Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar

Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar

Daniela Văleanu este doctor în filologie, titlu obținut la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, iar dintre cărțile sale menționăm aici Lumină de lună. Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (2000), Plaiuri românești în legende (2002), Din legendele munților Apuseni (2003), Plaiuri din Banat în legende  (2018).

În volumul Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (Editura Mirton, Timișoara, 2020), Daniela Văleanu observă că luna este un motiv romantic și universal, încărcat de simboluri și semnificații, pornind de la concepția lui Gilbert Durand, care vorbea „despre regimul diurn al imaginii, în opoziție cu regimul nocturn, considerând că prin negare se constituie afirmarea” (p. 10).

Se poate constata, în ceea ce privește luna, o legătură între mituri, poezia greacă, romană și cea romantică, simbolismul lunar fiind practic infinit („Căci luna a fost adorată tocmai pentru forța imensă concentrată în ea, pentru vitalitatea ei inepuizabilă”, p. 28), iar despre influența lunii în poezia lui Eminescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirma: „Poet selenar prin excelență, Eminescu a acordat straniului  element ceresc un loc precumpănitor în opera sa și a scos în repetate rânduri efecte deosebite de cadru și atmosferă din folosirea perspectivei lunare” (p. 25).

Autoarea scoate în evidență unele aspecte precumpănitoare în ceea ce privește motivul selenar în opera lui Mihai Eminescu.

Bunăoară, noaptea e luminoasă, și nu întunecoasă: „Universul nocturn eminescian nu este macabru, nici întunecos, este feeric și senin, mirific și luminos (…)” (p. 35), iar luna activează energia interioară a omului: „… expresie a conștiinței, a energiei și a cunoașterii” (p. 36), exemplificând cu Călin-file din poveste ori Memento mori (unde nocturnul chiar se transformă în diurn). Astfel, luna permite și eliberarea conștiinței de sine, magnetizând realul („eroului i se dezvăluie profunda conștiință de sine și simpla închipuire se transmută în realitate ontologică”, p. 187; v. Mureșanu, Scrisoarea I).

Luna e un spațiu ireal, fiind o planetă a „desprinderii de realitate, un spațiu pur, ieșit din timp și istorie” (p. 62). Viața lunii este asemănătoare cu a omului („Întreaga «istorie» a lunii este asemănătoare cu viața omului, care sfârșește cu moarte” – p. 133), iar timpul mitic („marele Timp”) e echivalat cu timpul selenar („un timp-limită și un timp oprit întru reversibilitate” – p. 135), luna fiind, așadar, o emblemă a timpului sacru, spațiul fiind invers proporțional cu timpul, după cum constată D. Popovici („Ideea spațiului infinit de mare își găsește însă – în poezia Stelele-n cer, n.n. – un corelat în ideea timpului infinit de mic”, p. 137). Se poate vorbi și de un timp emotiv, un timp al trăirii, unul al amintirii, un timp pământesc („al unor clipe discontinue”, p. 141). Timpul își află rezonanța în lumina lunii („lumina lunară devine însăși substanța timpului”, p. 144). Ca o concluzie, „luna atotputernică, efigie a timpului  veșnic” (p. 149). Dar forța selenară își pune amprenta și asupra istoriei, însemnând ciclicitate, caducitate („Egipetul și Dacia își vor derula sub lună treptele creșterii și descreșterii”, p. 150).

Totodată, luna are o influență hotărâtoare asupra apei (limpezind lacul: „edenic-erotizante și deosebit de limpezi”, p. 76), luna fiind la feminin, iar lacul la masculin, acesta devenind o oglindă ce reflectă conștiința, cu tenebrele ei. Însă luna și produce apă, fiind un izvor și simbol al fecundității, dând frâu liber instinctelor primare (v. Când amintirile, povestea magului călător în stele, Sărmanul Dionis).

Luna reprezintă, de asemenea, eternul feminin, fiind, pe rând, zeiță, zână ori regină (Călin-file din poveste, Scrisoarea I), iar în raportul viață / moarte e o personificare defunctă („regina nopții moartă” – Melancolie; v. și Aceeași moarte, Poeme alegorice). Însă este prezent și mitul androginului, luna având o dublă sexualitate: „Androginia divină nu este altceva decât o formă arhaică a biunității divine (…)” (p. 163), fiind întâlnit în Melancolie ori Geniu pustiu (unde are loc o răsturnare de situație: „luna argintie, ca un palid dulce soare”).

Atotputernicia lunii se manifestă și asupra vieții și morții, pe care le domină: „Raza lunii este și lumină și taină, dar și conștiință a universului” (p. 178), precum în Făt-Frumos din lacrimă.

Ar mai fi de spus faptul că autoarea în introducerea studiului de față se referă doar la Mihai Eminescu, fără a enunța lucrările publicate în legătură cu tema în discuție, studiu care este vitregit și de concluzii propriu-zise, iar unele citate de aici sunt extrem de lungi (de pildă, unul se întinde între paginile 198-200, fiind redat întregul tablou din grădina palatului Bianchi) și câteodată lipsesc propriile comentarii la citatele date.

Lucrarea de față aduce un plus în ceea ce privește exegetica eminesciană prin tema propusă, prin modalitatea de abordare, ajutând la o mai bună înțelegere a scriiturii lui Mihai Eminescu, opera sa rămânând mereu o carte deschisă.

—————————–

Daniel LUCA

Timișoara

3 Martie 2020


Etichete: