Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » VAVILA POPOVICI: Filozofia, știința, religia și politica (14) – Isaac Newton

VAVILA POPOVICI: Filozofia, știința, religia și politica (14) – Isaac Newton

 „Filozofia este medicina sufletului.” – Cicero

„Știința este cunoaștere organizată.” – Herbert Spencer

„Religia este dialogul etern dintre omenire și Dumnezeu.” – Franz Werfel

„Cei mai mulți își închipuie că politica e un fel de distracție, cu foloase și onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viața și viitorul țării tale.” – Ion I.C. Brătianu

   Isaac Newton a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom, savantul care s-a aflat la originea teoriilor științifice care au revoluționat știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. 

   Newton (1643-1727) s-a născut în satul Wolsthorpe, situat la 10 km sud de orășelul Grantham, în apropierea țărmului răsăritean al Angliei. S-a născut în preajma izbucnirii marelui război civil în Anglia, a fost martorul executării lui Carol I, al guvernării lui Cromwell, al Restaurației Stuarților, al așa-numitei „glorioase revoluții, fără vărsare de sânge” din 1688, și a murit la vârsta de 84 de ani, când regimul constituțional era consolidat. Furtunile politice însă, n-au lăsat urme prea adânci asupra vieții lui, el fiind considerat, la vremea aceea, un „filozof apolitic”.

   Viața lui Newton a decurs liniștită, bucurându-se de o sănătate bună. A murit necăsătorit, iar călătoriile lui s-au mărginit la mici distanțe, netrecând granițele Angliei. Tatăl său murise cu trei luni înainte de nașterea lui. Mama, rămasă văduvă, a decis să se mărite cu un om bogat, de două ori mai bătrân decât ea. Acesta însă și-a dorit o soție fără copii, astfel încât mama a fost nevoită să îl abandoneze pe Isaac (pe atunci în vârstă de 3 ani), lăsându-l în grija bunicilor care l-au trimis la școală și l-au îndemnat spre studiul științelor matematice, limbii latine și teologiei. În 1656, s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei copii – fratele și surorile lui Isaac. Mama l-a adus de la Grantham înapoi la Woolsthorpe, unde a rămas la țară 2 ani, timp destul de îndelungat pentru un adolescent, când se formează caracterul și înclinațiile. Școala din Grantham însă, unde Newton a petrecut aproape 5 ani, a avut o mare influență asupra formării caracterului său, contribuind la însușirea matematicii, limbii latine și a teologiei, necesare pentru studiile universitare.

   Newton avea pasiunea de a construi jucării mecanice complicate, îi plăcea să confecționeze zmeie, pe care, uneori, le înălța noaptea, agățându-le felinare de hârtie colorată și răspândind cu această ocazie, în glumă, zvonuri despre o nouă cometă. Soțul nepoatei lui Newton povestește că acesta considera drept prima sa experiență de fizică aceea pe care a făcut-o în 1658, și anume: dorind să determine puterea vântului în timpul furtunii, a măsurat lungimea săriturii sale proprii în direcția vântului și în sens contrar. Avea talent și la desen. Pe pereții camerei sale din casa în care locuia erau atârnate desene, portrete ale conducătorilor școlii de la Grantham, chipul regelui Carol I, dovadă a sentimentele sale politice regaliste în epoca lui Cromwell. Sub chipul regelui se aflau versuri, care au fost atribuite lui Newton însuși.

   Perioadei de la Grantham îi aparține, după cât se pare, singura idilă din viața lui Newton. În casa farmacistului Clark s-a împrietenit cu mica Miss Storey, pe care o creștea farmacistul. Mai târziu, prietenia s-a transformat în dragoste și s-a pus la cale căsătoria lor. Când însă Newton s-a hotărât definitiv pentru cariera universitară, a renunțat la intenția de a se căsători; după tradiția medievală, membrii colegiului trebuiau să rămână celibatari. Mistress Vincent (fostă miss Storey) își amintea la bătrânețe că Newton era un tânăr tăcut, gânditor și serios, care participa fără plăcere la jocurile tovarășilor săi. El prefera să rămână acasă, chiar în societatea fetelor, cărora le făcea adeseori diferite jucării. Îi plăcea de asemenea, după spusele ei, să culeagă ierburi de leac. Până la sfârșitul vieții, Newton a întreținut raporturi de prietenie cu tovarășa jocurilor sale din copilărie, a ajutat-o și a vizitat-o ori de câte ori venea prin locurile natale. 

   Odată cu mutarea la Cambridge a intervenit schimbarea radicală în viața lui, trecutul, legăturile avute au fost uitate, în atmosfera austeră de la Trinity College. Despre primii ani se știe că uneori lua parte la chefuri studențești și juca cărți, probabil pentru a nu se singulariza printre ceilalți. Poate și pentru a dobândi o experiență în plus. Ulterior s-a dovedit a fi econom și ordonat în cheltuielile sale, sume importante cheltuind doar pentru cărți și aparate științifice. 

   Doar nepoata sa a continuat să locuiască la el și nu s-a despărțit de el nici după ce s-a măritat a doua oară. Bătrânețea lui a fost liniștită, fără complicații și zguduiri bruște. Abia la vârsta de 80 de ani s-a constatat la Newton o afecțiune serioasă a vezicii, însoțită de o litiază. Cu toate că deținea o funcție înaltă, el a rămas până în ultimele zile modest și simplu în relațiile cu oamenii și în îmbrăcăminte. După mărturia multor contemporani, în înfățișarea sa exterioară, Newton nu avea nimic deosebit, care să atragă atenția. Era de statură sub-mijlocie, îndesat și cu o privire vie și pătrunzătoare, mereu cufundat în gânduri. Econom și socotit, el își ajuta întotdeauna cu plăcere prietenii și rudele. Starea sănătății lui s-a înrăutățit vizibil în 1725, când Newton și-a încetat de fapt serviciul la Monetărie și a predat funcțiile soțului nepoatei sale – Condwitt. Newton a fost mutat la Kensington, unde curând și-a pierdut cunoștința și a murit liniștit la cei 84 de ani ai săi. Corpul lui Newton a fost adus de la Kensington la Londra și înmormântat în cadrul unei ceremonii solemne la Westminster. Patru ani mai târziu rudele lui Newton au ridicat la mormântul său un monument cu chipul lui, decorat cu diferite embleme și simboluri. Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

   Laboratorul uriaș al lui Newton a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Totuși, el nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a preferat pe aceea de fizician. Până la Newton și după el, până în prezent, omenirea nu a cunoscut o manifestare a geniului științific de o forță și o durată mai mare. Poetul englez Edmund Spencer a redat următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale: „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea”.

   Când și-a luat licența, în aprilie 1665, Newton a trecut practic neobservat. Pe cont propriu, fără a beneficia de îndrumarea cuiva, a continuat să studieze noile matematici și filozofii, să-și elaboreze propriile teorii și să încredințeze rezultatele muncii caietelor de notițe. 

   În acel an 1665, universitatea a fost închisă din cauza unei epidemii de ciumă și, în următorii 2 ani, a fost nevoit să stea acasă, meditând în voie asupra a tot ce învățase. În această perioadă, Newton a pus bazele teoriei calcului diferențial și a dezvoltat o teorie mai veche în eseul „Despre culori”, care cuprindea majoritatea ideilor pe care avea să le dezvolte în lucrarea „Optica”. Tot în această perioadă, a studiat elementele mișcării circulare a corpurilor și a aplicat calculele în cazul planetelor și a Lunii, ajungând la concluzia că planetele sunt susținute pe orbite de o forță invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele și Soare – teorie care avea să fie de importanță crucială pentru elaborarea legii atracției gravitaționale. Lumea nu aflase însă nimic despre aceste descoperiri.

   În 1667, după redeschiderea universității, Newton a fost primit într-o frăție a colegiului. În 1669 Isaac Barrow, profesor lucasian de matematică, omul care îi trimisese lui John Collins (la Londra) lucrarea „De Analisy”, a demisionat pentru a se dedica religiei, punându-l pe Newton ca succesor al său. Profesor lucasian era titularul prestigioasei catedre Lucasiene de Matematică de la Universitatea Cambridge; denumirea provenind de la numele filantropului Henry Lucas (1610-1663). Printre titularii acestei catedre se numără acum și Stephen Hawking. Postul de profesor l-a scutit pe Newton de necesitatea de a lucra ca preparator, dar l-a obligat să țină anual un curs. 

   Newton a susținut că lumina este alcătuită din corpusculi de materie aflați în mișcare. Această concepție corpusculară asupra luminii a constituit întotdeauna o teorie speculativă, aflată la periferia preocupărilor sale din domeniul opticii. Principala contribuție a lui Newton a fost în domeniul culorilor. O teorie mai veche, care data cel puțin din vremea lui Aristotel, susținea că un anumit spectru de culori, curcubeul de exemplu, se formează prin modificarea luminii, care, la origine, este albă. Descartes a aplicat această teorie în cazul culorilor spectrului solar și l-a explicat printr-un ansamblu de tehnici mecaniciste. În urma unor experimente întreprinse între 1665 și 1666, în cadrul cărora a studiat un fascicul îngust de raze care era proiectat pe peretele unei camere întunecate, a respins ideea că lumina este simplă și omogenă, susținând că este complexă și eterogenă, și că, fenomenul culorilor ia naștere prin descompunerea amestecului eterogen în componente simple: natura corpusculară a luminii este demonstrată prin faptul că razele de lumină, luate separat, au proprietăți constante. A ajuns la concluzia că razele de lumină se reflectă sub unghiuri diferite, de unde și spectrul prismatic; că fenomene precum curcubeul iau naștere din descompunerea prin refracție a luminii albe în fascicule de lumină colorată. Eterogenitatea luminii a constituit fenomenul fizicii optice de atunci încoace.

   Între 1670 și 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică, studiind refracția luminii, descompunerea și recompunerea ei, și pe baza descoperirilor a construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal Society.  La începutul anului 1672, încântat de entuziasmul cu care fusese primit telescopul său, Newton le-a prezentat celorlalți membri și o comunicare științifică despre teoriile sale cu privire la culori. El a probat că lumina este alcătuită din particule. Cercetările ulterioare au demonstrat natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica cuantică să se vorbească despre dualismul corpuscul-undă. Modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton. 

   Royal Society devenise arena principală a luptei și a victoriilor științifice ale lui Newton. Din 1703 și până la sfârșitul vieții, el a fost președintele acestei societăți. Societatea era alcătuită dintr-un grup de învățați care se întâlneau în fiecare săptămână pentru a urmări experimentele noi și pentru a discuta despre știință. Mottoul lor era: „Nullius in verba” (Pune totul la îndoială). Triumful științific al lui Newton se împletea cu onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijire bună acasă.   

   Telescopul lui Newton devenise curând un obiect de mândrie națională în Marea Britanie și era aparatul preferat al astronomilor englezi. Telescopul lui poate fi considerat drept un preludiu la activitatea ulterioară. Scopul direct al telescopului – lumea aștrilor – l-a atras pe Newton spre problemele de bază ale mecanicii cerești ale astronomiei. Au urmat fazele cele mai importante ale vieții științifice a lui Newton. 

   Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scrie criticilor scrisori lungi, care treceau prin mâinile secretarului Societății Regale. Îl iritau obiecțiile nefondate, era jignit când concluziile sale erau calificate ipoteze – cuvânt pe care nu-l putea suferi. „Știți, scria el – că adevărata metodă de a descoperi însușirile lucrurilor constă în a le deduce din experiență. V-am mai spus că teoria mea este concludentă pentru mine… nu numai pentru că sunt infirmate toate presupunerile contrarii, ci și pentru că decurge din experiențele pozitive și hotărâtoare.”

   Activitatea sa a încununat mai multe domenii ale fizicii: mecanică, căldură, teoria despre sunet, lumină, electricitate și magnetism și cel al fenomenelor, care astăzi sunt reunite sub denumirea de „fizică moleculară”.

   În 1679 a reluat studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor planetelor, referitoare la legile lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și a publicat rezultatele în lucrarea „Asupra mișcării corpurilor”, în 1684.

   În lucrarea „Principiile matematice ale filozofiei naturale”(1687), Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării (Legile lui Newton), referitoare la inerția de repaus și mișcare și la principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima dată termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea analitică a forțelor de atracție, și definește Legea atracției universale.

   Newton se dovedea a fi un om profund religios și în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703, John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci și în teologiei, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini putându-se compara cu el”

   Newton a scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra interpretării unor texte din Biblie, sub influența spiritualismului mistic al filozofului englez Henry More și a convingerii în unitatea universului împotriva dualismului cartezian. A fost influențat și de rosicrucianism (comunitate care studiază și practică legile care guvernează universul). A fost adept al profețiilor făcute în baza Bibliei. Astfel Newton a profețit că sfârșitul lumii nu va veni înainte de anul 2060. Lucrările sale: The Chronology of Ancient Kingdoms Amended și Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John au fost publicate după moartea sa. 

   Cercetătorii au constatat că Newton a scris mai mult despre religie, alchimie și ocultism decât tot restul scrierilor sale la un loc. El a căutat îndelung piatra filozofală, nu pentru a transforma plumbul în aur, ci pentru a dezlega misterele ultime ale Creației, lucru pentru care se simțea ales de Dumnezeu. Credea că multe texte antice și mituri sunt rețete alchimice cifrate, pe care le executa experimental în laborator. Cunoștințele alchimice l-au ajutat mult în postul de funcționar și apoi conducător al Monetăriei Regale, fiind ocupat printre altele cu depistarea falsificatorilor de bani, pe care-i trimitea de obicei la moarte prin spânzurare, revărsându-și, în acest mod, furia care continua să mocnească în el, după disputele cu criticii lucrărilor lui.

   A fost un protestant ascetic, eretic și ocultist. Teoria acțiunii la distanță a fost criticată în epocă, ca fiind idee ocultă. Contrar mecanicismului cartezian, Newton credea că totul în natură este viu (inclusiv metalele). 

   Legenda spune că ideea de gravitație i-a venit spontan, văzând cum cade un măr din pom, atunci când se desprinde din codița sa. Oricum, cunoașterea mistică este exemplificată prin răspunsul lui la întrebarea cum a descoperit legea gravitației universale: „Am fost inspirat!” Românul Petre Țuțea spunea, în genul lui de spunere, că omul „caută, nu află și dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat”. Întruna din cărțile sale scrie despre inspirație: „Artistul își închipuie că adaugă căii omului, metodei, inspirația, acea stare irațională a spontaneității pe care o poate avea și savantul, cum a avut-o Newton la legea gravitației universale, așa cum a mărturisit-o chiar el. Nietzsche, care a rămas volitiv aici, a distins inspirația de revelație, de acest har imanentist-provocator”. „Revelația e har! Dacă scoți ideea de revelație din creștinism, nu mai facem biserici, ci facem școli primare, universități, și în loc să ai colțul cu sfinți, ai colțul cu Newton, cu Galileo, cu Copernic…”

   Scriitorul, filozoful nostru contemporan Ion Papuc, în cartea sa „Eseuri alese” editată în 2017, încheind astfel capitolul „Limba lui Dumnezeu”: „Omul simplu se duce la Biserică și se închină Dumnezeului părinților săi, cel al credinței în care a fost botezat. Atleții cunoașterii, aceia care se zbat să forțeze granițele a ceea ce nu știm încă, nu confundă domeniile și se duc alături de cei simpli, și se închină în același mod și aceluiași Dumnezeu. Doar științificii mici, de îndată ce au izbutit să afle cât fac doi și cu trei, își imaginează că pot da la o parte tradiția și pot inova în credință. Dumnezeu este mult mai aproape și mult mai departe  de noi, pentru ca, fiindu-ne accesibilă limba lui, noi să i-o putem translata, într-un idiom de muritor, cum cutează să spere științificii. Lor, Issac Newton le-a oferit un sprijin nemeritat, o construcție pretins matematică, dar de fapt o simplă retorică, more geometrico, o mascată inducere în eroare”. Ion Papuc consideră că „eroarea mortală a lui Newton blasfemiază nu numai Biserica, ci însăși civilizația în interiorul căreia își are el marile izbânzi ale spiritului …”

   Voltaire, scriitor și filozof francez al perioadei iluminismului, iubitor al ideilor provocatoare despre religie și admirator al lui Newton, împreună cu contesa Emilie du Chatelet, matematician, fizician, important partener romantic al vieții sale, au contribuit la introducerea lucrărilor lui Newton în Franța. Voltaire a și participat la înmormântarea lui Newton. 

   Iată că și știința caută, uneori găsește și aduce mari contribuții progresului, alteori comite și erori, dovadă au fost unele contestări de-a lungul timpului (Eminescu: „Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic…”). Marea eroare a lui Newton a fost aceea că nu a auzit întreaga chemare a lui Dumnezeu în inspirația și gândirea savanților.

   Pe Isaac Newton filozofia l-a preocupat numai în măsura în care avea nevoie pentru a pune bazele investigației sale matematice a naturii. Fizica sa, mai exact, filozofia naturală a lui Newton nu poate fi disociată de conceptele inteligibile de timp absolut și spațiu absolut, opuse timpului și spațiului sensibil sau datorate simțului comun. Timpul absolut, adevărat și matematic, el îl numește Durată

   Preocupat de problema timpului au fost mulți filozofi, printre care și filozoful român Constantin Rădulescu Motru (1868-1957). Într-o lucrare a sa atrăgea atenția asupra faptului că Immanuel Kant concepea ca și Galilei sau Newton, timpul stric matematic sau geometric: „Timpul, după cea mai recentă definiție științifică, este un simplu sistem de măsuri convenționale dobândite prin instrumente de orologerie”, timpul cronometric având o valoare pur utilitară; singurul timp real este cel trăit, „simțit de om în sufletul său”, identificându-l cu „destinul”, prin care înțelegea devenirea, cu caracter de finalitate, a „unităților organice”: ființe vii, specii, indivizi umani, popoare. Chiar în prefața lucrării el explică folosirea termenului de „destin” pentru timpul trăit, și nu pe cel de „durată” care sugerează o „simplă existență anonimă”(vezi „Istoria filozofiei românești, vol. II – C. R. Motru”).

   Stephen Hawking în cartea sa „Scurtă istorie a timpului”, vorbește de sensurile timpului: 1) termodinamic – direcția timpului în care dezordinea sau entropia crește; 2) psihologic – simțim trecerea timpului, ne reamintim trecutul; 3) cosmologic – direcția timpului în care universul se extinde.

   În ceea ce privește structura internă a spațiului, a „diviza” spațiul, adică a separa în mod efectiv și real „părțile” sale, este imposibil, imposibilitate care nu interzice efectuarea unor distincții „abstracte” și „logice” și nu ne împiedică să deosebim „părți” inseparabile în spațiul absolut. Infinitatea și continuitatea spațiului absolut implică această distincție. De aici derivă afirmația că mișcarea absolută este mișcarea în raport cu spațiul absolut, și toate mișcările relative implică mișcări absolute. Mișcarea absolută este însă foarte greu, dacă nu imposibil de determinat. Cât privește mișcarea circulară, ea dă naștere unor forțe centrifuge a căror determinare permite recunoașterea existenței ei într-un corp dat și chiar să-i măsurăm viteza, fără a trebui să ne interesăm de poziția sau de comportamentul vreunui alt corp decât al celui care se rotește. Descoperirea caracterului absolut al rotației constituie o confirmare decisivă a concepției despre spațiu a lui Newton, ea o face accesibilă cunoașterii noastre empirice și, fără să o lipsească de funcția și de statutul ei metafizic, îi asigură rolul și locul de concept științific fundamental. Căci dacă mișcarea inerțială, adică mișcarea rectilinie și uniformă, devine – exact ca și repausul – starea naturală a unui corp, atunci mișcarea circulară, care în orice punct al traiectoriei își schimbă direcția, păstrând totodată o viteză unghiulară constantă, apare din punctul de vedere al legii inerției ca o mișcare nu uniformă, ci constant accelerată. Spre deosebire însă de simpla translație, accelerația a fost întotdeauna ceva absolut și așa a rămas până la emiterea teoriei relativității generale de către Einstein, care o lipsește de caracterul său absolut. Or, ca să realizeze acest lucru, Einstein a trebuit să re-închidă Universul și să nege structura „geometrică” euclidiană a spațiului, confirmând astfel logica concepției newtoniene.

   În cartea „Filosofie, Crestomație și Bibliografie – Ed. Academiei Republicii Socialiste România București 1989”, spre edificare, este un citat al lui Newton cu privire la timp și la spațiu: „Timpul absolut, adevărat și matematic, în sine și după natura sa, curge în mod egal și fără nici o legătură cu ceva extern și cu un alt nume se cheamă și durată. Timpul relativ, aparent și comun este acea măsură (precisă sau neegală) sensibilă și externă a oricărei durate, determinată prin mișcare, care se folosește de obicei în loc de timpul adevărat, ca oră, ziuă, lună, an. Spațiul absolut considerat în natura sa, fără nici o relație cu ceva extern, rămâne totdeauna asemenea și imobil. Spațiul relativ este o măsură sau o parte oarecare mobilă acelui absolut, care se relevă simțurilor noastre prin poziția sa față de corpuri, și de obicei se confundă cu spațiul imobil.” – I.N. Principiile matematice ale filosofiei naturale.

   Printre criticii lucrărilor lui Newton s-a numărat Robert Hooke, un membru important al Societății Regale, care se considera expert în domeniul opticii. Când în 1675, Newton a trimis Societății Regale comunicarea intitulată „O ipoteză care explică proprietățile luminii”, aceasta fiind o prezentare generală a fenomenelor din natură, Hooke a susținut că Newton îl plagiase, fapt care l-a enervat. Totuși, conflictul a fost soluționat repede printr-un schimb de scrisori formale și excesiv de politicoase care nu au reușit să ascundă disprețul pe care cei doi savanți îl simțeau unul față de celălalt.

   Newton a avut un schimb de scrisori cu un cerc de iezuiți englezi din Liege pe tema teoriei culorilor. Deși obiecțiile acestora erau nefondate, faptul că afirmau că experimentele lui erau greșite, l-a făcut pe Newton să-și piardă cumpătul. Corespondența a continuat până în 1678, când Newton a suferit o depresie nervoasă. Un an mai târziu, moartea mamei sale l-a făcut să se izoleze și mai mult. Timp de șase ani a refuzat orice discuție pe subiecte științifice, cu excepția cazurilor în care corespondența era inițiată de alții, dar și pe aceasta o întrerupea cât mai curând posibil.

   În acea perioadă s-a îndreptat către filozofia hermetică pe care și-o însușise încă din timpul studenției. Newton, care fusese mereu interesat de alchimie, se cufundase acum în ea și concepția sa despre natură a cunoscut o schimbare radicală. Până atunci Newton fusese un filozof mecanicist, această filozofie mecanicistă excluzând posibilitatea acțiunii la distanță. Acum explica atracțiile prin prisma unor procese eterice, invizibile. Exemplu este lucrarea lui din 1675, „Ipoteză asupra luminii”, în care își prezenta teoria eterului. Totuși, unele fenomene, precum capacitatea unor substanțe chimice de a reacționa doar cu anumite substanțe din aceeași categorie, îl puneau pe gânduri, el vorbind de „un principiu secret”, conform căruia unele substanțe se arătau „sociabile” sau „nesociabile” față de altele. În 1679, Newton a abandonat eterul și forțele sale invizibile și a început să cerceteze fenomene inexplicabile: afinitățile chimice, căldura degajată în urma reacțiilor chimice, tensiunea superficială a fluidelor, activitatea capilarelor, forța de atracție moleculară care se exercită între două corpuri aflate în contact, forțele de atracție și de respingere dintre particulele de materie etc.

   Peste mulți ani, în cea de-a doua ediție în engleză a lucrării „Optica”, Newton aborda din nou teoria eterului, de data aceasta fiind vorba de un eter care presupunea conceptul de acțiune la distanță prin amplasarea unei forțe de respingere între particulele sale. Filozofii mecaniciști au susținut întotdeauna că forțele de atracție și de respingere din teoriile lui Newton erau transpuneri directe ale simpatiilor și antipatiilor de natură ocultă din filozofia ermetică. Totuși, Newton le considera modificări aduse filozofiei mecaniciste, prin care o supunea unui calcul matematic exact. În viziunea sa, forțele de atracție se defineau prin cantitate și ofereau o punte de legătură între două teme principale abordate de știința din secolul al XVII-lea: filozofia mecanicistă, care aborda o viziune mecanicistă asupra lumii și filozofia pitagoreică, prin care se insista asupra naturii matematice a realității. Descrierea mișcării tuturor obiectelor folosind conceptul de forță a reprezentat cea mai importantă contribuție a lui Newton în știință.

   Newton a recunoscut că schimbul de scrisori cu Hooke l-a ajutat să demonstreze că forța care acționează asupra unui corp care se rotește este invers proporțională cu pătratul distanței dintre acesta și punctul în jurul căruia se rotește – una dintre cele două teoreme cruciale pe care avea să se bazeze legea atracției gravitaționale. Mai mult, definiția lui Hooke cu privire la dinamica planetelor (forța de atracție constantă exercitată de un corp va trage în mod constant o planetă de pe traiectoria sa de inerție) sugera că aceasta putea fi aplicată și la nivelul cosmosului, conform conceptului de forță a lui Newton și oferea o explicație pentru traiectoriile planetelor. Între 1679 și 1680, Newton s-a ocupat doar cu studiul dinamicii planetelor; el nu ajunsese încă la definiția legii atracției gravitaționale. Cinci ani mai târziu, în 1684, Newton a primit vizita astronautului englez Edmond Halley, care era, la rândul său, preocupat de studiul orbitelor. După ce a aflat că Newton găsise rezolvarea la această problemă, i-a smuls promisiunea că îi va trimite demonstrația. Trei luni mai târziu, primește un scurt tratat intitulat „Despre mișcare.” Newton lucra deja la îmbunătățirea și extinderea acestuia. Peste doi ani și jumătate „Despre mișcare” devenise „Philosophiae Naturalis Principia Mathematica”, care nu este doar o capodoperă a lui Newton, ci și o lucrare fundamentală a științei moderne, ea nu prezenta legea atracției gravitaționale. Deși era un tratat despre dinamica planetelor, nu conținea niciuna dintre cele trei legi newtoniene ale mișcării. Abia tratatul revizuit include prima lege (a inerției) și cea de-a doua lege a mișcării, legea forței care definește exact forțele ce acționează între corpurile care deveniseră personajele principale ale teoriei sale despre natură. 

   Mecanica redată în „Principii” reprezenta o descriere cantitativă exactă a mișcării corpurilor vizibile și se baza pe cele trei legi universale ale mișcării, stabilite de Newton: (1) un corp își menține starea de repaus atâta timp cât asupra sa nu acționează alte forțe; (2) schimbarea stării de repaus (produsul dintre viteză și masa corpului) este proporțională cu forța care acționează asupra ei; (3) pentru orice acțiune există o reacție egală și opusă. Aplicate unei mișcări circulare, aceste legi au condus la formula măsurării cantitative, în funcție de viteza și de masa unui corp, a forței centripete necesare pentru a devia un corp de pe traiectoria sa rectilinie într-un cerc dat. Când Newton a substituit această formulă celei de-a treia legi a lui Kepler a descoperit că forța centripetă care ținea planetele pe orbitele lor, în jurul Soarelui, descrește odată cu pătratul distanței dintre acestea și Soare.

   În 1686, când Societatea Regală a primit manuscrisul complet al volumului, Hooke l-a acuzat din nou pe Newton de plagiat, o acuzație care nu se susținea. Hooke ar fi fost mulțumit dacă Newton i-ar fi recunoscut meritele, întrucât Hook își trăia ultimii ani din viață. Dar reacția lui Newton a fost să-și revizuiască manuscrisul și să scoată aproape orice referire la Robert Hooke, gest care dezvăluia caracterul lui Newton. 

   „Principiile” i-au adus imediat recunoașterea internațională. După publicarea Principiilor, Newton, un protestant fervent, a condus protestele profesorilor de la Cambridge împotriva încercărilor lui Iacob al II-lea de a face din această universitate o instituție catolică și a fost ales să reprezinte universitatea la convenția la care s-a semnat acordul revoluționar. În acest context, a cunoscut un mare număr de intelectuali, printre care și pe filozoful John Locke. Un capitol din viață se încheiase și nu avea să se mai simtă mulțumit de izolarea impusă de cercetare. Dorința de schimbare a fost influențată de matematicianul englez Fatio de Duillier, care i-a sugerat să-și găsească un post în Londra, el locuind în Londra și având interese comune cu Newton, prietenia dintre ei constituind una dintre cele mai profunde experiențe din viața de adult a lui Newton și care, după multe scrisori în care-l chema la Cambridge, și multă suferință din partea lui Newton până la o nouă depresie, a încetat brusc la un moment dat. Totuși, Newton își căutase un post și în 1696 devenise vistiernicul monetăriei. Deși a demisionat din funcțiile pe care le deținea la Cambridge abia în 1701, Newton s-a mutat la Londra, care avea să devină din acel moment căminul său. Aici s-a ocupat de alte domenii de care era interesat, precum religia și teologia. La începutul anilor 1690, îi trimisese lui Locke o copie a unui manuscris în care încerca să demonstreze că fragmentele din Biblie referitoare la Sfânta Treime reprezentau interpretări moderne ale textului original. Când Locke a făcut demersurile necesare pentru publicarea manuscrisului, Newton l-a oprit, de teamă că părerile sale împotriva Sfintei Treimi aveau să devină cunoscute și puteau să atragă pedepse grave. Mai târziu, avea să-și dedice mult timp studierii profețiilor făcute de Daniel și de sfântul Ioan. Lucrările lui au fost publicate după moartea sa.

   În 1703, Newton a devenit președintele Societății Regale din Londra. Cu 4 ani în urmă, devenise unul dintre cei 8 membri străini asociați ai Academiei Franceze de Științe. În 1705, regina Anne l-a ridicat în gradul de cavaler, prima dată când un savant se bucura de această onoare. Sir Issac Newton a condus Societatea Regală magistral, afirmau unii. Totuși, astronomul regal, era de părere că o condusese tiranic. Newton a continuat să fie președintele Societății Regale (de multe ori ațipind în timpul întrunirilor) și vistierul monetăriei până la sfârșitul vieții. În ultimii ani a locuit împreună cu nepoata sa, Catherine Barton Conduitt și cu soțul acesteia.

   Newton a avut un adversar pe măsură în filozoful și matematicianul german Gottfried Wilhelm Leibniz. Newton dezvoltase calculul diferențial înainte ca Leibniz să se fi apucat serios de studiul matematicii. Leibniz a ajuns la același calcul independent de Newton și lucrarea lui Leibniz (1684) a fost cea care a făcut cunoscut publicului calculul diferențial. În Principiile, Newton a făcut aluzii la metoda sa, dar a publicat-o abia după ce a anexat alte două lucrări, în 1704. În acel moment, începuseră deja să apară disputele cu privire la cine descoperise primul calculul. Ceea ce începuse cu insinuări nevinovate a escaladat rapid în acuzații fără înconjur de plagiat de ambele părți. Încurajat de susținători, Newton s-a lăsat atras în mijlocul polemicilor, iar furia sa a devenit de necontrolat. Nici comportamentul lui Leibniz nu a fost unul tocmai plăcut. Disputa cu Leibniz și dorința de a scăpa de stigmatul plagiatului aveau să-l urmărească până la sfârșitul vieții. Aproape orice lucrare scrisă de savant în ultimii 25 de viață cuprindea un paragraf plin de venin la adresa filozofului german. Până la urmă, doar moartea a putut pune capăt furiei sale.

   Gravitația, pentru a o înțelege, reprezintă atracția reciprocă între două mase; forța care menține planetele pe orbita lor în jurul Soarelui și cea care ne ține și pe noi legați de planeta noastră. Efectul gravitației este întotdeauna de atracție între corpuri, iar intensitatea forței gravitaționale dintre două mase variază invers proporțional cu pătratul distanței dintre acestea. Simplitatea formulei forței gravitaționale ascunde însă un fenomen subtil și complex care rămâne un mister profund. Dacă matematicianul, astronomul german Johannes Kepler a crezut că mișcările planetelor sunt dictate de către o „forță divină” emanată de la Soare, Newton și-a dat seama că aceeași forță care face ca o piatră aruncată să cadă înapoi pe Pământ, ține și planetele pe orbita Soarelui, și Luna pe orbita Pământului. 

   Petre Țuțea era de părere că Newton a intuit că „gravitația este Dumnezeu”.

   Sau gravitația este o deformare a spațiului-timp, cum spune Einstein? Sau este „forța universală”, cum tot el o mărturisește: „Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA. Este „cea mai puternică forță nevăzută… Este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții”. 

   Ecuațiile Dumnezeu=Iubire și Iubirea=atracție sunt cele care ne satisfac pe noi oamenii, sub aspect rațional și spiritual. Căci „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” (Sf. Apostol Ioan).

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord