Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Elena TUDOSA: Omagiul zilei (versuri)

Elena TUDOSA: Omagiul zilei (versuri)

Suntem în mâna lui Dumnezeu dinainte de a ne fi născut

 

Crunt destinul se abătu în ceas de noapte,
Drept când lumea merse la odihnă liniștită,
Cerul parcă fuse fulgerat de hâda moarte,
Și lovi în noi fără de milă – ntr-o clipită.

 

Haos, groază și durere-n întunericul adânc,
Doar în locurile unde Dumnezeu a vrut,
Cuprinși de frică, oamenii cu disperare-și plâng,
Pe cei dragi, pe care pământul i-a luat tribut.

 

Peste tot ecoul de jale și-amare suspine,
Colții morții au mușcat flămânzi în noapte,
Suflete neputincioase-au sfârșit sub ruine,
În a serii beznă, a acelui an 4 martie 1977.

 

Urletele-răsunau,deznădejde peste tot în jur,
Pentru unii firul vieții într-un minut se curmase,
Câta groază, durere și tristețe-n acel cutremur,
Câtă suferință-n urma lui în suflete lăsase.

 

Gândul meu astăzi trist, în amintiri colindă,
Ca-ntr-un film revăd cumplita tragedie,
Eram o copilă când doar într-o secundă,
Dumnezeu scapă din mână scumpa Românie.

 

Doar dărâmături, vieți curmate-n dulcele somn,
Suferință cruntă, lacrimi amare și vise ucise,
Mi-au arătat ce-nseamna viața unui om,
Ce cu moarte cumplită Dumnezeu i-o frânse.

 

Un pios omagiu astăzi, să nu uităm s-aducem,
Celor ce atunci viața groaznic și-au pierdut,
Cu evlavie pentru ei Domnului să ne rugăm,
Să nu le uităm, nicicând tragicul sfârșit.

 

 

Nu pot(dar) pot

 

Nu pot să mut munții din loc, nu am acea putere,
Și nici izvoarele ce curg să le opresc din curs,
Dar pot prin versul meu să port o simplă mângâiere,
Să șterg o lacrimă amară de pe-un obraz ce-i plâns.

 

Nu pot să ridic nici palate, nu am avere să o fac,
Nu sunt omul cel mai bogat și nici nu am renume,
Dar din puținul care-l am, pot ajuta un om sărac,
Ce nu are măcar cu ce să-și ia un colț de pâine.

 

Nu pot spune că-s omul cel mai fericit din lumea toată,
Ce a trăit în viață doar clipe pline de miraj,
Dar pot s-alin un suflet rătăcit c-o vorbă înțeleaptă,
Să-l fac ca să zâmbească, să prindă iar curaj.

 

Nu pot să jur că-s credincioasa cea mai mare-a lumii,
N-am ridicat biserici și nici vreun zid mânăstiresc măcar,
Dar pot prin versul meu să-mi însoțesc oriunde românii,
Și ca pe o binecuvântare li-l dăruiesc cu drag în dar.

 

Nu pot să fac din ziuă noapte și nici invers din noapte zi,
Nu pot săvârși vreo minune nici să ghicesc în stele,
Dar pot prin versul meu tuturor iubire, alinare dărui,
E glasul îngeresc ce-a coborât pe firul veșniciei efemere,
Pătruns în al meu suflet și mă-nsoțește pe drumul vieții mele.

 

 

Ce sunt poeții?

 

V-ați întrebat oare vreodată,
Poeții ce-ar putea fi,
Într-o lume agitată,
Lipsită de bucurii?

 

Ei sunt glasuri ne-nfricate,
Mângâieri fără sfârșit,
Între-atâta nedreptate,
Răspândită pe pământ.

 

Cei ce se întreabă-n glumă,
Un poet ce-ar putea fi…,
Ei,sunt și dânșii-un pumn de humă ,
Într-un colț de cimitir.

 

Într-o lume prea săracă,
Scotocind a sale gânduri,
Un poet nu o să tacă,
Va scrie durerea-n rânduri.

 

Un poet de nu ar strânge,
Durerile toate-n vers,
Toate împrejur s-ar stinge,
Am avea sufletul șters,

 

Dacă și-ar uita menirea,
Pentru care s-au născut,
Mult prea tristă omenirea,
Ar veciui pe pământ,

 

Poeții sunt precum spun unii,
Visători pe scena lumii,
Luptători, mari patrioți,
Incomozi în viața celor hoți,

 

Căci urăsc ura, minciuna,
Ei sunt alinul, lumina,
Sunt tot ce este frumos,
Punte a vieții peste ani,
Fără glasul lor duios,
Am fi cu mult mai sărmani.

 

 

Talpa suferinței
           (răspuns)

 

Talpa suferinței din umbră ne calcă pe urme,
Îngerul nostru păzitor stă să-și piardă o aripă,
Fără de milă boala crunt lovește în întreaga lume,
Schimbându-i destinul doar într-o singură clipă.

 

Nu-s vraci și nici o minte nu are înțelepciune,
Să poată găsi leacul celor ce îl așteaptă,
Când nici în cer nu este clemență-n rugăciune,
Căci poarta raiului de mult este încuiată.

 

Doar sufletu-unui înger de-ar coborâ ușor,
Pe firul unei efemere veșnicii eterne,
Poate – ar găsi salvarea ființelor care mor,
Când talpa îngrozită de – atâta moarte geme.

 

Dar unde-i acel înger când numai lacrimă,
Mai curge azi amarnic din sfintele icoane,
La care sfinți s-alergi cuprins de-atâta vină,
Acum când am uitat complet de tine Doamne?!?

 

 

Te aștept

 

Rezemat de tâmpla porții,
Gândul obosit și trist,
Rătăcit pe calea sorții,
A uitat că mai exist,

 

Este iarăși primăvară,
Ramurile poartă muguri,
Dorul de tin’ mă doboară,
Îmi revii mereu în gânduri.

 

Hai coboară pe o rază,
Cât e luna la culcare,
Dor de tine mă apasă,
Mă usucă pe picioare.

 

Azi din lacrima de dor,
Ți-am făcut un mărțișor,
Aș vrea să ți-l prind în piept,
Oare vezi că , te aștept?

 

Rezemat de tâmpla porții,
Cu privirea stinsă-n dor,
Când bat zorii dimineții,
În fereastra din pridvor,
Te-aștept, vino puișor.

 

 

Zadarnice emoții

 

Tristețea și-a înfipt în suflet hain colții,
Durerea l-a răpus și-acum așa stingher,
A încetat a mai vibra și a trăi emoții,
Își caută alinarea în ochi senin de cer.

 

Destinul mi-a împovărat greu drumul vieții,
Presărându-l cu dor amar, nemărginit,
Clipele minunate și pline de emoții,
Le-a zăvorât în timpul ce tocmai l-am trăit.

 

Învins neașteptat de valurile sorții,
Să – și caute salvarea în iluzii sperând,
Pierdut, fără dorințe și fără de emoții,
A sfârșit obosit la marginea unui gând.

 

Un gând ce sprijinit de tâmpla rece-a porții,
Încearcă uneori a-l alina puțin,
Cu iluzii deșarte stârnindu-i zadarnice emoții,
În timp ce el sărmanul a devenit imun.

 

Singurătatea asta povară grea a morții,
În propria carcasă sufletul mi-a închis,
Trăiri și sentimente, zadarnice emoții,
Sunt vise ce le-aștern atâta doar prin scris.

——————————-

Elena TUDOSA

Martie 2020


Etichete: