Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » ȘT. LUCIAN MUREȘANU: MAMEI MELE

ȘT. LUCIAN MUREȘANU: MAMEI MELE

E miezul nopții înroșit de trăsnet

Și fulger alb a-mprăștiat lumina

Care coboară dezvelind din somnu-i

Rotundul dat teluric,

Un zgomot dureros mi-a-ntins privirea

Spre calea de-unde tu, o, mamă,

Veneai încet, și legănându-ți trupul

Te-apropiai de casa mea

Eu la fereastră, mamă, te priveam

Și ochii-mi ochii tăi verzui îi observau

Cum lăcrimau,

De ce, măicuță dragă,

Te-aștept de mult, atâția ani s-au scurs

De când plecată ai fost

Și cripta rece am căutat-o

Cu fruntea am simțit că dorul meu

În taină, în cavou, se întâlnea

Cu dorul frunții tale

E-un dor distrugător de trup,

De suflet e legat și speră,

Mamă, te văd și știu că tu m-auzi

În brațe te-aș cuprinde

Dar ești doar abur trimis de nor

De fulgerul ce crapă lumina

E atât de sus și plâng, eu fiul tău

Te plâng, o, mamă,

Că te iubesc atât de mult,

Și plâng și ochii-mi verzi ca iarba

Ce crudă crește peste câmp

Se prind în ochii tăi,

Și pleoapele le las să-mi cadă

Să mi te pot imagina

Așa cum erai tu,

O mamă bună, ne iubeai ca ochii-ți verzi

Ce străluceau în noi

Și zâmbetu-ți ne înflorea obrajii

Zburdam cu tine, mamă,

În parcu-n care acum, nepoții mei

Mă prind de mâini în joaca lor,

În ei mă văd când eu eram ca ei,

Prin fata mea te văd pe tine, mamă,

Iubită mama mea.

La mine ai venit, vorbește-mi,

Vreau vocea să ți-o mai aud,

Imaginile sunt răzlețe cu chipu-ți blând,

O, mamă, să nu pleci,

Mai stai că-mi frânge dorul tău

Inima pe care mâine, pe patul alb

O las în mâinile ce știu

Că mă vor face bine.

Mă reazăm

Și fruntea mi-o lipesc de geamul rece,

Tu mă privești și sub fereastră

Parcă ai vrea să-mi spui ceva,

Șoptești, nu înțeleg ce spui,

Te-ntorci, pășești și mâna dreaptă

O-ntinzi spre a mă opri

Să vin la tine,

Dau să te strig și tu dispari,

Rămân ca o nălucă-n noapte,

Privesc spre poarta casei mele

Care deschisă larg cândva,

Închisă cu putere au trosnit

Încheieturile din ea.

Am tresărit și am strigat în noapte:

”Mamă”, apoi, tăcut în casă m-am întors

Și-am căutat portretul tău,

Era căzut,

Mi-am șters o lacrimă de pe obraz

Și alta a urmat celei ce-a fost.

M-am așezat în pat,

Trecut era cu mult de miezul nopții

Și am simțit în inimă un oftat,

Ai fost și ai plecat, și n-a fost vis,

Eu sunt băiatul tău,

Iar tu, de nu mai ești aici,

Tot dulce mamă ai rămas.

Pe pernă capu-ncet mi-l las,

Afară plouă, sunt stropii grei,

Îi simt parcă pe umeri cum m-apasă,

Îmi simt atât de grea inima mea,

Mă las ușor și îmi sărut nevasta,

Iubirea mea de-o viață

Cu care am sădit și am crescut

Iubirea dând cu două flori,

Sunt crizanteme-n vasul vieții noastre,

Sunt ce avem,

Iubire și splendoare

În timpu-n care trecem,

Astăzi suntem

Și mâine, amintiri.