Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței

Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței

Cercetarea Mioriței s-a făcut cu o metodologie deficitară, învechită și a dus la o înțelegere greșită a textului. S-a crezut că ar fi vorba de o crimă josnică, iar ciobanul ar fi un om laș, care acceptă moartea fără împotrivire. Așa s-a ajuns la denigrarea ciobanului, a românilor și la ura față de cea mai frumoasă poezie a strămoșilor noștri. Eu analizez Miorița cu o metodologe științifică, învățată la Universitate în Suedia și arăt pe ce criterii a fost considerată de occidentali ca fiind una din cele mai valoroase capodopere din literatura universală. În Miorița natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul e îndumnezeit. Miorița este etern valabilă și actuală, ca un ghid de înălțare spirituală pe culmile poeziei și spiritualității, a oricărui om, de orice religie, de pe toate meridianele. A denigra Miorița sau a îl defăima pe Eminescu este mai grav decât a pune la cale o crimă împotriva identității noastre naționale. Este o gândire bolnavă.

Metodele de cercetare științifică evoluează și se îmbunătățesc de la o generație la alta. Noi avem acum alte mijloace de informare decât au avut predecesorii noștri, putem citi cărți care încă nu apăruseră pe vremea lor, avem o vedere mult mai largă decât aveau generațiile anterioare și este normal că noi gândim mai altfel decât au gândit savanții, care au fost ce au fost și nu mai sunt. Metodele cercetătorilor anteriori ai Mioriței, în măsura în care au avut vreo metodă clară, nu mai corespund exigențelor științifice de azi. Cu așa metodologie cum era cândva, nici nu e de mirare că s-a ajuns la concluzii care au stârnit nedumeriri sau amărăciune și ne-au indus în eroare pe cam toți dintre noi cei mulți. O sumedenie de interpretări contradictorii au dus la defăimarea poemului nostru național, la ponegrirea ciobanului și la discreditarea românilor în general. Interpretările predominante și bine trâmbițate ale Mioriței, oricât de binevoitoare ar vrea să fie, sunt o insultă națională. Dacă nu facem o nouă cercetare, atunci o avem numai pe cea veche. Miorița trebuie pusă în discuție dintr-o nouă perspectivă, luminoasă și pătrunzătoare, cu metode noi de analizat.

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție. Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu fermitate, pe motiv că statisticile și diagramele nu pot explica conținutul de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și nicidecum nu pot desluși mesajul literar. Fochi se alătură tradiției instaurate de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat?

Fochi are un întreg capitol de 40 de pagini în care caută coșciuge prin toate țările, din Irlanda și Scandinavia până în China, cu ajutorul cărora ne explică în ce fel trebuie să înțelegem Miorița. Cum ne ajută coșciugele din alte țări să înțelegem răspunsul ciobanului? Fochi scapă din vedere că în Miorița nu este niciun coșciug și niciun mort. Fochi afirmă (la pag. 529) că sensul Mioriţei „este apărarea de puterea malefică a mortului”. Eliade este de acord cu el. Mai mulți cercetători iluștri reduc Miorița la un bocet, la un program de înmormântare, la frica de strigoi. Eliade (pag. 243) confirmă fără rezerve părerea lui Brăiloiu, H. H. Stahl și Fochi, după care Mioriţa este un bocet și că bocetul oilor din Miorița are aceeași funcțiune ca și bocetele obișnuite de la cimitir. Eliade afirmă că Miorița descrie una din acele „Numeroase ceremonii funerare… [ce] trebuie să fie efectuate ca să împiedice mortul să ‘devină nefast‘ și să se întoarcă printre cei vii, sub formă de strigoi” (pag. 235). Pentru criminalitate și pentru frica de strigoi admiră occidentalii Miorița?

George Călinescu afirmă cu tărie că Miorița este un mit fundamental. Eliade, fără a se referi la Călinescu, la Ovid Densusianu sau la alții care susțin aceeași idee, îi condamnă pe toți cei care văd în Miorița un conținut mitologic. El pune în valoare interpretarea juridică a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös) și a lui Fochi.

Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Gengis-han, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980. Eliade prezintă mai pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5 pagini). El răstălmăcește mesajul literar al străbunilor și oferă propriul său mesaj personal, ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, el susține că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”. În acest fel, Eliade pune ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie.

Eliade afirmă că Miorița prezintă reacția poporului „în fața invaziilor și catastrofelor istorice” și zice la pagina 249: „Deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (…) în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ’teroarei istoriei’ prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate”. El dă verdicte pe un ton neobișnuit într-o lucrare științifică de importanță majoră: „ești condamnat de istorie…nu există apărare.” Cui îi folosește un asemenea mesaj sceptic și descurajant, care ne îndeamnă să ne resemnăm și să stăm pasivi, ca indivizi și ca națiune, în fața agresorilor?

Eliade nesocotește lupta înverșunată a românilor împotriva „terorii istoriei”, propovăduiește resemnarea și confundă patriotismul cu auto-compătimirea. Mila față de noi înșine nu poate fi cea mai constructivă formă de patriotism. Eliade proiectează asupra ciobanului din Miorița propria sa deznădejde cu care privea situația României, propriul său pesimism, fatalism și resemnarea sa față de „teroarea istoriei”, așa cum l-a terorizat pe el personal. Teoria lui despre „teroarea istoriei” este o concepție personală, tristă, pasivistă și fără speranță, ce ne propune la toți o viziune întunecată, tragică asupra istoriei, fatalistă, fără optimism. Teoria cu „teroarea istoriei” poate fascina pe oricine cunoaște istoria superficial, se află într-o depresiune psihică și îl apucă mila de sine însuși. Luată în serios, este o teorie descurajantă, deprimantă și nocivă, menită să ne dezarmeze, ca să stăm pasivi în fața vrăjmașilor, să facă ce vor vrea cu noi.

Felul în care Eliade aplică teoria sa la istoria României contravine afirmației hotărâte, publicate anterior de către patru savanți români co-semnatari, care nu s-au zbătut să aibă renumele internațional al lui Eliade, dar își cunosc mai bine țara pentru care s-au zbătut. Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie resping interpretările care atribuie ciobanului resemnare, fatalism și o atitudine contemplativă. Ei zic: „De altfel și bunul-simț respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani și-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară și împotriva asupritorilor dinăuntru, nu este nici resemnat nici fatalist, nici nu dorește moartea ca pe o ‘mireasă’ a lui și a lumii.” Orice român cu cugetul limpede poate fi de acord cu cei patru.

Eliade e convins de zădărnicia optimismului: „Dar este în zadar să se caute ’optimismul’ Mioriței (…) Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba de o revelație tragică” (pag. 248). El vede tragism în Miorița și vrea să transfere asupra tuturor românilor propriile sale concepții pesimiste despre viață și despre istorie, în răspăr cu spiritul de libertate și de combativitate al națiunii noastre, ca să nu fie singur cu ideile sale tragice. El propovăduiește resemnarea în fața terorii istoriei, cu toate că asta contravine intereselor noastre, ale fiecăruia și ale națiunii. Eliade are o interpretare strict personală a istoriei propriei sale patrii și, în apărarea lui, aș zice că el nu și-a dat seama că realitățile istorice și bunul-simț îl contrazic.

O altă teorie importantă din studiul lui Eliade este „creștinismul cosmic”, pe care îl semnalează în Miorița astfel: „Acest ‘creștinism cosmic’ nu este atât de evident în Miorița, cât este în alte piese ale folclorului religios românesc” (p. 246). „Acest creștinism cosmic nu este decât aluziv și cifrat în baladă…” (p. 250). El nu arată pe ce dovezi își bazează această teorie și nici nu precizează în ce versuri este „aluziv și cifrat” sau care sunt acele „alte piese”. Victor Kernbach constată că: „Eliade a încadrat structura baladei în ceea ce el numește ‘creștinism cosmic’ – sintagmă care nu e mai mult decât o gratuitate.” Opera lui Eliade nu oferă argumente împotriva constatării lui Kernbach.

Articolul despre Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) se bazează pe o bibliografie ce cuprinde 13 cercetători, iar Eliade nu este printre ei. Prestigiosul lexicon german nu acordă nicio importanță orientării juridice și nici contribuției lui Erdös sau a lui Eliade la studiul Mioriței. Acest lexicon post-comunist, a rămas la interpretarea marxist-leninistă a lui Fochi, pe linia trasată de partidul comunist. Care este cauza pentru care studiul lui Eliade asupra Mioriței nu a anulat concepția acreditată de comunism?

Academicianul suedez Carl Martin Edsman afirmă într-un anuar universitar din 1985: „De aceea, opera lui Eliade, deja prin felul de a aborda cercetarea, este în cel mai înalt grad problematică, iar metoda lui e neistorică și filozofic neclară. (…) Eliade renunță la distanța față de obiectul cercetării și e captivat de o viziune criptoreligioasă și romantică a unei viețuiri agrare a naturii, orientată cosmic”. Edsman, cu scandinavă subtilitate academică, spune printre rânduri că opera științifică a lui Eliade are mai mult o valoare literară. Asta nu ne împiedică să fim de acord cu Britt Dahlström, care afirmă într-un dicționar suedez (1984): „Mircea Eliade este unul dintre cele mai marcante personalități din vremea noastră”. Eliade rămâne cel mai de seamă în fruntea celorlalți cercetători români anteriori, care la fel ca și el se bazează pe sentimente și păreri, iar nu pe dovezi sau argumente susținute într-un cadru teoretic bazat pe definiții și lucrări de referință și își afișează intuiția drept concluzie.

Am analizat în perspectivă sinoptică 973 de variante ale Mioriţei. Am aplicat metoda calitativ-comparativă de cercetare, învățată la facultatea de Știința religiilor în Suedia. Am fost îndrumat, verificat și aprobat de către doi profesori universitari emeriți suedezi. Iată pe scurt răspunsurile la cele zece întrebări de la care pornește analiza mea:

  1. Care este cauza și scopul uciderii ciobanului? Uciderea e motivată juridic sau religios?

– În câteva sute de variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Pe acest cuvânt se sprijină interpretarea juridică a Mioriței. Niciun savant nu a deschis vreun dicționar român-român. În toate dicționarele limbii române scrie că înțelesul de lege juridică este secundar și recent, iar înțelesul primordial și mai vechi, singurul răspândit în cultura populară orală, este religios. Caracostea și Noica au arătat că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ce definește relația dintre om și cosmos, iar nu relațiile dintre oameni în societate. Toate variantele Mioriței sunt înțesate cu referințe cosmice, una după alta, chiar și în același vers. Ca atare, sensul religios al cuvântului lege implică un omor ce are o cauză religioasă cu implicații cosmice și un scop religios, tot cu implicații cosmice. Concluzia mea este că orientarea juridică în cercetarea Mioriței se sprijină pe o confuzie și pornește de la o premisă neîntemeiată. Trebuie să căutăm implicațiile religioase – mai exact mitologice – ale Mioriței.

  1. Ce înseamnă că ciobanul e tras ca prin inel?

Tras ca prin inel, a fost interpretat cum că el era subțirel de statură. Această concepție este combătută de Amzulescu și ceilalți trei citați mai sus, care menționează: „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru.” Până aici putem fi cu toții de acord. Însă pe aceeași pagină, ei mai spun: „Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Miorița, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului (…) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor?”

Analiza m-a dus la concluzia că portretul exterior al ciobanului este compus din metafore ce zugrăvesc însușirile lui interioare, psihice și prezintă frumusețea lui lăuntrică, profilul lui moral și spiritual. Acest procedeu este arhicunoscut în istoria literaturii universale.

  1. Cum pot să provină ciobanii din trei regiuni diferite și totuși, în aproape toate variantele, ei sunt frați? De asemeni, cum pot ei să fie frați sau veri primari și totuși unul din ei este străin?

– S-a tot spus că Miorița înfățișează conflicte regionale dintre ciobani, criminalitate, hoții, invidie și ura împotriva străinului, a moldoveanului. Analiza ajunge la concluzia că ciobanii proveniți din cele trei regiuni sunt înfrățiți într-o frăție profesională cu o coeziune sacră, ce impune exigențe și datorii mai sfinte decât rudenia de sânge. Nicio variantă nu condamnă uciderea baciului, fiindcă el nu este ucis în realitate, ci e vorba despre un omor simbolic, ca la teatru. În mai multe variante, ciobanii suflă în buciume semnale prin care anunță pretutindeni că ei încep ritualul. Cine a mai văzut criminali care să anunțe societatea înconjurătoare că ei vor comite o crimă?

Cuvântul străinel apare în diferite variante cu diferite stâlciri nefirești, care pot fi o figură de stil intenționată, ce sugerează un sens colateral și abstract, al cuvântului, pentru a fi înțeles de către unii, dar nu de către toți. Cuvântul străinel, cu variantele sale, nu definește situația socială a ciobanului, ci situația lui psihică, existențială. Baciul este străin în sensul că sufletul lui e mai legat de aspectul sacru al universului și al omului, decât de aspectul profan. El se simte străin în timpul vieții sale terestre, pe calea identificării sale personale. Această cale este ritualul inițiatic din Miorița.

  1. Uciderea este un rit sângeros, un teatru popular în mijlocul naturii sau doar o visare în imaginația ciobanului?

– Fără să știm asta, nu putem înțelege atitudinea și răspunsul lui – și nici mesajul Mioriței. Am clasificat variantele după aspectul modal al verbelor și am constatat că omorul, de cele mai multe ori, se petrece la modul condițional-optativ sau la conjunctiv, considerate în Gramatica Academiei noastre ca moduri prezumtive, pentru acțiuni ipotetice, eventuale și neîmplinite. Ciobanul zice Dacă o fi să mor. Poemul se sfârșește cu vorbele lui, deci nu a fost omorât. Adesea, ciobanul însuși cere la modul imperativ să fie ucis. El folosește imperativul cu forme din graiul popular, având înțelesul de conjunctiv sau de condițional-optativ, așadar prezumtiv. Ba chiar cere să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apusul soarelui. Numai la teatru sau într-un ritual teatral se pot repeta aceste acțiuni. În scenariul tuturor riturilor inițiatice pentru trecerea celui mai înalt prag, se înscenează trecerea prin moarte simbolică și învierea, iar cifra trei e nelipsită. El joacă rolul unui erou mitologic. În câteva variante ce par mai vechi, omorul este la modul indicativ, timpul trecut. El este ucis și îngropat, mama lui îl reînvie, iar el își reia activitatea ca mai înainte. Aici, el este în mod evident un erou mitologic, comparabil cu personaje din alte mitologii vechi.

  1. Ce este cu mama ciobanului?

– Unii cercetători au propus eliminarea mamei ciobanului din Miorița. În mai multe variante, ea se oglindește în divinitățile naturii și vorbește cu ele. Dar ele sunt obosite și nu o prea ajută. Rolul lor în societatea vremii a slăbit. Este fenomenul denumit de Eliade deus otiosus. Așadar Miorița poate înfățișa o vreme când bărbații preiau rolul primordial în practica religioasă, în familie și în societate și astfel se face trecerea de la matriarhat la patriarhat. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin. Arheologii nu au găsit echivalente masculine ale miilor de statuete feminine din paleolitic și matriarhat. Echivalente masculine apar abia în neolitic, ca de exemplu Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia.

  1. Oile, mioara și câinele sunt animale adevărate sau fabuloase? Ce simbolizează?

– În nicio creație literară nu se pot amesteca animale fabuloase cu animale reale.

Animalele care vorbesc sau au însușiri umane (bărbătesc, frățesc) nu pot fi concrete, ci sunt personificări care simbolizează însușiri umane. Mioara nu poate fi un oracol, cum au crezut unii cercetători remarcabili. Lucrări de referință mi-au deschis ochii să văd că dialogul cu mioara este un monolog interior. Mioara poate simboliza Anima, partea feminină din sufletul omului, așa cum știm de la C. G. Jung. Ciobanul are mai mulți câini. Atunci de ce îi spune mioara să își cheme numai un singur câine? Orice țăran știe că un singur câine, nici chiar cel mai bărbătesc și cel mai frățesc, nu își poate distribui atenția împotriva a doi adversari. Mioara nu vorbește despre un câine adevărat, ci câinele aici poate simboliza Animus, partea masculină din sufletul omului.

  1. Cine este sora soarelui, mândra crăiasă a lumii mireasă, fata de crai? Este moartea, cum a crezut academicianul suedez Strandberg? Cine este fata frumoasă, din alte variante, care vine să caute ciobanul pe munte? Este o fată în carne și oase, cum s-a crezut, sau cine este ?

– Fără să știm cine este fata de pe munte, nu putem înțelege rolul ei și nici rolul celorlalte echivalente ale ei în cer. Și nici ce vrea ciobanul. Concepția unanimă în cercetarea anterioară este că nunta cosmică ar fi o alegorie a morții și că mireasa lumii e moartea. S-a crezut că fata frumoasă de pe munte este o femeie adevărată, o nimfomană fără rușine, iar uciderea ciobanului e rezultatul rivalității dintre ciobani pentru favorurile ei.

Amzulescu și ceilalți susţin că la început personajul feminin de pe munte era o fată de maior, pe care poporul a urcat-o în cer și a făcut-o ființă mitologică, sora soarelui. Ei nu aduc niciun argument în sprijinul afirmației lor. Eu clasific toate aceste personaje feminine, după măreția lor și după nivelul social, pe o scală între cer și pământ. Clasificate astfel, se observă o alunecare de la mythos la logos, de la sacru la profan și că valoarea poetică a versurilor respective este descrescătoare. Personajele feminine din josul clasamentului, oricât de modificate și deteriorate ar fi, rămân totuși păstrătoare ale unor simboluri solare: brâu galben, baier galben, guler galben, fuior galben, păr galben sau gălbior. Clasificarea sinoptică duce la concluzia că nu fata de maior a fost urcată la cer și transformată într-o ființă mitologică, cum s-a crezut, ci invers, sora soarelui și fata de crai au fost coborâte până la o fată de maior, de popă sau de oameni săraci. Așadar nu personajul cu aspect uman a fost mitologizat, cum s-a crezut, ci personajul mitologic a fost umanizat. Concluzia mea este că fata de pe munte întruchipează apariția (hierofania) unei divinități echivalente cu mândra crăiasă din cer. Nici ciobanul nu este un om în carne și oase, ci este un personaj literar ce simbolizează perfecțiunea umană și reprezintă un erou mitologic. Nimic nu e concret în Miorița. Totul este simbol. Noțiunile abstracte sunt exprimate metaforic și prin alegorii.

  1. Ce vrea să spună ciobanul cu alegoria morții și a nunții sale?

– Cercetarea anterioară, inclusiv Eliade, consideră în unanimitate că această alegorie înlocuiește moartea – care este adevărată – cu nunta, care e o minciună frumoasă, pentru a ascunde sau înfrumuseța realitatea tragică. Eliade a formulat cel mai limpede concepția că moartea e înfrumusețată ca o nuntă, iar în felul acesta inacceptabilul devine acceptabil. El consideră că ciobanul înlocuiește moartea sa nefericită și absurdă cu o nuntă frumoasă, pentru a își înnobila soarta tragică și fără sens, dându-i un sens superior și sublim. În același fel înțelege și Lucian Blaga. Blaga definește metafora pornind de la înțelegerea deja existentă a Mioriței, iar cu ajutorul acestei definiții ne explică cum să înțelegem Miorița. Această inadvertență metodologică la Blaga este atât de flagrantă, încât nu a observat-o nimeni.

Eu pornesc de la definiții consacrate (formulate de Ruxăndoiu și mulți alți străini) și arăt că, dacă ar fi o înfrumusețare a realității, așa cum afirmă Eliade, Blaga și toți ceilalți, atunci explicațiile lor nu corespund cu definiția alegoriei, ci cu definiția eufemismului. Cercetarea anterioară înțelege acest pasaj ca un eufemism și îl etichetează că ar fi alegorie. Confuzia dintre definiția alegoriei și definiția eufemismului este o regretabilă eroare metodologică, ce a dus la interpretarea dezastruoasă a Mioriței, la denigrarea ciobanului și la murdăria care a fost aruncată asupra românilor. Așa-zisa alegorie a morții și nunții face o încâlcitură, din două alegorii diferite și distincte. Moartea este o alegorie ce simbolizează renunțarea la cele materiale, iar nunta cosmică e altă alegorie și simbolizează înălțarea spirituală. Acestea sunt două trăiri mistice foarte cunoscute în istoria și în fenomenologia religiilor și sunt bine studiate de psihologi. Moartea ciobanului este aceeași alegorie pe care o folosesc filozoful grec Plotin, apostolul Pavel din Biblie, evanghelistul Ioan și mulți alți mistici, pentru a spune că ei se îndepărtează de lumea materială, ca să se apropie de lumea spirituală.

Nunta cosmică a ciobanului simbolizează unirea sufletului omului cu universul divinizat. Aceasta este bine-cunoscuta hierogamie. Sora soarelui, mândra crăiasă și alte echivalente ale ei în cer sunt ipostaze ale unei divinități uranice din mitologia arhaică a ciobanilor, iar fetele frumoase ce urcă pe munte și caută ciobanul sunt înfățișări ale unei divinități chtonice. Ciobanul caută divinitatea din cer pentru o hierogamie uranică, iar în alte variante divinitatea îl caută și vine la el pentru o hierogamie chtonică. Acestea sunt cele două căi spirituale de unire cu divinitatea, relatate de cei ce au avut experiențe mistice: sau omul se apropie de divinitate sau divinitatea se apropie de om. Nunta cosmică din Miorița este o unire mistică, o stare de fericire în sufletul ciobanului și este proiectată pe întreaga natură din jurul lui. Frumusețea peisajului geografic exprimă metaforic frumusețea și armonia peisajului lăuntric, din sufletul ciobanului. Acest procedeu literar e folosit de Dante, Petrarca și mulți alții. Autorii anonimi ai Mioriței îmbină imagini externe și interne cu aceeași viruozitate ca marii maeștri ai literaturii universale.

  1. În ce fel transmiterea orală a dus la apariţia unei diversităţi de variante și a modificat poemul de la colind la baladă sau de la baladă cu conținut sacru, la înțelesuri profane?

– Toate modificările de text făcute de rapsozi au fost făcute în aceeași direcție, de la o înțelegere mitologică la una lumească, de la mythos la logos, de la sacru la profan. Din ce în ce mai puținele aspecte mitologice și poetice au fost eclipsate și înlocuite cu aspecte materialiste, așa cum se vede și în varianta publicată de Alecsandri, unde apar detalii economice și sociale. Aceste detalii lipsesc din majoritatea variantelor, dintre care cele mai multe sunt mai bine păstrate, pot fi mai vechi, de o frumusețe desăvârșită și sunt puternic emoționante. Aceste adaosuri și adaptări la vremuri mai noi au creat confuzii printre cititori și cercetători, iar uneori chiar și printre țăranii care nu au mai înțeles versurile pe care le auziseră și le-au modificat, ca să își spună necazurile lor personale.

  1. Ce elemente sunt în text pentru a putea ști când a fost creată Miorița?

– Metodologia cercetării filologice ne învață că toate datele concrete din metafore și alegorii, cu sensuri oricât de abstracte ar fi sau oricât de fanteziste ar fi textele, au de bună seamă o legătură directă cu societatea care le-a creat. Termenii concreți din metaforele sau alegoriile din Miorița, precum și întreg textul tuturor variantelor, reflectă societatea care le-a creat și astfel fac posibilă o datare relativă a compunerii versurilor. Modificările pot fi și ele datate.

Unii cercetători datează crearea Mioriţei în vremuri recente, iar alții cel mai înapoi în timp pe vremea dacilor. Afirmațiile lor nu se bazează pe argumente, pe dovezi sau pe vreo lucrare de referință. Așa era stadiul în care se afla metodologia cercetării în generațiile trecute. Scriitorul Miron Scorobete, care la început a fost cioban, identifică aspecte din Miorița cu elemente din Eneida și conchide că aceste paralelisme „indică fără putinţă de tăgadă vechimea poemei [noastre], acum două mii de ani, în epoca lui Vergiliu evident, dar cu siguranţă mult mai adânc în timp, în plină mitologie preistorică.”

Eu încerc o datare comparativă, relativă, pe trei criterii: 1. Elemente care se pot relata la indoeuropeni, 2. Elemente ce se pot relata la pre-indoeuropeni, 3. Perspectiva genului. Concluziile la care se ajunge pe aceste trei criterii converg spre o datare a creării Mioriței pe vremea pre-indoeuropenilor, în paleolitic și matriarhat. Aceasta confirmă și întărește constatarea făcută de Miron Scorobete. Miorița era deja alcătuită și circula oral înainte de venirea indoeuropenilor. Miorița poate fi mai veche decât Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia, care, după diferite metode de datare, au o vechime de 7000 sau de 8000 de ani. Miorița poate să fi fost creată cam în aceleași vremuri în care antropologul francez Claude LéviStrauss spune că s-au făcut marile descoperiri fundamentale, ce stau la baza civilizației actuale: domesticirea animalelor, agricultura, ceramica și țesutul, pe care noi doar le-am perfecționat. El afirmă că aceste descoperiri s-au făcut cu opt sau zece mii de ani în urmă și nimeni nu l-a combătut. Miorița sub forma creată la începuturi, așa-numita Urballade, poate să fie veche de opt sau zece mii de ani. Lexicul din Miorița a putut urma evoluția limbii oamenilor, la fel cum a urmat și limba din Crezul ortodox de la Nicaea (325), fără să fie tradus din latină în română.

Oricât de incomplet sau neconvingător ar fi rezultatul analizei din modesta mea contribuție – prea pe scurt rezumată aici – sunt sigur că tânăra generație va prelua ștafeta și va veni cu noi rezultate, la înălțimea piedestalului pe care fusese pusă Miorița încă de la început, de către occidentali și unde am încercat eu să o repun la locul ei de onoare.

Notă: Pentru fluiditatea textului, am eliminat multe din precizările bibliografice. Acestea se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor, București 2016, 2017.

——————-

Victor RAVINI

Martie 2020

La Grande-Motte, Franța


Etichete: