Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Marian Florentin URSU: Poveste de vânt (versuri)

Marian Florentin URSU: Poveste de vânt (versuri)

spuneai că suntem niște povești încă nescrise

cu niște coperți de aer

neputând decât să le respirăm paginile

și apoi să le numerotăm

ca pe zilele din calendar

 

cele cu roșu ar fi fost sărbătorile în care mă mai iubeai

până la delir

și cele cu negru erau zilele care nu existau

în definiția cosmică

a dragostei

 

credeai că suntem niște povești care nu trebuiau scrise

niciodată

care nici măcar nu trebuiau imaginate

vreodată

care trebuie doar strigate,

urlate,

de pe un continent pe altul

de pe o planetă pe alta

de la o iubire închipuită

la altă iubire imposibilă,

tare, tare,tare,

în niște zile cu vânt

 

 

FĂRĂ ORIZONT

 

ochii tăi erau nedefiniți ca azurul

iar nisipurile erau niște secunde trecătoare

călcate în împleticeala noastră

haotică

între cer și

pământ

 

doar marea

era ca dragostea

 

uneori prea aprigă

alteori prea sărată,

ba insuportabilă,

ba asimetrică

 

și aproape în fiecare dimineață

nu știu cum,

fără nici un

orizont

 

 

LOCUL DIN CARE-MI LIPSEȘTI

 

eu nu mă pot uita în partea din care-mi lipsești

 

câteodată era în stânga aleilor

uneori la marginea patului

și de cele mai multe ori la dreapta brațului meu

 

dar dintr-odată m-am trezit fără

jumătatea de chip

pe care mi-o luaseși

din ochiul

cu care te pândeam cel mai mult

și atunci m-am trezit atât de singur încât

eram doar eu și cu dumnezeu

vorbind în dodii

despre un fel de rai pe pământ

 

eu nu mă pot uita în locul din care-mi lipsești

fiindcă locul acela mi-e orb

și încet, încet,

încep să-mi crească niște cearcăne adânci

care îți caută chipul

în toate femeile pe care le întâlnesc

și pe care încerc să le zidesc

din același lut

în același loc în care stăteai

cândva

doar pentru mine

 

 

STINGERE DE PESCĂRUȘ

 

el e un pescăruș

și caută doar traiectoria

spre catargul cel mai apropiat sinuciderii

el e o tâmplă dezvelită de orice mângâiere

 

el e vântul liniștit al dimineții

în așteptarea glonțului

el e gândul nebun

zburând spre

amăgirea inexistenței

el e frunza care-și descrie visele

concentrice pe

liniștea unei ape

 

el e un sfânt într-un pescăruș

al cărui strigăt s-a stins

jumătate în inimă,

jumătate în mare

 

 

PEREȚI INVIZIBILI

 

între două duminici

noi imitam fericirea,

anostă

searbădă

ca sunetul unui violoncel uzat

de prea multe concerte ratate

de prea multe șuturi prin culise

 

între două căderi nervoase

noi imitam ecoul iubirii

deși suna fad

fals,

ca un diapazon dezacordat

de atâta lovituri

în niște pereți

complet invizibili

 

 

UMBRA UNUI CER

 

eu stau la umbra unui copac care nu există

dar îl măsor cu mâinile și mă cațăr cu privirea

pe toate păsările lui

până la sfârșitul treptelor

 

eu stau sub un copac violet

și cresc pe verticală

deodată cu văzduhurile

și mă agăț de fiecare secundă

a înălțării mele prin trunchiul lui

cuprinzând toată iubirea

frunzișului

până la neființă

și îi simt zbaterea

ca sângele pulsând

 

iar oamenii îmi par niște inexistențe

care se agață disperați

ca frunzele

de umbra unui cer

 

 

CUVINTE DE STELE

 

era cer senin sau poate era doar ziua

surâzând,

nu mai știu,

atâta țin minte

că tu stăteai deasupra-mi

numărându-mi clipele somnului

pierdute prin iarbă

 

poate era întuneric

sau poate stăteam înveliți sub niște codri

dar țin bine minte că tu

îngânai cuvinte de stele

fără să auzi încă

izvorul care izbucnea în flăcări din mine

 

 

TIMP RĂSFIRAT

 

timpul ne răsfira iubirile pe degete,

atât de multe și neasemănătoare între ele

și atât de uitate

încât începeam să le confundăm cu filmele mute

 

înaintea mea cădeau niște tristeți uscate

și eu nici nu mai știam dacă erai tu

sau doar o idee prin capul meu de ceață

și genele lungi ți se ridicau

și coborau

ca niște păsări cu aripi ciudate

făcând acrobații triunghiulare

pe griul cerurilor mele

nenumărate

 

 

CĂDEREA FIRII

 

și mă întreb așa,

cât de mult pot coborî în mine

fără trepte , fără spânzurătoare,

fără noduri în gât,

ca o cădere neagră

să văd doar zborul în jos

nu și fundul abisului

fiindcă abisul este el însuși

căderea în sinele nostru

 

și dacă aș vrea să mă ridic

clătinându-mă din cauza umbrei

aș semăna tot mai mult cu un viu

căutând niște văzduhuri mute

și e ca și cum m-aș întreba pe mine însumi

de ce rămâne mereu umbra păsării

căzătoare peste pietre

dacă tot mă însoțește încăpățânată

până la buza prăpastiei

dreptunghiulare

 

și-mi spune din nevăzutul neîntoarcerii

– mai stai, mai stai puțin și frământă secundele

fiindcă ele toate se umplu

de căderea ta

de la naștere până la

gândul de a vrea să nu mai fii

 

 

CÂNTEC DE COPAC

 

dacă aș fi fost copac primeam cântecul

păsărilor în trupul meu

și nu-mi uitam rădăcinile

în adâncul pământului

 

dacă eram copac primeam

stoluri de gânduri prin frunzele mele

și ardeam deodată

cu sufletul

țâșnind din focul meu

 

dacă eram copac plângeam deodată cu ploaia

ca să nu-mi vadă veacurile

niciodată

suspinul

 

 

RARI

 

păream niște

umbre vorbind limba nisipurilor

eram atât de rari

încât începuseră să ne crească cearcăne

de neființă

 

eram rari

iar oamenii nu ne mai cunoșteau printre

pietre

fiindcă nu mai aveam chip

decât unul pentru altul

 

eram atât de rari

în lume

încât începeau să ne crească pene

și corni de fildeș în mijlocul

frunții

iar noi pășteam fără nici o grijă

laolaltă cu inorogii,

sfârșitul orizontului

———————————-

Marian Florentin URSU

Rădăuți, jud. Suceava

23 martie 2020


Etichete: