verbului apare, mult mai târziu, într-un mic dicționar de cuvinte și sensuri recente din anul 2014: „a cripta, criptez, vb., I, Tr.: a transforma un text într-un cod, astfel încât doar persoana care deține parola să poată aduce textul la forma sa inițială (din fr. crypter)”.

            Pornind de la această definiție și ținând cont de faptul că întregul text este o adresare, el poate avea o dublă semnificație. Presupunând că cea căreia îi este adresat îndemnul de a se socoti „criptare în poezie” ar putea fi persoana iubită (un El sau o Ea, amplificând ambiguitatea) care, prin sentimentele sale îi inspiră poetei versuri înălțătoare de dragoste, înțelegându-le numai ea și pe care nu trebuie să le cunoască nimeni altcineva, acestea, versurile, se spun numai în „Șoaptă” sub formă de poezie: „Poezia e șoaptă în urechea inimii”. Pe de altă parte, persoana căreia îi este adresat îndemnul de a spune că este „criptare în poezie” poate fi chiar cititorul fidel, avizat deja, pe care poeta îl avertizează că își va exprima ideile și gândurile folosind un limbaj „criptic”, adică unul încărcat de conotații, considerând că este unul deprins deja cu limbajul său liric expresiv, pe care îl poate „decripta” doar cel ce-i cunoaște întreaga creație. De aceea, poeta îi promite că „ți-aș șopti poezia în urechea inimii” („Șoptire”), căci versurile sale se rostesc în șoaptă, în liniște, numai inimii care a cunoscut dragostea.

            Poeta manifestă predilecție pentru tema dragostei, dar, spre deosebire de cele două volume anterioare, cele mai multe poeme surprind deziluzia, dezamăgirea, suferința și tristețea provocate de pierderea ei și destrămarea cuplului de îndrăgostiți, dragostea pierdută fiind pecetluită cu „sărutul de adio”, căci ea a dispărut precum „frunza ce cade/strivită/sub pașii tăi” („Sărut”).

            Eul liric este imaginat în perioada adolescenței, când trăiește primii fiori ai dragostei, știind că „inima e pe baricade,/cu ochii deschiși”, fiindcă „inamicul”, acel gingaș Eros, îi dă târcoale și, de aceea, el „își țese redute”, dar zburdalnicul, „ca un sfredel”, îi creează o „trilemă”, în sensul că nu știe cum să se comporte în fața invaziei sentimentului: „Să iubesc,/să uit/sau/să ignor iubirea?”. Până la urmă „trilema” se reduce la o dilemă, adolescenta întrebându-se „dacă e prea devreme/sau prea târziu” pentru ca inima să se hotărască pentru sau împotriva iubirii („Trilemă”).

            Dezamăgirea pierderii iubirii capătă rezonanțe dintre cele mai înalte, iar disperarea de a nu-l avea aproape pe cel iubit devine un urlet sălbatic de durere pentru „golul din inimă”, un urlet „scrâșnind din dinți”, când iubita vrea să înlăture tăcerea, timpul și distanța care o țin departe de cel ce a ales solitudinea, prezicându-i, de la început, că „în orice direcție vei merge, te vei întâlni cu tine” și „steaua” lor, care le unise destinele cândva, va trebui „să uite chiar și visul meu că te-am iubit”, așa cum va fi nevoită să facă și ea, fiindcă numai așa va reuși să-și vindece „durerea ce-ți strigă numele” („Oriunde vei pleca, te vei întâlni cu tine”).

            Aceleași dureroase trăiri cuprind și sufletul tânărului părăsit de iubită, punându-și întrebări care evidențiază multele fațete ale neliniștii. El refuză ideea că a venit timpul să-și privească iubita „ca pe o amintire,/ca pe o simplă fotografie aruncată într-un sertar” sau să lase „praful să se depună pe suflet”. În sufletul său trăiesc, obsesiv, „clipele petrecute cu tine” și „parfumul nopților respirate în doi”, dar răceala ochilor ei, „răsunetul hăului din privirea” ei și gelozia îl aruncă într-o stare de tristețe manifestată printr-un ocean de lacrimi: „Cum să fac hemostaza clipelor petrecute cu tine/Cum să-mi amintesc de tine fără să plâng” („Amintire”).

            În felul acesta reapare laitmotivul lacrimii, semn al durerii și din cauza căreia „secunda intră-n comă profundă,/surplus de moarte-n viață”, prilej pentru eul liric de a-și pune întrebări retorice („Ce-ai face tu cu lacrima mea?/Cât ai mângâia-o și cât ai bea din ea?”), cu nădejdea întoarcerii persoanei iubite la sentimentele de altădată („Lacrima”). Așa cum „marea de mână cu valul” nu se poate îmbrățișa cu „albastrul cerului”, tot așa durerea despărțirii nu se vindecă, fiindcă nici măcar „timpul nu te poate vindeca/și vindecarea nu mai are timp”, durerea devenind un „podium de lacrimi scris cu anotimp”, în timp ce „asfințitul” iubirii „ți-a orbit inima de atâta plâns”, visul împlinirii ei veșnice nemaifiind posibil („Orbire”). Dispariția sentimentului din inima persoanei iubite cândva cu patos face imposibilă exprimarea chiar de către poet, căci, „printre litere/nescrise în trupul meu”, versurile se rătăcesc într-un „labirint tipărit”, iar „cerneala de lacrimi” și „penița de lacrimi” nu mai au puterea să alunge durerea și „cădeau una câte una” din visul de iubire („Rătăcire”).

            Într-un cadru nocturn romantic cu „nopți parfumate de iubire” și în acordurile suave ale „simfoniei astrelor parfumate”, eul liric se abandonează visării, simțind cum „mângâieri de petale îmbracă stelele în lumină” ca într-un spațiu edenic și trăiește profund tristețea provocată de lipsa persoanei iubite provocându-i un gol în suflet. Suferința este potențată de trăirea dureroasă a iubirii pierdute, căci nu se mai poate bucura de „razele inimii tale în brațe” când privește dezolat atât „perna abandonată”, cât și „locul gol”, amintindu-i, dureros, de „nopțile parfumate de iubire” („Vise”).

Așadar, trecerea vremii aduce în sufletul celui care a iubit din tot adâncul sufletului său regretul și suferința pierderii iubirii și, de aceea, rememorând frumoasa poveste de dragoste trăită cândva, dă timpul înapoi retrăind clipele minunate de fericire de altădată, totul petrecându-se sub semnul lacrimii, ca simbol al sentimentelor de tristețe și dezamăgire. De aici și semnificația titlului, căci poeta „întoarce” acele ceasurilor spre „vremile” de odinioară ale iubirii absolute.

Dragostea, împlinită sau pierdută, a fost dintotdeauna izvorul nesecat de inspirație al poeților, căci „pe brațele lirei își face leagăn de suflet/în acorduri și dezacorduri cu timpul/ce nu a uitat partitura viselor noastre”, iar poezia nu poate țâșni din dorul inimii „dacă nu ai adunat suficiente lacrimi”, căci „cerneala lacrimilor” din „călimara lacrimilor suspină în ochi de vers”. Și sentimentul incertitudinii are darul de „a prinde aripi în cuvânt pe hârtie”, dar, mai mereu, indiferența celui iubit „îl ucide înainte de a fi pus pe foc”, fiindcă „focul” dragostei nu arde, deopotrivă, în ambele inimi („Vuiet de lacrimi”).

Totuși, oricare poet cântă dragostea, ca dătătoare de viață, de fericire, ca sentiment ce unește două inimi înflăcărate și, de aceea, autoarea declară ritos că „m-am cununat cu versul pe-nserat/ca martor am luat iubirea noastră”, alungând norii ce i-o întunecă, iar cuvântul așternut pe hârtie devine „glasul binecuvântat” care preamărește acest sentiment uman („Cununie”). Așa cum toți arborii rodesc an de an, tot așa poetul își îmbogățește creația cu versuri în care cântă nu numai dragostea, ci și Frumosul, Binele, Adevărul, căci creatorul „locuiește în inima copacului” și „are atâta grijă să nu supere hârtia”, aceasta fiind cea „pe care își așază gândurile”.

În acest sens, precum creatorul ei, și poezia are un „ceas biologic”, al cărui „tic-tac” îi anunță iminența, transmițându-i acestuia propria „foame de cuvinte” și, cercetându-i ființa pentru a o stimula să-și etaleze trăirile și sentimentele, „versul mă strânge de inimă/și nu mă lasă/până când/își deapănă povestea/foii de hârtie”, iar străduința poetului devine creație în momentul când „tic-tacul cuvântului/e muzică în poezie”, o profesiune de credință a Alinei Narcisa Cristian, conștientă că o adevărată operă înseamnă complementaritatea cuvântului frumos cu armonia („Tic-tac”).

Prin acest volum, Alina Narcisa Cristian se afirmă ca o poetă înzestrată cu reală măiestrie artistică, utilizând toate procedeele stilistice bazate pe sensul conotativ al cuvintelor, precum și un limbaj plin de neologisme (vocalize, indolență, incertitudine, decopertate), unele chiar din domeniul medical (anesteziez, hemostaza, transfuzii, vene, comă) sau de creații personale (criptate, diamantate, întomnare, trilemă), cărora le acordă o conotație specială, transformându-le în cuvinte poetice, demonstrând, astfel, comprehensiunea pentru tainele limbii române, potențându-și capacitatea de exprimare literară în realizarea unui univers poetic original, modern, prin reflecțiile sale asupra vieții și a morții, prin scrutarea însușirilor și fenomenelor existenței umane și ale trăirilor afective specific umane.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN