Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Livius Petru BERCEA: Atotputernica Selene

Livius Petru BERCEA: Atotputernica Selene

(Însemnări despre: Daniela Văleanu, Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu,

Ed. Mirton, Timișoara, 2020)

 

Cu volumul de față, de peste 200 de pagini, profesoara timișoreană Daniela Văleanu adaugă bibliografiei despre Eminescu un comentariu valoros și semnificativ din perspectiva receptării critice a operei poetului național. De altfel, prima mea observație ar trebui să vizeze bibliografia de la sfârșitul cărții: din 136 de titluri (între ele, 6 sunt volumele operei lui Eminescu din care s-a excerptat materialul ilustrativ), 70 (deci mai bine de jumătate) sunt doar cărți despre Eminescu. E doar o parte (fizică) a imensului interes pe care l-a deșteptat opera sa…  A doua observație trebuie să aibă în vedere titlul cărții de față: prin modul în care l-a formulat autoarea, el devine cuprinzător pentru toate aspectele pe care autoarea le-a avut în vedere când a supus comentariului motivul Selenei în opera lui Eminescu (y compris atât poezia, cât și proza și fragmentele de teatru). De la peisajul selenar la simbolismul extraordinar de ramificat al astrului nocturn, totul (cu numeroase contexte exemplificatoare) – în fond toate aspectele pe care le poate sugera prezența termenului în operă – sunt luate în considerare. Pentru o mai corectă apreciere, mi se pare util să fac apel la structura volumului. După o scurtă introducere în personalitatea și opera lui Eminescu (cca. 3 pagini), e discutat mai amănunțit motivul lunii, ca  specific romantismului (e adusă în discuție – parțial, dar cu precădere – contribuția  culturii europene), concluzionându-se că  luna „comoară aprinsă în noapte se pare” (p. 50, citatul e din Diamantul Nordului), expresie ce prefigurează investigațiile amănunțite care urmează. În următoarele 12 capitole ale cărții sunt evidențiate (și probate, prin citate sugestive, relevante) accepțiile (de obicei, simbolice) pe care luna le cunoaște în contextul operei lui Eminescu. Titlurile înseși ale capitolelor sugerează diversitatea acestor accepții, conducând spre concluzia că luna se așază, în context eminescian, ca un topos, care dă esență romantică acestei opere. De la peisaj selenar (legat mai mult de natura concretă, fizică) – cadru preferat de Eminescu, la simbolistică nuanțată, complexă, multiplă, totul este așezat sub lupa criticului literar, dar în egală măsură a semioticianului și stilisticianului Daniela Văleanu. Pentru că volumul de față nu comentează motivul anunțat dintr-o perspectivă singulară (a criticii literare), ci aduce în discuție, de cele mai multe ori (v., mai ales, capitolele Luna și apele, Unificare și țesătură, Eternul feminin) prolificul semantism al termenului (de multe ori potențat de context) și numeroasele îmbinări figurative în care îl putem găsi. Aș avea o observație: discutarea (și calificarea) strofei din poezia Și dacă… (pag. 139, în volumul de față) nu cred că sunt tocmai în spiritul întregului text al poeziei. Am scris în altă parte că în Și dacă natura și sentimentul de dragoste sunt profund opuse (pe măsură ce „se luminează”, se deschide întregul cosmos – vezi și strofa „Și dacă nouri dèși se duc / De iese-n luciu luna…” – sentimentul se estompează, ajungând  o simplă amintire); de cele mai multe ori, simbolismul e complex, nuanțele se interferează, permițându-mi observația (de fapt, n-o fac eu pentru prima oară) că poezia mare, adevărată, nu se naște din certitudini și din sensuri lexicale unidimensionale, ci din glisări, nuanțe și îndoieli. Cartea Danielei Văleanu mai are o calitate, fundamentală, pe care am descoperit-o la o lectură atentă: aceea de a sugera că o anumită dimensiune a operei (aici – relevanța motivului lunii la Eminescu) nu se naște din acumulări, ci trebuie evidențiată ca un tot. Asta, deși, procedând oarecum didactic, autoarea „segmentează” întregul (motivul) în laturi care i se par semnificative (cred că nici nu ar fi putut proceda altfel, căci ar fi dat naștere unui text greoi și amorf). Țin să relevez că, din perspectiva temei abordate, Daniela Văleanu a mai asigurat încă o dată unitate textului, insistând mereu (chiar dacă, cu precădere, în subtext) asupra unei interferențe care mi se pare esențială pentru acest motiv eminescian: prin prezența lunii (uneori, ca o ființă) cosmosul se umanizează, iar omul se „cosmoizează” (ciudatul derivat lexical l-am întâlnit, nu de mult, într-un studiu al unui cercetător din Republica Moldova). Volumul Danielei Văleanu se remarcă prin exactitatea (dar și eleganța) expresiei, prin interpretări personale, prin cunoașterea de profunzime a operei eminesciene. Îmi rămâne doar să reiau cuvintele lui Nichita Stănescu despre poetul național (cu care se și încheie cartea): „Individul, insul s-a topit profund în concepte, în viziuni și în metafore și iată-l astăzi renăscând în noi, din ce în ce mai viguros, ca un stâlp fundamental, ca o coloană fără sfârșit”. E ceea ce a vrut să spună, altfel, și autoarea.

LIVIUS  PETRU  BERCEA

 


Etichete: