Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Ioan POPOIU: O ÎNTÂLNIRE CU NOICA

Ioan POPOIU: O ÎNTÂLNIRE CU NOICA

Mai înainte de a mă întâlni cu persoana filosofului Noica,  am făcut cunoștință cu opera lui. Eram în anul trei de facultate (1974-1975), ca student la Istorie-Filosofie, la Iași, când un coleg, Ștefan Lemny, plecat după 1989 în Franța, mi-a înmânat o lucrare a lui Noica. Este vorba despre Douăzeci și șapte de trepte ale realului, apărută prin 1967-1968, prima carte a filosofului pe care am citit-o. Ceea ce m-a frapat la primul contact cu opera lui a fost noutatea, optica sa originală asupra filosofiei. Noica scria altfel decât așa-zișii filosofi ai momentului pe care îi citisem până atunci.

În anii următori, după terminarea facultății, incitat de cea ce descoperisem în opera sa, am citit și alte cărți ale filosofului: Rostirea filosofică românească, Eminescu sau omul deplin al culturii românești, Despărțirea de Goethe, Sentimentul românesc al ființei, Povestiri despre om, Șase maladii ale spiritului contemporan. Eram suficient de familiarizat cu universul său filosofic, când, în a doua parte a anului 1983, a apărut eseul lui Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș. Prima persoană cu care am comentat această carte a fost același coleg de la Iași, Ștefan Lemny, care, în ianuarie 1984, m-a vizitat la Făgăraș, unde mă aflam pe atunci ca muzeograf, la ,,Muzeul Țării Făgărașului”.

În această perioadă, fiind tot mai atras de filosofia sa, de prezența sa inconfundabilă în cultura românească a acelor ani. s-a născut în mine gândul de a-l cunoaște personal pe Noica. Așteptam doar un prilej potrivit, iar acest moment, binecuvântat pentru mine, a apărut în septembrie 1985. După o îndelungă deliberare și pregătire sufletească, în 14 septembrie 1985, ziua în care împlineam 33 de ani, m-am hotărât să urc la Păltiniș. Din spatele gării din Sibiu, am luat un autobuz, de unde se putea ajunge, prin Rășinarii lui Goga și Cioran, la Păltiniș. Am ajuns fără peripeții, dar cu multe emoții, în stațiune, dar, spre marea mea dezamăgire, Noica nu era la Păltiniș. Am aflat acolo, că era plecat în Germania, unde voia să publice opera filosofică a lui Blaga, în limba germană. Hotărât să nu renunț la întâlnirea proiectată, am căutat o altă împrejurare pentru a vorbi cu Noica, care s-a ivit în februarie 1986, Pentru a evita o nouă surpriză neplăcută, mi-am luat o precauție și am dat telefon în stațiune, înainte de a pleca la drum. Am aflat că Noica era în Păltiniș, puteam pleca liniștit.

Nu reușesc să-mi amintesc ziua când l-am întâlnit, dar rețin că într-o zi de februarie 1986, spre seară, am ajuns la Păltiniș. Ningea liniștit, iar zăpada acoperea totul. Cum am ajuns, am întrebat de el – îl cunoșteau toți în stațiune – și am aflat că Noica era la poștă, unde aștepta o convorbire telefonică cu străinătatea.

Am intrat vădit emoționat în clădirea poștei și l-am văzut pe Noica vorbind într-o cabină telefonică. Am așteptat vreo 10-15 minute să termine, timp în care încercam să-mi ordonez gândurile, pentru a mă hotărî cum să încep. Făcusem atâtea eforturi pentru a-l întâlni, iar acum îmi era teamă că nu voi ști ce să-i spun. În cele din urmă, Noica a terminat convorbirea și, ieșind din cabină, s-a îndreptat spre mine zâmbind, în timp ce își descoperea capul în semn de salut. Gestul lui m-a încurajat, așa încât m-am prezentat, i-am spus că i-am citit toate cărțile și vreau să vorbesc cu el. În timp ce vorbeam, siguranța de sine mi-a revenit și mi-am dat seama că aceasta era cea mai inspirată introducere, pentru o discuție cu Noica. Cuvintele mele i-au plăcut filosofului, el și-a păstrat zâmbetul și în clipele următoare. Am părăsit împreună poșta, în timp ce făceam remarci generale despre stațiune și despre vreme. Noica avea o lanternă asupra sa, pe care a aprins-o în timp ce ne apropiam de vila nr. 9, unde locuia. Ajunși în fața vilei, mi-a spus să mă aflu a doua zi, la ora 9, în același loc. Ca un gest de atenție față de mine, mi-a dat lanterna (,,îți dau lampa”, așa s-a exprimat el), ca să mă pot întoarce pe potecile întunecoase până la hotel.

A doua zi dimineața, la ora convenită, m-am prezentat în fața vilei, iar Noica, politicos și punctual, a coborât foarte curând și i-am restituit lanterna. Mi-a spus că o să stăm de vorbă, în timp ce vom face turul Păltinișului, amănunt pe care îl știam din jurnal. Am deschis convorbirea cu Noica pornind de la cărțile sale și de la viziunea lui asupra lumii. I-am spus că filosofia sa este bine receptată de tineri și de intelectuali. În acest moment al conversației, am evocat Cuvântul său către tinerii de la Liceul ,,Gh. Lazăr” din Sibiu, care îmi plăcuse foarte mult. Am afirmat că sunt un intelectual (am subliniat: singurul meu blazon!), care citește și scrie – scriam poeme, dar nu eram mulțumit și revistele nu publicau materialele mele pesimiste. Noica mi-a spus, în acest context al discuției noastre, că cine vrea să scrie, trebuie să citească mult. A fost vorba în continuare – eu am evocat episodul – despre Scrisoarea deschisă către Noica a poetului Dorin Tudoran, publicată în revista ,,Steaua” de la Cluj. Dorin Tudoran își exprima nemulțumirea, deoarece Noica afirmase că nu-l deranjase ,,defel” cei douăzeci de ani de claustrare din perioada stalinistă, ca și de susținerea filosofului că poeții trebuie să citească mai mult decât cei care scriu proză! După această paranteză, peste care Noica a trecut destul de elegant, am revenit la discuția noastră și, cu referire la preocupările mele intelectuale și la nemulțumirea mea, mi-a spus două lucruri. Mai întâi, a afirmat că, în general, creația poetică stă sub semnul tinereții, este prin definiție juvenilă, intuițiile poetice sunt mai pregnante la tineri. și a dat exemplu pe Villon, Rimbaud, Eminescu. În al doilea rând, referindu-se concret la mine, mi-a spus că dacă talentul poetic ar fi fost puternic, el s-ar fi manifestat până acum (până la cei 33 de ani ai mei).

Și el a făcut următoarea remarcă: dacă vine cineva și ne spune că este cel mai mare matematician, îl punem imediat la probă și ne lămurim. Însă dacă cineva ne spune că este cel mai mare poet, afirmația este mai greu de dovedit (demonstrat), voind, probabil, să sublinieze că intuiția poetică este mai dificil de ,,cuantificat”. (În Cuvântul său către liceenii din Sibiu, el arătase că, în filosofie, lucrurile stau oarecum la fel ca și în poezie: ,,în afară de categoriile lui Aristotel, nu sunt sigur de nimic”). El a adăugat tot pentru mine, ca o consolare poate, dar și din generozitatea sufletească care îl caracteriza, că, dacă nu poți sau nu ești mulțumit de ceea ce scrii, atunci ,,citește cât mai mult”, deoarece (parafrazez) prin lecturi extinse și profunde, poți deveni un ins cultivat în sânul comunității. Totuși, ca o paranteză, adaug amănuntul că discuția dintre noi nu s-a referit numai la preocupări intelectuale. I-am spus direct că, pe de o parte, sunt intelectual, iar pe de altă parte, mă percep ca un luptător și am insistat că am 33 de ani și trebuie să mă hotărăsc ce voi face în fața provocărilor acelor ani (anii 80!). În acest context, i-am vorbit despre Robert Kennedy și Alexander Dubcek, modele umane politice ale generației noastre din anii 68. El a fost iritat și a ridicat tonul în fața insistenței cu care i-am vorbit despre hotărârea mea de a mă implica într-o societate răvășită de autoritarism. Pentru a mă ajuta să mă decid, mi-a dat următorul exemplu: dacă vrei să fii om de acțiune, ,,atunci fă ca Albert Schweitzer și mergi în Africa”!

Am depășit însă repede împreună acest moment, eu însumi nu eram foarte convins de oportunitatea unei atitudini intransigente, deși, în februarie 1986, eram deja perceput de autorități și de cunoscuți ca disident față de regimul existent.

În partea a doua a convorbirii noastre, am revenit la filosofie, poezie și cultură în general. Întrebându-mă despre cărțile și autorii pe care i-am citit, ca să vadă ,,cum sunt așezat în cultură”, i-am vorbit succint despre marii scriitori  pe care i-am parcurs, începând de la greci și până la romancierii latino-americani contemporani. Răspunsul meu nu l-a mulțumit decât parțial și el a făcut o remarcă, pe care țin să o subliniez în mod special pentru cei pasionați de marea cultură.  Astfel, Noica mi-a vorbit despre cele două metode de a-ți face o cultură: metoda culegătorului, care culege de ici de colo, adică citește autori sau opere din culturi diverse, și metoda agricultorului, care cultivă sistematic, pe suprafețe mari de cultură! El a exemplificat: în cultura greacă, sunt 65 de autori, este ușor de citit, dar în cea franceză, sunt 300, iar în cea germană tot pe atâta, apoi urmează cea engleză, spaniolă, italiană, rusă, care cuprinde fiecare sute de autori…

Ne apropiam de sfârșitul discuției noastre, încheiasem deja turul Păltinișului, iar Noica a ținut să sublinieze că, în împrejurările concrete ale societății românești de-atunci, nu avem decât o singură șansă: ,,Dumnezeul culturii”! Așa se exprimase el, în ,,Jurnalul de la Păltiniș”.  Trecând apoi spontan la disidenții acelei epoci, el se-ntreba: ce-au făcut Goma și Caraion, dacă au luat atitudine ?! N-au putut schimba nimic! Ce putem face atunci față de stăpânii zilei?! Răspunsul său a fost: să te lupți cu ei, nu poți, să-i scuipi, nu-ți permite caracterul, așa că nu-ți rămâne decât să le întorci spatele. Era, de fapt, concluzia întregii noastre convorbiri.

Ajungând la vilă, el m-a invitat în camera sa de lucru, aflată la etaj, unde am urcat pe o scară înaltă, în spirală. Înainte de a-mi lua rămas bun, i-am cerut să-mi dea niște sugestii, să-mi spună ce să fac mai departe. Și atunci, mi-a spus textual: ,,Dacă veniți la mine ca la un medic, atunci vă prescriu tratamentu”! Tratamentul – soluția era cultura însăși, lectura sistematică și profundă. Pe o foaie de hârtie, cu un scris mărunt, mi-a dat o listă de autori din cultura greacă, pe care mi-a cerut să-i parcurg în decurs de un an, apoi să revin la Păltiniș. Mi-am luat rămas bun de la marele filosof, cu emoție și afecțiune, am părăsit vila și m-am îndreptat spre stația de autobuz, pentru a ajunge la Sibiu. Așteptând în stație, Noica a trecut pe lângă mine, mergea la masă, la o cantină, și, salutându-l, mi-a spus, ca un ultim rămas bun: ,,Să te întorci sporit!”Acestea au fost ultimele sale cuvinte pe care mi le-a adresat.

Întâlnirea de la Păltiniș a fost prima și ultima, în care l-am văzut pe Noica, față către față! Am început să parcurg lecturile recomandate de el, însă după un an, nu am reușit să le închei, de aceea, în anul următor, nu m-am dus să-l întâlnesc, așa cum îmi ceruse el. La începutul lui decembrie 1987, într-o seară, am aflat cu surprindere despre moartea lui Noica. La radio BBC, în zilele acelea, a vorbit despre filosof Ioan Petru Culianu, care a spus printre altele: ,,Noica a fost un uriaș în Țara piticilor!”

Și totuși, m-am întors la Păltiniș și l-am văzut pe Noica, am fost la înmormântarea lui, care a avut loc în ziua de Sf. Nicolae. Am ajuns la Schitul Păltiniș, într-o dimineață de decembrie, și acolo an văzut pe Noica, depus în sicriu…Am rămas câtva timp în preajma sicriului său și contemplam, tulburat, paloarea verzuie a fizionomiei sale…Înmormântarea a fost organizată de Uniunea Scriitorilor, fiind prezenți numeroși oameni de cultură, scriitori, publiciști, discipoli anonimi ai Magistrului. Acolo, în acea împrejurare tristă, am văzut pe Șt. Aug. Doinaș, aflat împreună cu Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, pe N. Steinhardt, sosit de la M-rea Rohia, din Maramureș, pe Relu Cioran, fratele lui Emil Cioran și pe alți scriitori. Cuvântul funebru a fost rostit de mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, care a spus între altele că nimeni nu a înțeles mai bine ca Noica că ,,omul este ființă spre moarte” (Sein zum Tode – am reprodus întocmai cuvintele mitropolitului). Ierarhul a mai adăugat că Noica, prin filosofia sa, a făcut o pledoarie pentru o existentă a omului în rânduială – ,,un cuvânt care îi plăcea”, a mai spus el. Atmosfera înmormântării a fost specială, solemnă, tăcută, mișcătoare, am plâns la despărțirea de Noica (eu și o parte a celor prezenți), fiind atașat de el, nu doar spiritual, dar și afectiv.

După plecarea lui Noica dintre noi, în cultura română, nu a mai existat un model de talia lui, am rămas singuri, să ne descurcăm fiecare cum putem…

—————————————–

Ioan POPOIU

7 aprilie 2020


Etichete: