Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Flori GOMBOȘ: AMINTIRI VECHI (POEME)

Flori GOMBOȘ: AMINTIRI VECHI (POEME)

AMINTIRI VECHI

amintiri vechi,
răscolite și
scoase la iveală
de un zbucium
lăuntric,
tremură ca frunza;
glasul îmi frâng,
liniștea mi-o zguduie
cu o putere diabolică…
nu-mi făgăduiesc
nimic…
clipe-ndepărtate
dintr-un trecut ce
nu se mai întoarce,
se sfâșie,
deportate în
orologiile
pline de
amintiri vechi…

 

CÂT COSTĂ O LACRIMĂ?

frunze solare
pe norii limpezi…
sunt ca oaspeții
întorși de la munte;
vis din
umbră de toamnă
întoarce soarele
spre mine
lasă-mă
să-mi doresc asta
pentru tot restul vieții…
cuvântul
cade-n iarnă
anii
sunt prea rapizi
și urăsc vântul
ce-atârnă florile-n picturi…
dans de fluture
pod de hârtie
vis de praf…
ascultă,
plâng norii…
cât costă o lacrimă?

 

CRĂCIUNUL DE-ABIA ÎNCEPE

despărțiți de-o tăcere
ce crapă cer și pietre…
cortina de ceață
se lasă profund…
e gol înapoi,
e gol înainte…
vântul stivuiește poveri
în suflet,
florile de nea
suspină în
ploaia de toamnă…
lasă-mi la fereastră
colindul tău,
să m-adoarmă lângă
pomul de Crăciun;
în umbra lămpii
din fereastră
să se rupă-n două
tăcerea dintre noi…
e gol înainte,
e gol înapoi și…
Crăciunul
de-abia începe,
în tăcere și
singurătate…
nu mai e în doi

 

CRINII AUD TOT

Regretul este
ca un nor
întinzând o
mână lungă de fum…
tot ce e frumos
se pierde:
apa din vaduri,
dar mai ales
roua din tine;
mai înainte de a fi
șoaptă sau
glas al iubirii,
așteaptă răsăritul
în valuri de mohor;
fără murmur
te supune
exodului de umbre
legate la ochi…
pune mâna pe
pleoapele reci
ale izvorului,
căci cine știe
în câte trupuri deodată
trăiești…
ne închinăm celui
ce e departe,
atunci când
crinii aud tot ce se întâmplă…

 

CUM DE NU AM PUTUT?

cum de nu am putut
să te țin mai mult?
nici sărutul ultim
nu te-a trezit…
de ce mă dori
atât de crunt
și-n așteptări
m-am poticnit?
c-un plâns amar
tu mă omori…
ostași
ai gărzilor divine
strașnic te păzesc,
însuți tu
ostaș ai devenit,
să mă ocrotești
trecând prin soartă…
cum de nu am putut
să-ți deschid… o poartă…

 

PE O ALTĂ PAGINĂ ALBĂ

O, gândul meu e subțiat
când
fața soarelui și
umbra ta
pe nisip coboară;
se-aude plânset de copil
pe deal – e trecutul –
o linie moare sub
pieptul meu – e seară –
O, femeie,
cu trupul mai lung
decât noaptea,
cine știe
câte trupuri ai
și cum trăiești
în toate deodată…
cânt
pe coarda de argint a ceții,
lumânări aprind pomii
și se întunecă…
am sădit doi trandafiri
– mulțumire fără scop-
umbra mea, legată la ochi,
mă mustră pentru
mireasma altor flori
ucise…
rănile zilei
nu-mi dispar în întuneric,
aud greierii
în golul lumii cântând,
pun mâna la ochi și
văd rara coroană a stejarului…
voi adormi
pe o altă pagină albă…

 

PLOILE RĂMÂN

ploile rămân în
mirosul scândurilor ude…
când voi trece
printre voi
-ca un muritor-
o să-mi ascund
teama și neliniștea…
poate voi chema tâmplarul
să facă
un lucru nou
din scândurile ude,
cu miros de ploi…

 

PRIMĂVERI FĂRĂ TINE

Primăvara asta-i fără tine
(cum fi-vor toate ce-or veni…)
port rochia unei
mirese fără nuntă,
cu iubirea
împietrită pe firul ei,
aprind lumina
cu degete tremurânde,
respirând
seara din umbra morții;
în prelungi suspine,
doze letale de dor
curg prin trupul
amorțit și sfâșiat…
peste el,
doar rochia unei
mirese fără nuntă,
cu vers de dor pe firul ei

 

PRIN CUSĂTURA VREMII

Prin cusătura vremii
o ploaie de toamnă
suspină în
mijlocul lumii;
nu există somn în noapte…
viermelui de toamnă
nu-i place viața trecutului,
nu iubește viața de apoi;
la miezul nopții
văzduhul
încărcat de aburi
topește umbra lămpii,
și-așa scrijelită de
răbufnirea vântului;
sub povara
cuvintelor de ne-nțeles
dispare sentimentul trăirii;
între altădată și astăzi
(timpul parcă nu s-a scurs)
lipesc urechea
de pământ,
s-aud cum
clocotește viața și
se făuresc florile…
în muțenia păsărilor,
mă supun sorții,
înconjor anotimpurile,
privind
prin cusătura vremii…

 

ROSTIRE ROMÂNEASCĂ

Din nouri picură cuvinte
rostite româneşte,
scânteiază cerul peste dealuri,
lumina-ncremeneşte.
Fluierul adună-n doine
lacrimi de cristal,
rostogolind uşor la vale,
cuvinte de pe deal.
Tresar câmpiile întinse,
stejaru-nmugureşte,
tu, fiu din neamu-acesta,
rosteşte româneşte!

 

S-A AȘEZAT TĂCEREA

s-a așezat tăcerea
pe umerii lumii,
doar străjerii
se agită…
plouă cu
cioburi de moarte,
cerul
mușcă din
grija mamei,
din strigătul iubitei;
din jalea omului
se foarfecă
ura și iubirea,
gânduri
se descarcă-n vămi,
împachetate-n frică…
tu, moarte, unde stai?!
unde-ți încap
atâtea „averi?”
cu secerea
tai la stânga,
la dreapta…
lăsând durere…
la tine-i dimineață?
doarme greu
dragostea în tine?
pot să țip,
umbra ne desparte…
tu unde stai, moarte,
de aduni
atâtea „averi?”
când vântu-mi adie-n păr,
privirea-și caută cărarea…

 

SĂ NU MĂ ZIDEŞTI, TOAMNĂ

Să nu mă zideşti, toamnă,
în ale mele gânduri,
mai am iubirea-n mine,
ce curge râuri, râuri.
Să nu-mi dai giuvaeruri,
nu le voi purta la gât,
oricum apune vremea,
chiar de-aş plăti oricât.
Adie-mă tu, toamnă,
din crângul încă verde,
dă-mi căldura ce-o mai ai
şi care-ncet se pierde.
Fă-mi buzele un sărut
pe gura-ţi aromată,
când lacrima-mi va curge,
uscându-se îndată.
Să nu mă zideşti, toamnă,
în ale mele gânduri,
cu-al sorţii glas voi plânge,
în lacrimi rânduri, rânduri.
Să nu mă zideşti…
Toamnă…

 

SĂRMANĂ SINGURĂTATE

arcul sufletului
se-ntinde peste
dragostea ochilor…
mă plimb anarhic
spre uitarea lumii,
când moartea
se prăbuşeşte peste
lumină,
paharul îşi răstoarnă
otrava şi
ghimpi se-nfing
în ochii mei…
mă dor amar
de-atâta umbră…
sărmană singurătate
se-aşterne asupra
cetăţii…
ce să mai aştept?!

 

SE LASĂ NOAPTEA

se lasă noaptea
peste ochi,
peste simț
un fluture pe
buza mea…
mă cuprinde-o îndoială:
ce-i cu-atâta răcoare?
creangă frântă
se-apleacă-n
suspine…
trag aerul în poală,
să plângă ori
să geamă,
murmurându-se
pe sine…
cu teamă,
șterg o lacrimă
sub pleoape ridate…
o pasăre de noapte
seamănă nefericirea;
bucuria
nu-i pomană, când
se lasă noaptea
peste ochi,
peste simț
nemărginirea este
umbră-n flăcări
de-o cruzime
infinită.

 

VERSU-MI VA FI ETERN

Cine sunt eu în viața asta?
Cine sunt eu în viața viitoare?
nu este rutină…
în pudoarea vieții,
speranța se închistează
într-un joc absurd;
lumea mi-e străină…
este doar un flash…
s-a rupt malul de apă și
podul de arțar,
păsările străbat
râul de toamnă și
noaptea cade nemilos
pe fereastra rece;
când ușile se-nchid,
cerescul gând
sugrumă glasul
clopotului de-argint;
versu-mi va fi etern…
și-n viața asta…
și-n viața viitoare…

 

BRUSC, S-A TRAS CORTINA

Din cenușiul zilelor de decembrie se iviră cuvinte și sunete grele,

amare și atât de triste încât parcă luam parte la înmormântarea timpului trecut.

Au urmat multe zile și luni de zăpăceală și de haos.
Trecutul, frumosul trecut, se demonta piesă cu piesă, valizele se goleau,

ca și cum blestemate molii distrugeau totul.

Protestam împotriva haosului creat, o situație pe cât de bizară, pe atât de nenorocită. Scrâșneam toți pe-un coridor lung, trăgând de timp, cu gândul că totul e o glumă a vieții. Agitația cerea puțin calm, gândurile erau de-a valma; cum să accepți așa,

cu una, cu două, că se trage o cortină brusc, împărțindu-ți viața în două lumi diferite?
Frunțile ne erau încruntate, privirile în gol, ochii nu conteneau să lăcrimeze,

iar răspunsul cel bun și mult așteptat, cum că e o greșeală, nu mai venea.
Mințile noastre erau zguduite ca de cutremur; se zguduiau și gemeau într-o continuă agonie. Se despicau, trosneau, lăsând să se reverse torente de lacrimi.

Strigăt de disperare înverșunat se ridică din timp în timp,

implorând cu mâini încrucișate și priviri ridicate, să apară un miracol.

Dar miracolele sunt temporare și amăgitoare.

Marginile zării erau brodate cu raze lungi și negre.

Prin ochii minții le-am văzut pe toate.

Când soarele se culcă, mânia nu se domolea, mai tare creștea.

De ce atâta răzbunare, de ce se răzbuna cerul pe noi, când ne iubeam nebunește

și în sfârșit eram liberi să fim NOI, doar NOI…?
Ne legănam în speranțe deșarte,

când prin vene-ți treceau râuri de lichide ce ardeau tot,

când valuri, valuri de sudori îți acopereau trupul.

Eram acolo, eram umbra ta lipită de trupul tău, mi-am contopit mintea,

sufletul, trupul cu suferința ta.

Ne gândeam că iubirea va învinge, ai făcut chiar promisiuni,

dar eu simțeam și vedeam cum dispare totul, treptat, ca prin farmec.

Cui să-i fi fost milă?

Nici măcar lui Dumnezeu (…dacă există…)
Pământul plutește sub cerul care leagănă stelele

și viața noastră se afundă în necunoscut…

Căci dincolo de chip, e misterul…
Multe flori, pietre, stele, iubire…

Toate fără sens…

Nu în această zi,

nu în această noapte,

nu în această viață…

 

DIGUL TĂCERII

Digul tăcerii se rupe, lăsând prin spărtură să țâșnească un șuvoi de cuvinte.
Mă bucur că te-am putut atinge, că-n dorințe nestăpânite m-ai făcut să fiu o pământeană, poate multiplicată ca-ntr-o luptă în care libertatea este neprețuită.
Ce s-a întâmplat? E un țipăt halucinant, fără răspuns.
Nu știu dacă a trecut o clipă sau o veșnicie.

Timpul nu poate fi măsurat când e marcat de evenimente.

Timpul care durează, care este numai așteptare, ne permite să simțim infinitul.

Mă poticnesc în singurătatea vechilor trăiri.

Amintirile devin frânturi, se fărâmițează ca niște grăunțe.

Aparțin altui timp.
Aripile-mi sunt acoperite cu gheață, care scânteiază în soare.

Fac un pas înainte, mi se taie răsuflarea, mă clatin, mă opresc…
Zăresc tot mai clar marginea singurătății.

Parcă aș sta pe marginea unei aripi de avion, gata să sar,

cu mirarea cuibărită în ochi, sub pleoapele plecate.

Stau încă în celula vieții, încercând să-mi dau seama dacă voi sări sau nu în abis,

ori mă voi înălța precum heruvimul, gardianul meu de corp.

De-acum încolo, simt lumea ca pe o povară, fără a mă putea apăra împotriva ei.

Ca să mă eliberez de acest coșmar, am nevoie de mâini întinse și inimi deschise.
În sentința ce de azi încolo este irevocabilă, copiii îmi ating noianul de suferințe, adunate ca-ntr-un copac cu ramuri viguroase, amintindu-mi de propria-mi viață.

Abia acum îmi dau seama ce se petrece, îi privesc și îi simt cu mâna pe umărul meu,

îi simt atât de acut, încât mi se pare că vor trăi în mine, ca înainte de a-i naște,

că vor trăi în mine mai mult decât propria mea viață.

În chinul miilor de întrebări -adunate toate-ntr-una singură:

„De ce?”- mâinile-mi tremură fără stăpânire, precum frunzele-n bătaia vântului.

Mă cuprinde dorința nestăpânită să zâmbesc,

să-i văd zâmbind, să mă bucur pentru ei, pentru mine.

Voi îndepărta tot mai mult ecoul robiei singurătății,

până nu va mai ajunge deloc la mine.

E o luptă grea, invizibilă, care face să-mi fugă pământul de sub picioare.
Sub aparența tăcerii, în mine pulsează

teama și speranța, neputincioasă, dar arzătoare.

Coșmarul își va pierde răsuflarea și -undeva între cer și pământ-

se va înfăptui o minune.
Digul tăcerii se rupe, lăsând prin spărtură să țâșnească un șuvoi de cuvinte.

Mă bucur că te-am putut atinge, că m-ai făcut să fiu o pământeană.
Cât o fi ceasul?!
Doi cai se înhamă la trăsura timpului, iar eu urc și ies pe porțile deschise,

cu gândul la libertatea ce acum mi se pare cu neputință.
Mintea, înnebunită de gânduri, apasă surd pe teamă și durere.

O sărut sfios, să pot alerga spre libertate.

 

O NOAPTE FĂRĂ STELE 

În acea noapte n-am văzut stelele, m-am holbat la apă, la picurii cerniți din cer,

am călcat pe lumina stearsă a drumului, fără să mă întorc.

Voiam să-mi mai nasc odată viața, să deschid spațiu în care să-mi fii,

să te am, să te văd, să te iubesc.
Ce neagră noapte s-a făcut, doar felinarele ardeau, luminau obscur,

parcă urmăreau sufletu-mi schingiuit și neajutorat.

Atâtea lucruri se învolburau în minte și în cuget,
fără a avea îndrăzneala să fie lămurite;

zguduiau plămânii, creierul, sufletul, făcând parcă penitență, pentru a fi înlăturate. Repetam mereu năucită, ca o fiară sălbatică: „eu sunt, tu de ce nu ești?”
Fluxul vieții o fi mereu același?
Sabia din teacă își încearcă marginea, vrând să ucidă lupul de sub muntele de zăpadă. Sentimente în tăcere țin dragostea de mână, formând o perdea în fața visului.

Și ca-ntr-o liturghie, mâinile mi-au înțepenit împreunate la piept,

iar pașii au luat-o razna pe asfalt, prin gropi, pe pietre, prin iarbă.

Îngrozitoarele frământări din noapte, noaptea celei de-a doua zi de Paști,

se amestecară în furtuna lacrimilor ce nu-și iau niciun răgaz, sângele clocotea,

zvâcnind tâmpla și pulsând spre inima care bătea tot mai neregulat și mai agitată;

ura și răzvrătirea se opuneau liniștii.

Da, știam că nu mă mai puteam amăgi.

Silită de o idee fixă, ridicam privirea spre Dumnezeu (…dacă există…)

și-L întrebam de ce nu este nicio siguranță în nicio privință?

Suntem niște gingașe tulpini pe care vântul le apleacă încoace și încolo,

după direcția din care suflă. Și uneori, câte una, câte una, tulpinile se rup,

cad și se ofilesc până la ultima celulă; e moartea lor.

E chinuitor, e sfâșietor să simți și să știi asta.
În clipele acelea scotoceam în străfundurile memoriei,

pentru a găsi o amintire îndepărtată,

care să schimbe starea de nebunie din acea noapte.

Aș fi dorit să-mi înapoiez și eu viața lui Dumnezeu (…dacă există…)

să-mi las acolo sufletul, în numele iubirii.

 

PENTRU CINE SĂ-MI PUN DORINȚE?

În astă noapte de iarnă lumina de lumânare tremură umbra florilor.

O mie de cupe, în care vântul înnoadă sfoara de muzică, dănțuie sub umbrela cerului; visul s-a rupt, noaptea e rece, pentru cine să-mi pun dorințe?
C-un strop de fard voi vopsi gândurile-nghețate…

și cu o hârtie de salcâm acopăr amurgul brumărit…
Să ne luăm rămas bun?! Știi că luna nu iartă cerul întunecat și trist?
Îmi trimit dragostea în departele tău, iar Divinul va face cel mai bun aranjament.
Viața nu poate fi adusă, iar moartea nu poate dispărea.
În astă noapte de iarnă nu-i folos să dorm sub lumina lunii…

și ea tremură umbra florilor și toate picură tristețe.
În visul umbrei de iarnă, lasă-mă să te doresc tot restul vieții mele

și să-mi reîncarnez iubirea în dragostea ta.
Ascult cuvinte superficiale de la lumea goală și searbădă;

am pierdut un an și m-am aruncat în așteptare;

ochii s-au zemuit ca strugurii mustoși.
În noul an al zăpezii e greu să fii prea bun,

căci nu e cale pe care să mergi; să fii prea dur, nu ai prieteni;

să fii toxic, nu ai cale de întoarcere;

să fii prea rău, nimănui nu-i place;

să fii prea blând, nimeni nu va îndrăzni să se implice.
Virtutea de-a fi om, aduce cuvântul în iarnă.

Indiferent unde mă duc, acolo ar trebui să merg.

Voi alege locul unde orbul își trăiește visul lui de orb.

Cer un an nou la capătul pământului,

unde să aștept ca lacrima să fie tămâiată cu dragoste și binecuvântări

să-mi fie privirea și iubirea din toate punctele de integritate.

Ele îmi amintesc mereu că viața greșește uneori,

că machiajul ei cade leneș pe sunetul sălbatic al muzicii.

Da, viața este greșită uneori…

Încă neg propria-mi soartă, pe care o resping placid.
Un ecou al oboselilor vieții străpunge suspinul de deasupra întregii lumi,

ninsă cu taine de pe tărâmuri îndepărtate.
Apa limpede sărută frigul,

iar eu cad într-un cântec surd,

dansând alături de nori,

în astă noapte de iarnă,

când lumina de lumânare tremură umbra florilor.
Visul s-a rupt…, pentru cine să-mi pun dorințe?
Mă uit la orologiul de perete…
Trompeta îngerilor sună retragerea…
———————

Flori GOMBOȘ

24 martie 2020

Timișoara