Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Victor RAVINI: Putem ști când a fost creată Mioriţa?

Victor RAVINI: Putem ști când a fost creată Mioriţa?

Atmosfera din Miorița este arhaică, iar stilul lapidar și enigmatic. Totul în Miorița e simbol. Fiecare cuvânt are un bogat înțeles metaforic, tainic, ce nu se lasă descifrat la prima lectură. Și poate nici la a doua. S-au emis mai multe ipoteze pentru datarea Mioriței, însă au fost insuficient argumentate. Ovid Densusianu a datat Miorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de documente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-a abținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după publicarea ei. Alții o datează pornind de la niște documente, ce nu au nicio legătură cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are de a face cu ele. Nicolae Iorga ne asigură că Mioriţa a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. La prestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmația cu argumente și dovezi. Nu putem pune la îndoială spusele lui. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvistice între 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp a fost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care o datează pe vremea dacilor, fără să ne spună pe ce criterii sau cu ce dovezi. Îi credem și pe ei, pe cuvânt de onoare.

Niciuna din afirmații nu a fost bazată pe o metodologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri. Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive și inatacabile, când de fapt țâșneau din fantezie, numită de savanți intuiție. Intuiția este bună ca punct de pornire pentru a începe o cercetare, însă unii își prezintă intuiția drept concluzie. Cine pornește de la concluzii preconcepute și caută apoi dovezi care să îi confirme convingerile, pune carul dinaintea boilor. Concluziile trebuie să fie rezultatul la care se ajunge în final și este necesar să fie întemeiate pe constatări, pe dovezi și pe analiza acestora, cu argumente și cu sprijin în lucrări de referință necontestate. Adrian Fochi formulează concluzii, la care a ajuns „…prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea…” (Miorița, 1964, Editura Academiei, pag. 284). Fochi adoptă concluziile bazate pe intuiția altcuiva. Este de mirare că el nu observă deficiența metodologică a lui Caracostea, cu concluzii bazate pe intuiție. Garanția valabilității părerilor personale din cercetarea anterioară este celebritatea fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerile contrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Ne rămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certitudinile altora. Părerismul a dominat și la interpretarea conținutului din Miorița. În acest fel s-a ajuns la denigrarea celei mai frumoase și mai valoroase creații literare a strămoșilor noștri, la haos, la nedumeriri, la năluciri, la dispreț pentru cioban, pentru întreg poporul nostru și pentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a lui Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964, ce rămâne principala lucrare și de căpătâi pentru cercetarea poemului nostru național. El îi condamnă pe cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nu numește pe nimeni. Fochi ignoră că prefațatorul monografiei datează Miorița pe vremea dacilor. Prefațatorul ignoră că această datare o făcuseră Caracostea, Diaconu și alții. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga monografie, iar pe alocuri chiar și antologia. Sau poate că această ignorare a altora ar putea fi o strategie premeditată, în buna tradiție dâmbovițeană. Fochi face parte dintre cei care susțin că folclorul nu poate fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două. El este convins de contemporaneitatea folclorului cu noi și vede în Miorița luptă de clasă conformă cu ideologia partidului comunist. El aprobă uciderea ciobanului, pentru că e mai bogat și deci era un exploatator. În diferite capitole, face felurite datări, dintre care, cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pag. 544). Așadar, Fochi datează crearea Mioriței între „un stadiu destul de vechi” și „o epocă istorică relativ nouă.” Articolul despre Miorița în Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) merge pe linia lui Fochi, așa cum i-a fost trasată acestuia de partid.

Mircea Eliade afirmă că Mioriţa exprimă reacția poporului român „în fața invaziilor și catastrofelor istorice”. Această afirmație exclude datarea Mioriței pe vremea dacilor, întrucât aceștia nu puteau să știe că vor veni „nenumărate invazii barbare de la sfârșitul antichității până în evul mediu sau… vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste.” (De la Zalmoxis la Gengis-han, pag. 249). Eliade nu precizează dacă Miorița a fost compusă în timpul invaziilor și catastrofelor pentru a exprima reacția poporului în fața acestora sau a fost compusă după ce acestea au trecut. Pe cât de neclară și neconcludentă este afirmația lui de mai sus, pe atât e de seducătoare și ne unge la suflet. Eliade este de neîntrecut în asemenea formulări, care ne încântă prin nebulozitatea lor. El afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. El zice – fără a se referi la Mioriţa – că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (pag. 190). Eliade nu ne spune care sunt acele „alte elemente culturale” și nici cât de „încă și mai vechi” sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vom afla și cât de vechi sunt.

Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia în USA ale cărei cărţi fundamentale despre metodologia de cercetare se studiază la facultățile din mai multe țări spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric și social în care au apărut. Din această cauză, au o legătură directă cu realitatea, astfel încât oglindesc aspecte reale din acea societate, a acelor vremi. Cu referire la cărțile ei, toate aspectele etnografice, sociale, economice, toți termenii concreți și abstracți din metaforele Mioriţei, cât și concepția despre viață a personajelor, pot avea legătură cu nivelul de dezvoltare materială și spirituală a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulterioare, din diferite variante, redau aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi, cât și o înțelegere a conținutului adaptată la mentalități mai noi. Modificările textului se pot observa de la o variantă la alta și arată că multe simboluri, metafore sau alegorii nu au mai fost înțelese.

Eu am analizat 973 de variante, din trei antologii, și le-am clasificat după mai multe criterii, pe categorii și pe scale ascendente sau descendente. Această perspectivă sinoptică mi-a dat posibilitatea să compar variantele între ele și să văd că Miorița a putut fi concepută pentru a fi înțeleasă pe două niveluri semantice. Nivelul primordial este o înțelegere ezoterică, pentru ciobanii inițiați în tainele meseriei lor, ale psihicului uman și ale universului, așa cum erau cunoscute la vremea aceea. Nivelul secundar este exoteric, pentru cei încă neinițiați sau profani, pentru societatea din afara frăției lor profesionale. Am observat că, de la o variantă la alta, textul prezintă modificări, iar conținutul a alunecat de la sensuri ezoterice, tainice și de mare frumusețe poetică, la versuri insuficient șlefuite, cu formulări și înțelesuri banale, evident contrare sensurilor din variantele ce pot fi mai bine păstrate. Abstracțiunile din mit au fost înțelese ca fapte concrete din realitate și răstălmăcite. Neînțelegerea aspectelor mitologice a derutat unii țărani rapsozi, încât au făcut modificări și improvizații cu conținut realist. Aspectele mitologice au fost înlocuite cu aspecte din viața cotidiană, ceea ce a facilitat adaptarea textului mai vechi la realități sociale și economice mai noi. Evoluția de la gândirea mitologică la cea rațională a dus și la alunecarea înțelegerii Mioriței de la mythos la logos. Acest fenomen a derutat chiar și mulți savanți, care au ajuns la interpretări alandala. Confuziile savanților au dat apă la moară unora să condamne Miorița, cum că ar fi nocivă pentru națiune și pentru individ și ar trebui aruncată la gunoi. Nu Miorița, ci interpretările făcute anapoda merită să fie date la gunoi.

În multe variante, sacrificiul ciobanului e planificat la apus de soare – moment sfând din zi, după cum dezvăluie însuși sinonimul asfințit sau sfințit de soare, prezent în alte variante. În unele variante sacrificiul e planificat pe ziua de Sf. Ilie, care în credințele populare este protectorul ciobanilor, așa cum aflăm din ancheta de folclor întreprinsă de Hasdeu. Țăranii întrebați au spus că Sf. Ilie „a fost mai întâi soldat înconjurat de arme, viteaz şi bun vânător, cioban la oi, fiu de oameni sărmani şi servitor la diavolul”. Deci nu este vorba de tizul său din Biblie, ci poate proveni din religia pre-creștină a strămoșilor noștri. Credințele din cultura populară despre Sf. Ilie arată continuitatea cultului acestuia de la societatea vânătorilor, la cea a ciobanilor. El este important în textul mai multor variante și rezultă că Miorița poate avea rădăcini în cultura și religia pre-pastorală, a vânătorilor. Ar fi lipsit de logică să planifice ciobanii o crimă josnică la un moment sfânt din zi sau din an, pentru că ar fi un sacrilegiu, acțiunea lor ar fi sortită eșecului, iar pedeapsa divină ar fi mai cumplită.

Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania și sunt mai bine păstrate, deoarece cântatul în cor limitează libertatea individuală de a modifica textul. Într-o variantă care este colind, colindătorii zic că bărbaţii din familia pentru care cântă ei sunt plecaţi la pădure să vâneze un căprior. Partitura ciobanului este rostită de puiul de căprioară vânat. Căpriorul spune că vrea să fie îngropat la stână, ceea ce poate reda prin sinecdocă trecerea de la stadiul de vânători la păstori. Identificarea eroului principal din Mioriţa și a țăranului colindat cu un căprior din pădure poate fi o metamorfoză, caracteristică pentru gândirea din vremurile anterioare păstoritului. Elementele din cultura vânătorilor arhaici sunt bine integrate în toate variantele Mioriţei și precumpănesc calitativ improvizaţiile sau adaptările la vremuri mai noi. Rezultă că în unele variante ale Mioriței sunt versuri ce păstrează amintirea unor realități dintr-o societate aflată în epoca de trecere de la stadiul de vânători, la începuturile culturii pastorale.

Ciobanul spune mioarei cum să o identifice pe mama sa dintre alte femei bătrâne: ea are un brâu de lână. Brâul de lână poate fi un semn distinctiv al unei situaţii economice şi sociale superioare față de celelalte femei. În mai multe variante, mama ciobanului poate vorbi cu divinităţi animiste, ce personifică fenomene naturale: Dunărea, Apşoara, Ceaţa, Sfânta Negurice, care uneori o cam ajută să îşi caute fiul, iar alteori nu prea. Divinitățile mamei ciobanului vorbesc la fel ca orice femeie înțeleaptă de la ţară şi sunt o oglindire a ei. Ele o trimit de la una la alta, sunt cam leneșe și nu prea mai au puterea la care se aștepta ea. Divinităţile ei prezintă simptomul deus otiosus, cum ar fi zis Eliade, dacă ar fi cunoscut aceste variante. Lenevia divinităților ei animiste și viziunea ciobanului despre un viitor în care el ar putea să fie ucis, fără ca mama lui să-l mai poată ajuta cu procedurile ei, consemnează slăbirea credințelor religioase din matriarhat. Aceasta s-a putut întâmpla în vremea trecerii spre patriarhat şi spre neolitic.

Tot ce ştim despre mama ciobanului aflăm din versurile spuse de el, ca despre ceva viitor şi eventual. El știe că ea, cu sau fără ajutorul divinităţilor, se poate transforma într-un corb şi deplasa anulând spaţiul şi timpul, la fel ca şamanii. El știe că ea cunoaşte funcţia farmacologică şi magică a unor plante şi poate semăna busuioc în vatră, pentru a cunoaşte viitorul lui. Ea nu urcă să îl caute la munte, ca Vitoria Lipan, ci coboară să întrebe Dunărea. Vedem că ea se orientează mai bine în peisajul său lăuntric, psihologic, plin de credinţe religioase animiste, decât în cel geografic. Orientarea ei cognitivă sau interpretarea pe care o face asupra semnelor magice și conversația cu divinitățile animiste îi răsplătesc strădaniile şi sunt, funcţional, acceptabile în sistemul social în care trăieşte, chiar dacă împiedică dezvoltarea cunoştinţelor empirice raţionale. Mama ciobanului are o competenţă religioasă şi socială remarcabilă în societatea contemporană cu ea, care a creat Mioriţa. Posibilitatea ei de a vorbi cu divinitățile vremii, demersurile ei cu caracter magic sau divinatoriu și brâul de lână îi asigură o poziţie socială dominantă. Ea este o exponentă a epocii matriarhale, când femeile ordonau viaţa socială cu ajutorul unor norme şi reprezentări religioase, create de ele pentru a organiza şi controla totul în jurul lor, între cer şi pământ, ba chiar şi sub pământ, în lumea de dincolo.

Absenţa unui echivalent masculin al mamei ciobanului în Mioriţa, cât şi absenţa unui echivalent masculin al divinităţilor feminine, ale ei sau ale lui, se pot explica cu referire la constatările și concluziile lui Louis Bouyer (în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, pag. 40, din The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990). Acesta spune că descoperirile arheologice arată că „zeiţa mamă nu a primit un însoţitor masculin înainte de neolitic, când creşterea bovinelor, care la început era simplu pastorală şi nomadă, a devenit sedentară şi urmată de o agricultură incipientă.” Cu referire la Bouyer, putem data situaţia socială a mamei ciobanului şi reprezentările ei religioase cu divinităţi feminine fără echivalent masculin, în perioada matriarhală şi înainte de neolitic. Câteva variante conțin versuri cu ritm deviant şi fără rimă, care zic ceva vag și incoerent despre tatăl sau frații lui, dar aceștia nu au nicio funcţie literară, ci sunt detalii nesemnificative și disonante în context. Asemenea versuri sporadice nu sunt şlefuite artistic, sună strident și nu se regăsesc în alte variante. Așadar, sunt improvizaţii individuale, din vremuri mai noi. Ele nu pot fi reprezentative pentru întreg materialul cercetat, ca să datăm originea Mioriței după ele, dar ne sunt folositoare pentru a urmări procesul de creaţie colectivă peste generaţii, care uneori a ameliorat textul, iar alteori l-a deteriorat.

În câteva variante, ciobanii subordonați baciului au căciuli din blană de urs, ca semn distinctiv că sunt nesupuși. Textul nu spune față de cine sunt ei nesupuși – poate că or fi fost daci liberi – și nici dacă ei înșiși au vânat urșii sau au cumpărat căciulile gata confecționate, însă așa ceva ar fi prea puțin probabil într-o societate arhaică, pe vremea când încă nu se diversificase diviziunea socială a muncii. În multe variante, ciobanii au suliţe, lănci, arcuri cu săgeţi, săbii, topoare, securi şi bâte, la fel ca în societatea vânătorilor, care a precedat societatea pastorală. Cuvântul baltag, provenit din limba turcă, nu apare în nicio variantă. Așadar, Mihail Sadoveanu nu a putut lua baltagul din Miorița. Alexandru Paleologu afirmă că Baltagul lui Sadoveanu nu are de a face cu Miorița și e cu totul altceva. Însă totuși mulți confundă sacrificiul simbolic, teatral, cu caracter religios din Miorița, cu uciderea reală și cu caracter juridic din Baltagul.

Nomadismul sau seminomadismul ciobanilor noştri, din Mioriţa și de azi, sunt o tradiție arhaică, din străfundurile epocilor pietrei, pe care nicio schimbare istorică, nicio invazie sau dominaţie străină, nici măcar dictatura comunistă, nu le-a putut extermina. Agricultura în Mioriţa este vag semnalată, prin comparaţia mustăţii ciobanului cu spicul de grâu. Nu putem şti dacă grâul era cultivat sau creştea spontan, ori dacă e un adaos târziu în text.

Ciobanul vorbește de nunta sa în cer cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă sau alte denumiri ale ei, cum ar fi sora soarelui. Acestea sunt în mod evident divinități cerești și luminoase din vremea matriarhală și nicidecum un simbol al morții, cum s-a crezut în unanimitate în cercetarea anterioară. În mai multe variante ale Mioriței, trei ciobani frați pleacă să se însoare cu o fată de împărat, de crai. Frații cei mari nu reușesc, iar cel mic reușește. Cititorul își poate aminti că aceeași acțiune cadru se regăsește în Povestea lui Harap Alb și în multe basme românești. Fata frumoasă ce se ivește pe munte este uneori o fată de maior sau are ranguri sociale inferioare, însă în toate variantele are un brâu galben sau poartă pe frunte, la gât, ori pe piept podoabe de culoare galbenă. Ea înlocuiește divinitatea cerească din alte variante. Insistența, cu care revin accesoriile ei vestimentare galbene, nelipsite, arată că acestea pot fi simboluri solare sau lunare. Ea se iveşte pe munte și îl selectează dintre cei trei ciobani, pentru a se uni cu el. Mulți savanți renumiți, inclusiv O. Densusianu, Fochi, Romulus Vulcănescu și Eliade, văd în aceste variante un „conflict erotic” între ciobani, „rivalitate amoroasă” şi o crimă „din motive sentimentale”. Pornind de la amănunte semnificative din numeroase variante, pe care le-am verificat cu teorii validate de către ştiinţa religiilor, am ajuns la concluzia că fata de pe munte nu poate fi o nimfomană cum s-a crezut în unanimitate și fără temei, din dispreț pentru țărănci și pentru moralitatea rurală. Eu afirm că ea este apariția (hierofania) unei divinităţi, ce apare pe munte pentru a selecta personajul principal, ca fiind singurul demn dintre cei trei ciobani pentru a fi inițiat într-un rit de unire sfântă (hierogamie). Unirea ciobanului cu ea este o alegorie ce simbolizează unirea sufletului omului cu divinitatea adorată. Ea însăși este o metaforă pentru frumusețea și tainele naturii diviniazate.

Când mireasa cerească este o „fată de crai”, acest crai e absent din text. Soarele și luna oficiază religios la nunta ciobanului. În limba celților și în limbile germanice de azi, soarele este de genul feminin, iar luna de genul masculin. Limba română păstrează amintirea vremurilor matriarhale când luna văzută din Carpați era de genul masculin. În limba noastră, luna nouă se mai numește crai nou, ca în opereta Crai nou, de Ciprian Porumbescu. Mireasa cerească „fată de crai” poate fi relatată la crai nou adică luna nouă, ceea ce corespunde cu situația ei mitologică de soră a soarelui. Însă nu putem exclude că „fată de crai” ar putea și să fie un adaos târziu, apărut în patriarhat, la fel cum în vremuri mai recente ea a fost înlocuită cu o fată de maior, de popă sau de ţărani săraci, care se ivește pe munte. Oricât de deteriorate ar fi versurile și personajul acesta feminin, totuși întotdeauna poartă un simbol solar.

Oricum, în toate variantele Mioriței este vorba de o hierogamie cu o divinitate cerească (uranică) sau cu o divinitate terestră (chtonică). Variantele Mioriței pun în evidență două forme de hierogamii sau căi de unire cu divinitatea: 1. omul se apropie de divinitate și 2. divinitatea se apropie de om. Blaga ilustra aceste două căi de întâlnire cu divinitatea prin turnurile ascuțite ale unor biserici și cupolele altor biserici. Eu explic experiența sufletească a ciobanului ce efectuează aceste hierogamii din variantele Mioriței, în patru capitole, sprijinindu-mă pe lucrări de referință ale mai multor universitari, cercetători de prim rang în psihologia religiilor. În concluzie, divinitățile ciobanului reprezintă aspecte din peisajul lui lăuntric, psihologic. Divinitățile mamei lui sunt fenomene din peisajul geografic și reprezintă stările ei sufletești. Divinitățile amândorura sunt feminine și corespund cu divinitățile din religia naturii, în matriarhat. Acestea pot fi dovada că Miorița este mai veche decât mitologiile indoeuropene ce guvernează patriarhatul și epoca neolitică. Așadar Miorița a putut să fie compusă în paleolitic.

În două variante, baciul cântă din fluier și observă că prea multe oi mor fără nicio altă explicaţie, decât aceea exprimată laconic și aluziv, pe ocolite, că femeile nu au respectat anumite zile sfinte sau cele sfinte. Ion Aurel Candrea (Iarba fiarelor – Studii de folclor, Cultura naţională, Bucureşti, 1928, pag. 123-131) spune că anumite zile sfinte din calendarul babelor trebuiau respectate de către femei prin repaos pentru a nu se îmbolnăvi animalele. Baciul își poate închipui că femeile nu au respectat anumite zile sfinte și nu au ţinut cum trebuie legătura cu cele sfinte, adică legătura cu divinitățile feminine ce garantau sănătatea oilor. Atunci, el poruncește fraților săi să îl ucidă. Uciderea nu se efectuează, ci doar e simulată teatral. Cei trei ciobani preiau rolul de a efectua ei, un ritual simbolic în vederea restabilirii ordinii cosmice. Are loc un transfer de responsabilitate pentru obligaţiile religioase, de la ritualuri individuale efectuate de către femei într-o societate deschisă, la ritualuri colective efectuate de bărbaţi, într-o frăție profesională cu caracter închis și secret. În ansamblul variantelor se poate vedea o schimbare a raportului de forţe sociale, economice şi competenţe religioase de la femei la bărbaţi, o trecere de la matriarhat la patriarhat. Ciobanii provin din trei regiuni diferite. Această precizare revine fără variațiuni în numeroase variante, dar nu în toate și poate fi pusă în legătură cu transhumanța ciobanilor și cu frăția profesională, în cadrul căreia ciobani din diferite regiuni puteau să își pască oile pe acelaș munte. Se știe că aceste regiuni erau în trecut vatra centrală de răspândire a unei culturi pastorale unitare, cu extinderi în teritorii mult mai largi, în care se făcea transhumanța.

La începutul Mioriţei, suntem în matriarhat şi e raiul pe pământ. Raiul va fi tulburat de ştirea complotului bărbaţilor, ce vor ucide personajul principal, cu care ne identificăm. Rapsozii încă nu ne-au dat elementele necesare ca să știm că va fi o ucidere părelnică, la fel ca un teatru popular, în care nu are loc nicio vărsare de sânge. Nicio variantă nu pomenește sângele ciobanului. Ciobanul își alege cuvintele cu așa măiestrie, încât ne sugerează o imagine puternică, ce nu există în realitate. El zice că oile îl vor plânge cu lacrimi de sânge. Iar noi ne înfiorăm, ca și cum s-ar fi vărsat sângele lui. O asemenea performanță stilistică este pe atât de dibace, pe cât e de rară în istoria literaturii universale. Oricare din marii maeștri universali ar putea invidia ciobanul sau autorul colectiv și anonim al Mioriței pentru asemenea iscusință de exprimare, inegalabilă. Ba mai mult: ciobanul folosește forme verbale ce pot fi înțelese ca modul indicativ viitor, cât și ca un mod prezumtiv: s-or strânge și m-or plânge. De remarcart și rima internă m-or, care prezintă o amibvalență semantică (versul 70), cu cea externă omor (versul 72). Nicio traducere în vreo altă limbă nu poate reda aceste subtilități. Măiestria stilistică a textului, cu alternarea pronumelor și a modurilor sau a diatezelor verbelor, cât și inversarea subtilă a consecuției temporale a predicatelor, ne fac să ni se pară că acțiunea prezumtivă din viitor s-ar fi și petrecut în trecut. „Să îi spui că la moartea mea a căzut o stea.” Să îi spui este o acțiune viitoare, urmată de timpul trecut a căzut o stea. La sfârșitul Mioriței, suntem în patriarhat și profund turburați. Versurile ne-au emoționat într-atât, încât nici nu băgăm de seamă că ciobanul nu a murit și nu a căzut nicio stea, iar după ultimul vers el ne va întoarce spatele și pleacă cu oile mai departe. Aceste virtuozități stilistice nu pot fi puse pe seama intervenției lui Alecsandri în textul Mioriței, pentru că nu există asemenea procedee în scrierile lui și nici ale altora.

În puținele variante unde uciderea are loc, mama lui îl reînvie, ceea ce dovedește că nu este vorba de o crimă ca acelea de la tribunal sau ca în Baltagul lui Sadoveanu. Ciobanul din Miorița nu este un om în carne și oase, victima unei crime, ca Nechifor Lipan, ci este „un ales, un sol, un reprezentant al comunității”, cum bine a arătat Ion Filipciuc. Ciobanul din Miorița este cu totul alt fel de personaj literar. El este un simbol al perfecțiunii umane și reprezintă un erou mitologic, comparabil cu alți eroi reînviați, din mitologia altor popoare antice, indoeuropene sau ne-indoeuropene. Nicidecum nu poate fi victima unei crime josnice, cum cred mulți savanți, chiar și specialișțti în istoria religiilor, ca Eliade. Variantele Mioriței, care sunt colinde, se cântă la începutul fiecărui an în curțile țăranilor, iar numele bărbatului care este capul familiei colindate e atribuit de colindători  personajului din Miorița. Capul familiei ascultă mândru ca un ales și se simte identificat cu ciobanul din Miorița, în calitate de erou mitologic, ce se sacrifică în fiecare an pentru a reînvigora natura și a aduce bunăstare tuturor oamenilor.

Cu referire la Mihai Vinereanu (Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor, Bucureşti 2009), majoritatea covârşitoare a cuvintelor din Miorița şi chiar versuri întregi, unul după altul, pot să fie de origine traco-dacă, traco-ilirică sau pre-latină. Aceste cuvinte sunt folosite cu mult mai des în Miorița decât în orice alt text, iar în unele variante toate cuvintele au asemenea etimologii. Această constatare ar putea fi un argument în privința vechimii textului. Însă datarea pe criterii lingvistice nu poate fi cea mai sigură. Etimologiile propuse de Vinereanu și cele propuse de alți lingviști sunt contradictorii și prezintă un clar defect de logică: se exclud reciproc. Nicio etimologie a vreunui lingvist nu poate fi o certitudine absolută, atâta timp cât mai există o altă etimologie, a altui ligvist. Lingvistica este o știință exactă și nu se poate mulțumi cu explicația că, dacă nu o fi cum zice un lingvist, atunci poate că o fi cum zice altul, de care ne place nouă sau altcuiva, mai mult. Majoritatea de opinii nu poate fi un criteriu științific. Știința nu se bazează pe sondaje de opinii sau voturi. Notorietatea lingvistului, a editurii care i-a publicat etimologiile sau aspectul grafic al publicației, iarăși nu pot fi criterii științifice, pentru stabilirea adevărului. Ori sunt toți lingviștii de acord, ori niciunul nu prezintă certitudini. Până atunci, nu avem deptul să ne îndoim de niciunul, deoarece toți sunt lingviști și deci fiecare poate să aibă dreptate. Sau la fel de bine, fiecare poate să greșească.

Ca să putem stabili datarea Mioriţei după criterii lexicale și să știm dacă versurile îşi au, sau nu își au, originea în acele limbi vechi, ar trebui mai întâi să cunoaștem bine deosebirile dintre ele și contribuția lor la formarea limbii române. Altminteri, ne rămân etimologiile slave, bulgare, cumane, maghiare sau turcești, la care relatează DEX cuvintele din limba română și încearcă să ne convingă că localnicii le-au învățat de la popoarele năvălitoare sau migratoare. Ca și cum acestea ar fi avut vreo cultură superioară și ar fi pornit la drum în lume cu scopul de a civiliza popoarele invadate. Popoarele migratoare nu prezintă dovezi arheologice ale vreunei culturi materiale sau spirituale, cu care să fi venit. Conform mai multor lingviști străini, cuvintele comune în limba română și în limbile vecine au fost preluate de către noii veniți, de la populația locală, sedentară, ce avea o cultură avansată, bine documentată arheologic, pe când popoarele nou venite călare și cu ghioaga în mână nu aveau. Transferul de cultură nu se poate face de la cei fără cultură către cei ce au o cultură cu mult superioară, așa cum încearcă să ne convingă DEX. Siturile arheologice prezintă stratificări. În adâncime se află un strat mai vechi, cu ceramică măiestrit lucrată și alte dovezi de cultură avansată, însă niciun fel de arme, ceea ce dovedește prezența unei populații pașnice. Acolo s-au găsit dovezi de distrugeri violente și incendiu, peste care se suprapune un strat cu o ceramică mai puțin elaborată și cu obiecte casnice mai rudimentare, unde sunt și arme. Nu e nevoie să fim arheologi ca să înțelegem ce s-a întâmplat acolo.

Până când lingviștii vor face noi descoperiri sau elucidări și vor reuși să ajungă la un consens, ca să nu se mai contrazică unii pe alții, putem fi siguri numai de faptul că Mioriţa oglindeşte o societate aflată în epoca de piatră, încă învăluită în ceţurile preistoriei şi ipotezelor. Datarea Mioriței într-o etapă sau alta a preistoriei rămâne la fel de dificilă ca şi etapizarea însăşi. Indiferent de dificultăţile etapizărilor propuse de către arheologi sau de lingvişti şi, în pofida incertitudinilor inerente oricărei ştiinţe, putem fi siguri de un singur lucru: Stadiul de dezvoltare a societăţii din Mioriţa reflectă o epocă istorică mai veche decât societatea şi mitologia din culturile indoeuropene. Mioriţa oglindeşte o epocă mai veche decât cea din epopeile lui Homer, decât mitologia greacă, nordică sau decât vechile scrieri mitologice din India, mai veche şi decât poemul lui Ghilgameş, care este mai vechi decât piramidele egiptene și e considerat ca fiind cea mai veche operă literară, cu trei milenii mai veche decât Biblia.

Putem compara societatea, divinitățile și mitologia din Miorița cu societatea, divinitățile și alte mitologii din Antichitate. Cercetătorii anteriori, care au mai făcut asemenea comparații, au fost distruși de către cercetătorii rivali. Eliade îi condamnă pe cei care văd un conținut mitologic în Mioriţa, însă evită să îi numească pe cei mai renumiți dintre ei: George Călinescu sau O. Densusianu, care au afirmat că Miorița este un mit. Pe cine să mai credem, când niciunul nu vine cu dovezi și argumente în sprijinul verdictelor sale și nu se sprijină pe nicio lucrare de referință a altcuiva, care să fie competent și neutru?

Un alt procedeu de datare comparativă, mai cu cifre și cu ani. Marija Gimbutas, profesor emerit de arheologie la Universitatea din California și care ne-a vizitat țara, afirmă (în The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B. C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, 1974) că divinitățile indoeuropene au pătruns pe teritoriul României în neolitic, în mileniul al IV-lea î.Hr. Societatea şi divinităţile ciobanului sau ale mamei lui nu se încadrează în binecunoscuta structură tripartită a zeilor indoeuropeni, care protejează cele trei clase sociale: 1. conducătorii politici şi religioşi, ca Burebista și Deceneu, 2. războinicii şi 3. producătorii de bunuri materiale și culturale. În Miorița se plănuiește un simulacru de ucidere, un sacrificiu simbloic, teatral, iar nu sângeros, ca la indoeuropeni. Uciderea ciobanului din Mioriţa are aspectul unui sacrificiu religios, dar nu corespunde cu felul în care făceau indoeuropenii sacrificiile religioase, prezentate de Bernard Sergent, în Les indoeuropéens. Histoire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995. Nunta ciobanului nu corespunde cu niciuna din nunţile la vreuna din cele trei clasele sociale ale indoeuropenilor, descrise de Bernard Sergent. Aşadar omorârea, cât şi nunta ciobanului în cer sau pe munte, pot fi ritualuri religioase anterioare venirii indoeuropenilor.

În niciuna din variantele Mioriţei nu se găseşte niciun element și niciun aspect social, religios, mitologic ori de alt fel, din structura tripartită a societăţii şi a divinităţilor indoeuropene. Nu se vede nimic din structura societății și a mitologiei tracilor, așa cum le prezintă Herodot (vezi Pro Saeculum, nr 5-6, 2017, pp.188-192). În toate variantele Mioriței, se poate vedea o lume anterioară apariției indoeuropenilor în preistorie. Versurile bine realizate artistic din variante, şi care pot fi genuine, oglindesc o lume arhaică, anterioară neoliticului.

Concluzia mea este că textul inițial al Mioriţei, pe care savanții l-au numit Urballade și din care s-au desprins ulterior toate variantele, ca ramurile dintr-un trunchi, era definitiv structurat înainte de așezarea tracilor în spaţiul mioritic. Cuvinte ca pușcă, maior, ghinărari, călimară sau Turcia, din versuri șchioape, fără ritm și fără rimă, sunt stridente în context. Acestea sunt improvizații sporadice târzii și nu putem să datăm crearea Mioriței după aceste cuvinte, cum au făcut unii cercetători remarcabili, ca Hasdeu.

Gimbutas afirmă că oamenii din cultura Hamangia erau sedentari şi practicau o agricultură avansată, de mai multe feluri, cultivau grâu şi alte cereale, aveau oi, capre, vite, porci. Oamenii din Mioriţa nu au trecut de creşterea oilor şi de cultivarea grâului. Excepție fac versurile stridente din variantele cu adaosuri din vremuri mai noi. Femeia Gânditoare de la Hamangia, sau zeiţa mamă, după cum zice Gimbutas, stă direct pe pământ. Scăunelul Gânditorului poate fi reprezentativ pentru situaţia privilegiată a bărbatului în familie şi în societate. Deci trăiau în patriarhat. Statuetele au fost găsite într-un cimitir preistoric, aproape de Delta Dunării şi de Marea Neagră, acolo unde ciobanii obişnuiau încă din străvechime să vină cu oile la iernat. Pentru aceasta, trebuiau să traverseze Dunărea cum puteau, pe la Vadu Oii – ceea ce a dus la apariția acestui nume geografic sau toponim – şi să treacă prin actualele sate Ciobanu şi Mioriţa.

Într-o variantă, mama ciobanului locuieşte într-o casă la mare, cu uşa şi ferestrele spre soare. Deci ea este sedentară, iar fiul ei nomadizează. Mioara năzdrăvană se va metamorfoza într-o fată cu părul lung şi se va duce acolo ca mesager, dar pentru a ajunge în acel loc, desigur că trebuia şi ea să meargă pe acelaşi drum pe care mergeau ciobanii cu oile. Observ că trei locuri specifice au ca loc comun acelaşi colţ de ţară: 1. locul unde ciobanii iernau cu oile, 2. locul unde e casa mamei ciobanului, 3. locul unde au fost găsite cele două statuete. Necropola în care s-au găsit, cât şi scăunelul ornamentat pe care stă Gânditorul, arată că poate fi vorba de o societate sedentară, cu case ca a mamei din acea variantă. Cu referire la Gimbutas și Bouyer, Perechea de Gânditori de la Hamangia poate fi reprezentativă pentru vremea când oamenii au devenit sedentari, aveau o agricultură avansată şi se ocupau de prăsirea vitelor mari, iar statuetele de femei capătă un echivalent masculin, în neolitic. Cu referire la aceiași, Miorița oglindește o societate dintr-o epocă anterioară culturii Hamangia.

Versurile cu vite mari, agricultură insuficient specificată şi tatăl absolut nesemnificativ sunt stridente în context, cum spuneam, și pot fi improvizații adăugate de către contemporani ai culturii Hamangia sau ulterior. Societatea şi reprezentările religioase din cele mai multe, mai bine păstrate și mai frumoase variante ale Mioriţei pot fi mai vechi decât cultura Hamangia. Casa mamei ciobanului, absența unui echivalent masculin şi poziţia ei socială sau religioasă pot fi mai vechi decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Măsurătorile cu C14 datează aceste statuete în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români sunt mai prudenţi decât cei occidentali. Ai noștri se bazează pe metoda comparativă atât de hulită de cei ce nu au învățat cum să o aplice și zic că mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr. Indiferent care datare este mai corectă, cea prim metoda comparativă sau cea cu C14, Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia, cu vârsta de 7000 sau 8000 de ani, puteau să fi auzit şi să recite sau să cânte Mioriţa-Urballade.

Nimeni nu și-a pus întrebarea în ce limbă a putut fi compusă acea Urballade, de care toți au vorbit, fără să spună nimic. Transmiterea Mioriței din gură în gură, de la Urballade creată pe vremea dacilor cum zic unii sau mai înainte, așa cum am arătat mai sus și cu mult mai pe larg în carte, a putut urma evoluția limbii strămoșilor noștri. Același lucru s-a întâmplat cu Crezul bisericii române, care s-a transmis oral și a urmat evoluția limbii, de la conciliul din Nicea (anul 325), când a fost scris în latină și până azi, fără să fi fost nevoie să mai fie tradus din latină în română, cum a fost tradus în alte limbi, chiar și în italiană, în centrul de propagare a limbii latine. La fel și basmele noastre, ce oglindesc vremurile arhaice în care au fost create, au fost transmise oral peste generații și au urmat evoluția limbii.

Pornind de la mai multe lucrări de referință, analiza mea ajunge la concluzia că toate versurile, din toate variantele Mioriței, atât cele genuine cât și adaosurile târzii, sunt un produs al contextului istoric în care trăiau acei oameni care le-au creat și oglindesc realitatea din epoca în care trăiau ei. Oamenii care au creat Miorița au pus în poem contextul social, economic și spiritual din vremea lor. Acestea sunt caracteristice pentru epoca paleolitică. Miorița-Urballade a putut să fie creată în epoca paleolitică, iar transmiterea orală a versurilor, oricât de conservativă a fost, a făcut posibilă modificarea și adaptarea textului la realități ulterioare, care se opresc în feudalism, prin secolele propuse de Hasdeu și de Iorga, care au fost derutați tocmai de cuvintele și versurile adăugate. E de mirare cum de s-au poticnit de niște versuri sporadice, șchioape, care sar în ochi prin valoarea lor poetică îndoielnică și nu pot fi reprezentative pentru ansamblul materialului analizat. Mioriţa este un document ce prezintă traiul material, concepţia despre lume, filozofia vieţii, sufletul, mândriile, temerile, credințele, aspirațiile și visurile pe care le aveau oamenii pre-indoeuropeni din zona Carpaţilor şi a Dunării de jos, în paleolitic.

Diferiți istorici, arheologi şi lingvişti occidentali, care nu pot fi suspectaţi de patriotism românesc, de protocronism, de dacomanie sau vreo altă formă de subiectivism, susţin în ultima vreme la unison, cu dovezi şi cu argumente ce nu pot fi contestate, că teritoriul Carpato-Dunărean şi din zonele mărginaşe sunt leagănul civilizaţiei din Europa, care a precedat venirea indoeuropenilor. Numai reaua credință a unor dușmani sau trădători de neam poate contesta sau ignora concluziile acestor universitari nepărtinitori și devotați adevărului.

Concluziile, la care am ajuns în carte, citând mult mai multe lucrări de referință decât în acest eseu, converg spre o datare a compunerii Mioriţei în epoca anterioară venirii indoeuropenilor, la care s-au făcut modificări ulterioare. Metoda comparativă mi-a permis să examinez diferite elemente sau aspecte din 973 de variante ale Mioriței și să le compar cu altele asemănătoare, din domenii mai bine cunoscute și datate. Toate verificările comparative converg spre concluzia că Mioriţa poate fi mai veche decât Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia. Aşa-zisa Urballade a putut să fie închegată acum 7000 sau 8000 de ani.

Bine, dar chiar puteau oamenii arhaici din Carpaţi, niște analfabeți, să creeze în epoca de piatră o capodoperă literară atât de desăvârșită, încât a impresionat personalități importante din cultura occidentală, care au văzut că Miorița conţine mai multe idei decât cuvinte, așa cum am arătat în analiza din carte? Îl las pe Claude Lévi-Strauss să răspundă în locul meu. Celebrul antropolog, etnolog şi structuralist francez, afirmă (în Race et histoire, Denoël, Unesco, prima ediţie 1952) că toate societăţile omeneşti, foarte îndepărtate şi arhaice, au făcut cei mai decisivi paşi spre progres, cu opt sau zece mii de ani în urmă. El afirmă că descoperirile oamenilor de atunci alcătuiesc cea mai mare parte din ceea ce noi numim civilizaţie. Suntem în continuare dependenţi de marile descoperiri făcute în timpul revoluţiei neolitice: agricultura, creşterea animalelor, ceramica și ţesutul. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătăţiri la aceste descoperiri, conchide Lévi-Strauss.

Afirmațiile lui nu au fost contestate de nimeni. Așadar, putem fi siguri că existau premisele materiale și culturale pentru ca Mioriţa să poată fi creată în epoca de piatră, în aceleaşi vremuri în care s-au făcut marile descoperiri fundamentale, pe care el consideră că se întemeiază civilizaţia întregii lumi. Gimbutas și mulți străini, ce nu pot fi acuzați de naționalism românesc, arată că epoca la care se referă Lévi-Strauss a lăsat mai multe și mai importante vestigii arheologice pe teritoriul actual al României şi în teritoriile învecinate, decât oriunde. Cercetarea Mioriței este un plai deschis pentru oricine. Oricine are libertatea să respingă rezultatul cercetării pe care v-am expus-o aici foarte pe scurt și să vină cu alte metode de datare, cu alte argumente, la fel de întemeiate sau și mai întemeiate, pentru o altă datare a Mioriței.

Notă: Pentru fluiditatea textului, am eliminat multe din precizările bibliografice. Acestea, cât și originalul citatelor traduse din limbi străine, se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor, București 2016, 2017.

——————-

Victor RAVINI

Martie 2020

La Grande-Motte, Franța


Etichete: