Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » IOAN POPOIU în dialog cu IOAN VIȘAN

IOAN POPOIU în dialog cu IOAN VIȘAN

Ioan POPOIU: Dragă Domnule Vișan, vă mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu! Cititorii și noi toți care vă prețuim suntem nerăbdători să ne vorbiți despre viața și opera dumneavoastră!

Aș dori, mai întâi, să ne vorbiți despre originile dumneavoastră. V-a pasionat vreodată arborele genealogic ?!

Ioan VIȘAN: Nu am un arbore genealogic în adâncime. Nu m-a interesat pentru că nu am găsit în acesta elemente ilustre care să-mi ofere mândria de a mă fi tras din ele. Sunt crescut de ,,bunica” mea, Dinu Elisabeta, Ipac după căsătorie, care de fapt mi-a fost străbunică; aceasta o crescuse și pe mama, Maria Vintilescu.  Adevărata bunică, Florica Vintilescu, murise foarte tânără. Pe bunicul, Ion Vintilescu, l-am cunoscut, dar nu mi- a fost aproape. Pe tata, Gheorghe Vișan, l-am cunoscut, dar nici acesta nu mi-a fost aproape. Când aveam vârsta de doi ani, el a divorțat de mama. L-am cunoscut mult mai târziu și nu mi-a fost de niciun ajutor. Cei doi frați pe care îi am, Nicolae Micu și Gheorghiță Micu, sunt frați de mamă. Despre Stan Ipac, străbunicul din partea mamei, știu doar din poveștile străbunicii că a fost un om bogat cu câteva zeci de ha de pământ și că se ocupa cu agricultura, având prieteni și în lumea juridică. Asta mi-a destăinuit-o străbuna când am dat peste niște cărți arse și roase de șoareci în podul casei (erau cărți de proză și de jurisdicție). I le arseseră comuniștii și, ce mai scăpaseră dintre ele, le ascunsese străbunica în pod. Nu mai știa nici ea de ele. Astfel că, primele lecturi interzise sau neagreate de comunism am avut de unde să le iau.

Despre bunicul din partea tatei, Zanfir Vișan, l-am cunoscut pe la vreo 10 ani, un bătrân frumos, cu mustață albă, îmbrăcat tradițional în ițari albi și cămașă albă, peste care era încins cu un chimir negru, cu multe buzunare, în care-și ținea tutunul, foițele de țigară, amnarul, cremenea și iasca. Era prieten cu un vecin de-al nostru și, când il vizita pe acesta, voia să mă vadă și pe mine. Știu doar că avea șase copii, printre care, al treilea, era Gheorghe – tata. Cam acesta este arborele meu genealogic.

Ioan POPOIU: Sunteți născut în Nucet, comuna Sălcioara, județul Dâmbovița. Cum este acest loc? Există o magie a locului natal?

Ioan VIȘAN: Pentru mine locurile natale sunt magice. Mănăstirea Nucet este un așezământ monastic dintre cele mai vechi de pe plaiurile din jurul Cetății de Scaun a Târgoviștii. Mănăstirea e ctitorită în secolul al XV-lea (1501) de boierul valah, jupan Gherghina pârcălab, cumnatul lui Vlad Călugărul (1482-1495), strămoș al neamului boieresc al Bălenilor.

Nucetul este, prin condiția sa de așezare creștin-ortodoxă încă de la începutul secolului al XIV-lea, o localitate dezvoltată în jurul acestei renumite mănăstiri – Mănăstirea Nucet – a doua așezare monastică din Țara Românească, după marea Mănăstire Dealu, de pe Dealu Voievozilor, de lângă Târgoviște. La Nucet a existat o întinsă pădure de nuci – parte a întinșilor codrii ai Vlăsiei. În puținul din acei codrii, care marchează și azi istoria Nucetului,  se află un izvor cu apă pură, botezat ,,Izvor al Tămăduirii”.

,,După anul 1375 până la 1500, conform mărturiilor tradiționale consemnate mai târziu în hrisoavele vremii de Vladislav I (Vlaicu)..Mircea cel Bătrân…Vlad Țepeș…și până la Radu cel Mare, în acea perioadă de timp s-au zidit succesiv lucrări ale mănăstirii care au fost întrerupte de desele schimbări de domnie și de alte vitregii ale vremii” (scrie prof. dr. George Coandă în istoria sa). Tot acesta demonstrează prin documente că ,,Mircea cel Bătrân, ctitorind o mănăstire pe malul drept al Oltului, tot intra într-o pădure de nuci”, o va numi Cozia, pentru a nu fi confundată cu cea ,,deja existentă”, la Nucet. Așa încât, ,,la 1501, 15 decembrie, Radu cel Mare deja întărește, printr-un hrisov de cancelarie domnească, Mănăstirii Nucet sate cu mori și vinărici, jumătate  din balta Saltava și 30 de sălașe de țigani, dăruite de marele pârcălab Gherghina”, care ridicase din temelii sfântul locaș. Țiganii – meșteri în prelucrarea lemnului – trăiesc și azi într-o aripă a satului Nucet – cea lipită de râul Dâmbovița. Comuna Nucet are mai multe sate. Printre acestea  se numără ,,Movila” – satul în care m-am născut. Satul acesta, deși lipit de satul Nucet (despărțit doar de calea ferată Târgoviște-București) a fost arondat în timpul comunismului comunei Sălcioara.

După căsătorie (în 1971), am locuit în Târgoviște. Am doi copii: Silviana (actriță) și Dragoș-Nicolae (mic fermier). Satul Movila are o magie aparte față de aceea a Nucetului. Pe lângă sat trece pârâul Ilfov, iar albia acestuia se strecoară aproape imposibil de gândit cum a putut să separe doi tumuli uriași de pământ, aflați pe stânga și pe dreapta cursului apei. Tot tradiția din bătrâni se pare că aici ar fi avut cândva lupte uriașe între două oști, iar măcelul ar fi fost atât de mare încât cadavrele au fost acoperite cu pământ. In timpul colectivizării, încercându-se devierea cursului pârâului pe un canal care ducea în grădina de legume a CAP-ului, s-a folosit pământ săpat dintr-un tunel și s-au găsit acolo niște oseminte și armuri vechi. Muzeul județean a luat act de acest fapt, dar nu a întreprins nimic. În suflet port remușcările că nu m-am făcut arheolog…

Ioan POPOIU: Ziua nașterii dumneavoastră, 25 martie 1942, coincide cu o mare sărbătoare creștină! Ce semnificație acordați acestui detaliu? Pe de altă parte, țara era în război!

Ioav Vișan: Ziua mea de naștere – 25 martie 1942 – Bunavestire – ,,amintirea momentului anunțării Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gabriel că va concepe și va deveni mama lui Iisus din Nazaret”. De-a lungul vremii marea sărbătoare s-a umplut și de anumite superstiții, în care personal nu cred. Cred în ce-mi spunea străbuna mea și anume: când a plecat odată din câmp, de la sapa porumbului, cu mine în cârcă, spre casă, iar prin văzduh zburau avioanele care bombardau Bucureștii, îmi zicea: ,,Să nu te sperii, mamaie, că pe tine n-o să pice astea astea că tu ai adus ,,Vestea Bună” în casa noastră”! Așadar, ,,Buna Vestire”, în fiecare an, este un puternic impuls spre noi realizări, dar și spre a-mi depăși eșecurile, știind că după ele se naște primăvara.

Ioan POPOIU: Părinții, Maria Vintilescu și Gheorghe Vișan, erau oameni simpli.Vorbiți-ne despre ei, cum erau ca oameni?

Ioan VIȘAN: Mama, Maria Vintilescu, devenită Micu, prin a doua căsătorie, a fost croitoreasă, n-a vrut să lase pământul și să-l urmeze pe tata la București, unde, ca meseriaș la CFR, obținuse o locuință, și astfel au fost nevoiți să se despartă. A fost tristă toată viața că pământul a fost expropriat, iar cu a doua căsătorie n-a dus-o prea bine. Ea mi-a indus și mie tristețea care și acum se vede pe chipul meu, deși nu toată viața mi-a fost tristă.

Ioan POPOIU: Sunteți primul dintre cei trei copii ai familiei! Care era atmosfera în casa dumneavoastră?

Ioan VIȘAN: Cu frații n-am făcut diferență cum că mi-ar fi vitregi. Nici ei n-au făcut-o până la împărțirea moștenirii, de fapt a pământului retrocedat care fusese al mamei. Greșeala mamei a fost că, trimițându-l pe tatăl vitreg la primărie, acesta a făcut cerere de retrocedare pe numele său. Așa am ajuns eu un ,,dezmoștenit” fiindcă nu purtam numele acestuia. Biata mama a fost la tribunal și a reparat situația, dar după decesul mamei, actele au rămas în mâna fratelui mai mic, care s-a folosit de certificatul de proprietate vechi, aflat pe numele tatălui său. Așa că am rămas exclus de la moștenire. Neavând interese dintre acestea cam meschine, am lăsat lucrurile așa. Cum aș fi putut să mă judec cu frații mei?, deși câștigul procesual ar fi fost de partea mea. Durerea mea însă e că nu mai am frați adevărați.

Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria dumneavoastră? Am citit că a fost tristă…Ce ne puteți spune?

Ioan VIȘAN: Copilăria mi-a fost tristă prin lipsa tatălui. Deși tatăl vitreg nu m-a supărat cu nimic, decât poate cu lipsa de mângâiere pe care o practica față de cei doi frați.

Ioan POPOIU: Vorbiți cu drag despre bunica dumneavoastră! Afirmați chiar că ,,ea m-a crescut”! Cum comentați?

Ioan VIȘAN: Despre ,,buncica” (de fapt, cum am spus, îmi era străbunică) am toate laudele din lume. Ea m-a făcut să simt într-adevăr copilăria. Prin graiul ei viu, am cunoscu toate basmele și poveștile copilăriei și n-au fost deloc puține. Prin bunica am dat de primele cărți care mi-au căzut în mână mai târziu, când am învățat să citesc, deși ea nu știa carte. Am spus că bunica m-a crescut în sensul că mama se ocupa mai mult de frații mai mici, eu simțind mai mult grija bunicii care mi-a ținut loc și de tată.

Ioan POPOIU: În 1948, ați început Școala generală, în satul natal. Eram pe atunci în plină eră comunistă, stalinistă! Care era atmosfera în școală?

Ioan VIȘAN: În prima zi de școală, când am intrat în clasă (asta era în odaia de la drum, din casa unui vecin), mi-au rămas ochii pironiți pe capetele uriașe ale ,,celor patru învățați ai lumii” (Marx, Engels, Lenin și Stalin – n.n.)! Învățătorul Cercel m-a atenționat, printr-o ușoară atingere cu arătătorul de la hartă, că trebuie să fiu atent la el, nu la ,,mustăcioșii” de deasupra tablei, că ,,despre ei vei auzi poate toată viața”! Am aflat mai târziu că nu-i suferea deloc nici el pe cei patru…

Ioan POPOIU: După absolvirea școlii generale, ați urmat Școala profesională, la Târgoviște! Care a fost contextul?

Ioan VIȘAN: Mama nu a vrut să mă dea la liceu. A zis că mai bine muncitor, că nu-mi prea plăcea cartea. Așa era, dar nici nu prea aveam timp să mă ocup de carte printre treburile care-mi reveneau în gospodărie. Fusesem dat la școală de la vârsta de șase ani. M-a primit Cercel, pentru că nu avea decât opt elevi în toate clasele I-IV. Apoi, după șapte clase de gimnaziu, a trebuit să rămân acasă un an, pentru că nu aveam 14 ani, cât se cerea la școala profesională. După acest an, interval în care am muncit pe la Stațiunea piscicolă Nucet, m-a luat de mână un văr de-al tatei și m-a dus la Centrul școlar metalurgic din Târgoviște, unde am învățat foarte bine. Înainte de anul trei, am fost selecționați 30 de elevi pentru a parcurge primul an de liceu seral, odată cu anul trei de profesională.

Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre anii de liceu?

Ioan VIȘAN: Anii de liceu au fost cei mai frumoși ani ai mei. Eram o clasă de elevi fruntașă în liceu. Ne întreceam la învățătură cu cei de la zi. Ni s-a făcut și o favoare: am fost angajați toți la UPET (Uzina de utilaj petrolifer), ca să putem continua liceul la ,,Ienăchiță Văcărescu” și să rămânem clasă compactă. Anii de liceu: primele iubiri, primele scrisori, primele poeme, primele bilețele secrete ascunse prin încheieturile băncilor, pentru a fi găsite de elevele liceului de la zi. Despre aceste lucruri se pot scrie romane adolescentine.

Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul în 1962, iar facultatea ați început-o în 1965! Ce-ați făcut în acești trei ani?

Ioan VIȘAN: Între 1962și 1965, am făcut doi ani de armată, pentru că n-am reușit la ,,Petrol și Gaze”, unde mă trimisese uzina, cu bursă. Apoi, un an, am mai muncit din nou la uzină și m-am pregătit să intru la Arhitectură (asta era de fapt visul meu). N-am luat examenul de admitere nici aici, dar mai erau niște locuri rămase pe la ,,Pedagogic”! Aici am luat examenul și am rămas cu gândul să mă întorc în viitorul an la arhitectură. În condițiile în care nu-mi asigura nimeni, din familie, susținerea timp de șase ani la arhitectură, ar fi fost o aventură hazardantă pentru viața mea. Așadar, am rămas la Pedagogic, la trei ani, în care m-am întreținut singur prin bursă și am trecut iarăși în câmpul muncii. În fiecare vacanță însă eram angajat la uzina de unde plecasem. Cu suplimentul de bani obținut, mi-am făcut o studenție ușoară și frumoasă! La Casa Studenților ,,Grigore Preoteasa”, am învățat chitara și poezia. Am practicat în joacă poezia și, deși am debutat cu poezie, visul meu a fost proza.

Ioan POPOIU: În 1965, ați intrat la Institutul Pedagogic, din București, la facultatea de matematică. De ce la matematică și nu la filologie?!

Ioan VIȘAN: La liceul seral, baza era compusă din obiectele realului. Umaniștii erau numai la învățământul de zi. Eram deci pregătit mai mult la matematică, pe care o făceam și în profesională. La literatură am fost doar autodidact. Și când îți place un obiect și nu ai acces la el, poți fi și autodidact.

Ioan POPOIU: În 1968, ați absolvit Institutul și ați fost repartizat ca profesor la Școala generală din Sălcioara, iar din 1976, ați fost directorul școlii până la pensionare, în 2004! Ce ne puteți spune despre această perioadă?

Ioan VIȘAN: În 1968, am fost repartizat ca profesor de matematică la Școala generală Sălcioara, de care acum aparținea și satul meu natal, Movila. Iarna, drumul era un infern! În restul timpului, era o poezie…În satul Sălcioara, unde se afla una din cele trei școli generale ale comunei, aici, într-o răscruce de drumuri, Dumnezeu mi-a scos în cale o fată, de care m-am îndrăgostit orbește, fără să-mi dau seama dacă o merit. Era nepoata bărbatului unei colege de cancelarie. Am făcut greșala să spun în cancelarie c-am văzut, în ,,Răspântie”, o fată de chipul chipul căreia am rămas fascinat – care ,,m-a dat pe spate”, am zis eu într-un cuvânt mai  neaoș. ,,Este nepoata mea, zice colega de cancelarie, să nu vă legați de ea”. Nu mai spun cum m-a făcut să renunț la ideea de a o cunoaște. Ideea în sine și-a făcut un cuib cald în mintea mea și s-a transformat într-o perlă rubinie, așa cum se preface în cochilia unei scoici, dintr-un grăunte de nisip pătruns acolo fraudulos. Mă fascinase ochii ei ca două mure strălucitoare în centrul eliptic și alb imaculat al globilor oculari, cât și surâsul ei ascuns într-o tăcere virtual vorbitoare.

Voiam doar s-o cunosc și nicidecum să-i fi stricat proiectele de viitor (era poetă). Eșecul în cunoașterea acestei fete mi-a trezit toate resorturile ideilor mele despre literatură, cât și gustul pentru lectura unor noi și inovatoare scrieri Atunci am început să evoluez și să-mi pun în valoare esențele parcursului meu de viață, care nu fusese unul liniar, ci mai degrabă sinusoidal. Fata de care vorbesc locuia la niște unchi ai ei, în București, poate era studentă, nu știu. Știu însă de la colega de cancelarie că era deja poetă. Mi-a fluturat într-o zi sub priviri și o carte de poeme ale nepoatei. Era scrisă cu mult spirit. Nu știu cum s-a întâmplat, dar acea carte avea să rămână și azi în biblioteca mea, drept mărturie a neuitării. Cert este că, de-atunci, am început să scriu în secret pentru o ,,femeie care nu mă iubea”.

Am început cu poezie. Prietenii cărora le recitam câte ceva, la un șpriț, spuneau c-am dat în ,,mintea copilor”. Nu se potrivea matematica și cu poezia! Le spuneam că matematica în sine e și o poezie! Le demonstram prin atâtea armonii ale lumii materiale că sunt mai mult decât poezie. Le spuneam că poemele nu sunt ale mele și că le-am luat din cărți. Atunci m-am apucat de scris proză.

Mai întâi însă m-am însurat, în 1971, ca să nu mai fiu suspectat de ,,copilării” literare. Pe nevastă-mea, Maria Lebu (devenită Vișan) am cunoscut-o la un revelion. După șase luni, am luat-o de nevastă. Era o femeie frumoasă. Gândul meu era tot la poeta inaccesibilă și n-avea să se destrame niciodată, deși despre viața ei aveam să aflu câte ceva abia la bătrânețe. Cert este că, fără acest travaliu spiritual, spre devenirea mea în a face să-i calc pe urme, n-aș fi ajuns ceea ce sunt astăzi și pentru asta îi datorez bruma mea de avere spirituală. La această ,,avere” pot spune că a mai contribuit o femeie, al cărei nume nu e cazul să-l știe lumea, iar acea femeie nu e nevastă-mea, care mă acuza de adulter, în glumă, cu personajele mele feminine.

În 1976, am fost numit director coordonator peste trei școli generale, cinci școli primare și șase grădinițe. Până în 1980, n-am mai avut timp pentru scris. Lecturile insă și fișele nu le-am întrerupt. Prin 1981, am început să frecventez cenaclul literar ,,Cicerone Teodorescu”, din Târgoviște. Aici am întâlnit scriitori importanți, cum ar fi marele poet Cezar Ivănescu, criticul Alexandru Ulici, poetul Ion Stratan și alții, veniți ca invitați.

Ioan POPOIU: În acești ani, v-ați întemeiat o viață de familie, aveți doi copii. Cum comentați?

Ioan VIȘAN: În acest timp, m-am ocupat și de copii și de familie Am doi copii buni: fata, Silvana, are două facultăți, Matematică și I.A.T.C.-UL. Nu a practicat profesoratul decât doi ani. Acum e doar actriță. Are o trupă proprie. Băiatul, Dragoș-Nicolae, are o mică fermă de animale. Ambii copii sunt căsătoriți și, numai de la băiat, am un nepot, Dragoș-Nicolae junior. Are 11 ani, este în clasa a V-a și are bursă de merit.

Ioan POPOIU: Ce mângâieri ați avut în viața de familie, ca soț și părinte?

Ioan VIȘAN: În familie am avut armonie. Soția mă mai tachina în glumă cu personajele mele feminine, dar mă înțelegea fiindcă ambii copii erau de partea mea, în această problemă a scrisului.

Ioan POPOIU: Considerați că viața de familie îl ajută pe scriitor, în opera de creație? Este un impuls pentru creator?

Ioan VIȘAN: Eu nu am avut probleme, dar cunosc un scriitor care s-a despărțit de nevastă din cauza asta. Viața de familie n-ar trebui să fie afectată de scrisul unui membru al familiei. Ar trebui ca viața de familie să fie chiar un impuls pentru creație. Cât mă privește, nu mi-a dat nimeni din familie vreun impuls special, dar mi s-a dat libertate. Impulsul l-am primit în cenaclu. Dar cel mai concludent impuls l-am primit cu un text de proză poematică din partea poetului Cezar Ivănescu, care m-a adoptat imediat printre prietenii care îl admirau. Și trebuie spus că nu adopta ca prieten pe oricine. Iubirea de oameni mi-a dat însă apetit pentru literatură. Deasemenea, iubirile și deznădejdile mele mi-au fost hrană pentru literatură.

Ioan POPOIU: Domnule Vișan, aș dori în continuare să vorbim despre cele spirituale, scrisul, literatura, cărțile…Când ați descoperit universul cărților?

Ioan VIȘAN: Odată cu profesoratul, am început să cumpăr masiv căîrți. Când m-am însurat, singura mea avere erau cărțile! Apoi aveam la-ndemână biblioteca școlii, care conținea o seamă de cărți rare datorită a doi dintre foștii directori, iubitori de carte și care își donaseră biblioteca proprie, este vorba despre Tudorache și Mircea Predescu. Apoi mai era biblioteca de la Casa de cultură a orașului Târgoviște, unde se țineau întâlnirile din Cenaclu. În plus, din biblioteca tatălui vitreg al soției mele, de profesie magistrat, mi-au parvenit, după decesul acestuia, ba chiar și înainte de acest fapt, multe cărți, deasemenea vechi: filosofie, psihologie, sociologie, morală, jurisdicție, Așadar, am avut de unde să-mi consolidez spiritul. Ca să enumăr aici cărțile și autorii citiți de mine, atât clasici cât și contemporani (dar și antici) aș umple multe pagini și nu e cazul.

Ioan POPOIU: Este literatura o lume spirituală aparte, distinctă de viața reală?

Ioan VIȘAN: Pentru mine, literatura nu este distinctă de viața reală, ci dimpotrivă. Atâta vreme cât viața materială o inspiră, nu pot fi separate. Pe de altă parte, și literatura inspiră viața prin proiectele minții care o creează.

Ioan POPOIU: Aș începe discuția despre scris cu o confesiune a dumneavoastră: ,,Sunt un Istau cu capul în cărți, să disec realitatea…”! Cum comentați?

Ioan VIȘAN: Introvertirea s-a manifestat din familie, de când mama nu era niciodată mulțumită de rezultatele mele care, într-adevăr, nici nu erau prea strălucite. Mai târziu, nici personal nu eram prea mulțumit de propriile rezultate. Până am ieșit la liman, am mers cam tot timpul pe ocolite. N-am ajuns la liceu decât după ce-am făcut profesionala; n-am ajuns student până n-am trecut prin armată; n-am ajuns la facultatea pe care o doream, pentru că viața m-a obligat să mă întrețin singur și tot așa …Toate acestea m-au obligat să mă închid în cochilia mea de matematician și să mă apuc serios de lecturi și de scris – terapii optime pentru sănătatea de toate tipurile.

Ioan POPOIU: Mărturisiți apoi că pasiunea pentru scris s-a manifestat în vremea studenției: ,,Scriam versuri ocazional, poezii cu nuanță filosofică. Scriam mai mult pentru mine, pentru echilibrul meu spiritual, nu mă gândeam atunci să public”! Ce ne puteți spune?

Ioan VIȘAN: Eram într-un grup de studenți, la barul ,,Tic-Tac”, pe ,,Șase martie”, în București, și s-a atașat de noi un domn de vreo 60 de ani, cu chef de vorbă, dar n-avea cu cine…Și noi, studenții, eram destul de guralivi, așa că omul s-a lipit de noi ca ștampila pe scrisoare.  Ne-a propus să ne-ntâlnim mai des că ne servește el cu ce dorim. Să ascultăm palavrele unui om, eliberându-și sufletul de ele, cinstindu-ne cu coniace și țigări Kent, nu era de neglijat. Așa ne-am angajat să ne întâlnim săptămânal la o anumită oră, la barul ,,Tic-Tac” să-i ascultăm ,,ofurile”, având și dreptul de a le comenta. Palavrele lui nu erau deloc tâmpe. Le scotea din suflet și aveau o nuanță filosofico-dramatică cam greu de digerat de orice minte. Aflase că suntem niște matematini în devenire și se atașase de noi în speranța că nimeni alții nu-l vor înțelege mai bine, dat fiind, spunea el, că ,,voi le aveți mai bine cu logica”. Lucrase în ,,proiectare” și ceva pușcărie ,,pe nedrept”, spunea el. Făcea cu noi o propagandă anti-sistem, cu atingeri foarte subtile la personaje ,,fictive”, dar noi înțelegeam unde bate…Noi pricepeam ce vrea să spună și-i răspundeam pe măsura dorinței, mai ales c-o făceam pe banii lui. Eu îi făceam versuri pe loc la unele noțiuni și asta l-a făcut să mă remarce ca ,,om de viitor” în joaca asta. Spunea că eu îi înțeleg cel mai bine ,,păsurile”. M-am jucat tot anul 1968 cu versuri pe tema ,,palavrelor” omului, chiar după ce am terminat facultatea mergeam la București, la întâlnirea de la ,,Tic-Tac”, până la ,,colindul ” studențesc de Crăciun, care are să se transforme în altceva, După asta, omul nostru n-a mai venit la întâlnire. Nici noi n-am fost toți cei care erau în grupul agreat de el . Unii au fost repartizați pe posturi îndepărtate de București, nu mai puteam răspunde întâlnirii noastre, Cu acea ocazie, m-am lăsat și eu de versuri ,,filosofico-dramatice”! Deveniseră periculoase în vremea aceea. Bine că erau doar orale…Exercițiul mi-a fost de mare folos.

Ioan POPOIU: Puteați debuta mai curând?

Ioan VIȘAN: Da, puteam debuta mai curând, dacă aveam de gând să ajung scriitor. Dar, din momentul în care prietenii avizați au văzut ce scriu, au început să mă împingă de la spate. ..În privința interesului de a ajunge scriitor, am fost un îndărătnic. Până când n-au apărut niște ,,motorașe” în viața mea (de care am amintit), nu m-am apucat serios de treabă. Și-apoi a mai fost și formația mea meserie realistă, mai greu admisă de umaniști. Până și nevasta îmi spunea că am ,,luat-o razna”, dacă m-am apucat de literatură în loc să fac meditații la matematică…

Ioan POPOIU: Ați debutat la maturitate, în anii 1987-1988, cu poeme și proză, în publicații precum SLAST, ,,Luceafărul” și ,,Tribuna”! Cum vedeți acest moment al debutului?

Ioan VIȘAN: În 1987, m-a invitat poetul Grigore Grigore să ne întâlnim la ,,Casa Scânteii”, cu Alex. Ștefănescu, și i-am arătat (lui Alex.) ce scriu. Aveam cu mine vreo 30 de poezii și un manuscris de proză de vreo 300 de pagini. Dintre poezii mi-a oprit una pe care a publicat-o în SLAST, la rubrica ,,Poemul săptămânii”, iar cu textul de proză, după ce l-a luat acasă și l-a citit, mi-a ales câteva capitole și m-a trimis (cu textul) la ,,Cartea Românească” , să i-l dau predau, cu recomandarea sa, Mariei Graciov Aceasta mi-a primit manuscrisul și m-a ținut până la revoluție…Mă ruga mereu să mai scot ceva din el, să mai modific ceva, să mai adaug ceva, ca să poată fi publlicat. Evident, manuscrisul meu conținea idei neconforme cu ale ,,sistemului”….

În 1990, Maria Graciov s-a mutat la o editură particulară la care trebuia să plătesc editarea. N-am avut bani, pentru că soția mea se-mbolnăvise de cancer și, câțiva ani, n-am mai încercat să public. În 1995, după decesul soției, m-am apucat iarăși de scris. Deja il cunoscusem și pe Cezar Ivănescu. La o invitație a sa la Târgoviște, cu ocazia Festivalului ,,Moștenirea Văcăreștilor”, l-am invitat la mine acasă, mi-a cunoscut soția și copiii. Ne-am întreținut cu mai mulți prieteni, în dialoguri despre literatură și viață. Părerea lui Cezar era că nu există una fără cealaltă. Și eu zic la fel…și, cu asta, am răspuns și la una din întrebările dumneavoastră.

Eu m-am declarat inițial doar într-un fan al poetului Cezar Ivănescu. I s-a părut, chiar și lui, faptul că un profesor de matematică oarecare își permite să vorbească de literatură. În fața unui titan al poeziei, n-aveam îndrăzneală să spun nimic despre scrisul meu. Colegii însă mi-au divulgat preocupările, atunci i-am arătat ce scrie în ,,Luceafărul”, iar despre proză în ,,Tribuna”. Cezar m-a descătușat atunci de teama de a-mi mai arăta pe față creațiile. Cezar Ivănescu astfel, aproape că mi-a dat brânci, cum se spune, spre literatură. Abia de aici încolo aveau să conteze pentru mine firavele mele publicații în SLAST, Luceafărul și Tribuna. Până atunci nu știusem să mă bucur de ele. Dealtfel, nici acum nu știu să mă bucur de rezultate. Văd la unii prieteni mai multă bucurie pentru reușitele mele decât la mine. Asta se cheamă că nu prea știu să fiu fericit, chiar dacă Dumnezeu mă așază acolo unde ar trebui să fiu. De aceea, se mai supără câteodată pe mine și mă trezește cu câte o palmă, care seamănă a mângâiere.

Ioan POPOIU: După debut, ați fost premiat la concursul de literatură ,,Moștenirea Văcăreștilor”, edițiile 1988 și 1989, pentru poezie și proză. Cum apreciați aceste distincții?

Ioan VIȘAN: Abia după cele două concursuri din 1988 (poezie) și 1989 (proză), m-am trezit bine la realitatea pe care mi-o prezicea Cezar Ivănescu. Și stagnarea manuscrisului meu la ,,Cartea Românească” mă dăduse cumva înapoi…

Ioan POPOIU: Aș vrea să va referiți și la activitatea de redactor, după 1989, la publicații precum ,,Târgoviștea” și ,,Realitatea dâmbovițeană” , la aceea de colaborator la revistele literare…Ce ne puteți spune?

Ioan VIȘAN: Odată cu activitatea mea ca redactor la cotidianul local ,,Realitatea Dâmbovițeană”, scrisul meu și-a luat avânt nu numai spre literatură, ci și spre dezbateri politice și sociale. Ulterior, în 1990-1991, am fondat împreună cu regretatul Mihail Vlad, noua revistă culturală ,,Târgoviștea”! Spun ,,noua”, pentru că mai existase și până în 1940. Nu m-a încântat prea mult revista, pentru că Mihail Vlad publica tot ce-i pica în mână. Nu avea niciun principiu de selecție.

Ioan POPOIU: În legătură cu debutul editorial, afirmați următoarele: ,,Nu mă gândeam că o să ajung să scriu proză. Am făcut-o mai întâi din nevoia de comunicare, pe atunci, nu prea aveai cu cine să comunici, o făceai cu teamă. Așa am ajuns să dialoghez cu propriul Eu”!

Ioan VIȘAN: Da, scrisul (fie poezie, fie proză) vine și din nevoia de comunicare. Când vezi că lumea nu te înțelege, deși ai pe limbă gânduri curate de exprimat; când sufletul ți-e înțesat de gânduri și n-ai cu cine să le discuți (aidoma bărbatului de la ,,Tic-Tac”, de care v-am povestit), atunci singura soluție este să pui mâna pe creion și pe hârtie și să te destăinui …Cui? , te vei întreba. Se va găsi careva vreodată –vei gândi- să răsfoiască aceste hârtii…și gândul acesta te liniștește. Mai ales în timpul comunismului, când dialogurile cu oricine îți erau suspectate.

Ioan POPOIU: În cele din urmă, în 1997,  a apărut primul dumneavoastră roman, ,,Cușca elastică”, la Târgoviște, au urmat alte ediții, în 2008, 2011 și 2017. Un roman scris înainte de 1989, dar care a stat mulți ani în sertar. Ce ne puteți spune ?

Ioan VIȘAN: În 1997, manuscrisul meu la ,,Cușca elastică” a fost consultat de Cezar Ivănescu și mi-a spus să-l public. El nu luase în primire Editura Junimea. Aveam o editură proaspăt înființată în Târgoviște, ,,Domino”, care mi-a publicat cartea imediat cu bani puțini. Imediat, l-am invitat pe Cezar la o primă lansare, unde el a vorbit extrem de elogios despre carte”! Nici nu-mi venea să cred c-am scris-o eu. Textul, cam metaforizat și cam poematic, a stârnit și unele controverse. Unii (un critic târgoviștean) spuneau că nu e roman sau că nu e roman în adevăratul sens al cuvântului (după canoanele definiției romanului). Eu, într-adevăr, nu respectasem niciun canon, dar lui Cezar Ivănescu tocmai asta îi plăcuse mai mult. Unul mi-a zis că textul este mai degrabă poem. Cezar le-a replicat tuturor cu următoarele cuvinte: ,,Da cine-a stabilit domnilor canoanele unui roman ? Cine-a zis că nu se poate face roman și după alte canoane ?”

Mi s-au pus întrebări multe cu privire la ,,Cușca…”. În primul rând, am fost întrebat: ,,Cum de am reușit să scriu așa din perspectiva unei femei ? Cum de știu așa bine cum gândește o femeie ? ” Am răspuns că ,,ideea de a gândi în locul unei femei mi-a sugerat-o nevoia de a construi un dialog decent între un bărbat și o femeie, fiecare cu simțurile lăsate de Natură și cu mintea lăsată de Dumnezeu. Femeia n-a fost reală că mi-ar fi dat replicile peste cap sau mi le-ar fi dat cum dorea ea. Ca să primesc replicile care trebuiau am intrat în conștiința ei.

Nu e complicat. După celebrul psihanalist Carl Gustav Jung, care, spre deosebire de Freud, nu concepea omul ca pe o ființă refulată, supusă instinctului (sexual), ci ca pe o complexă ființă culturală, capabilă să dea o nouă interpretare visului, nu ca pe un simptom (nevrotic, după Freud), ci ca fiind un limbaj pe care nu-l cunoaștem, dar si pe care începem să-l reconstituim din uitare. Așadar, ascultând visurile unei femei, acestea spun câte ceva din ceea ce ea nu poate pronunța cu voce tare. Îți poți imagina, nu chiar ușor, ce simte, cum simte și cum ar vrea să fie pentru ea viața. La fel se petrec lucrurile și la bărbați. În plus, o femeie are în sufletul ei o parte pur masculină (animus, după Jung), după cum și bărbatul are în suflketul său o parte de sorginte feminină (anima). Într-un cuvânt, fiecare dintre noi purtăm în propria ființă imaginea ideală a persoanei de sex opus, dacă am găsi-o, ar corespunde exact dorințelor noastre. Ar exista un cuplu perfect. Eu, ca autor, am dialogat de fapt cu ,,Animus” din ființa personajului feminin”. Așa am lămurit eu lucrurile. Cezar Ivănescu a întărit și el spusele mele, cu un discurs și mai lămuritor referitor la dialogul dintre ,,Anima” și ,,Animus”.

După lansarea cărții, Cezar Ivănescu a fost invitat la ,,Radio Minisat”, de către Virginia Mateiaș, și a fost solicitat să vorbească despre cartea mea. Printre altele, a spus: ,,Romanul Cușca elastică al prozatorului târgoviștean Ioan Vișan, nu am luat-o ca pe o carte de debut. Adică am citit-o fără nici un fel de prejudecăți și, așa cum am spus, dealtfel, sau cum am scris, s-a dovedit că este vorba de un debut deosebit de matur, adică este vorba de o carte scrisă de un adevărat profesionist al prozei, scrisă cu mare – mare abilitate, cu mare inteligență și cu mare curaj. Pentru că este într-adevăr un mare curaj să scrii la ora actuală un roman psihologic, să bazezi totul doar pe analiză subtilă, și de aceea, am considerat că romanul este, în sine, un mare succes! (…) Din punctul acesta de vedere, cartea prozatorului Ioan Vișan, Cușca elastică, se raliază unei întregi literaturi europene: a absurdului, a incomunicării”.

Ioan POPOIU: Romanul, bine primit de critică, a fost interpretat în mod diferit, Reproduc o parte din ele. Cezar Ivănescu vorbește despre un roman ,,apăsător și trist, al suspiciunii și pândei continue, un discurs despre neîmplinirea în dragoste”. Victor Petrescu scrie că romanul este ,,o confesiune asupra unei imposibile comunicări autentice într-un univers ostil”, Margareta Bineață, în ,,Jocul metamorfozelor”, face referire la ,,o autoscopie dublă realizată de personajul masculin și cel feminin…”. Cum comentați?

Ioan VIȘAN: Referitor la ceea ce spune Margareta Bineață, precizez că nu este vorba chiar de autoscopie, ca simptom al unei boli halucinatorii, deși ambele personaje practică într-un fel sau altul evaluarea observațiilor asupra propriei persoane. În condițiile comunismului (cartea fiind scrisă între anii 80-83), viața te punea și în ipostaza de trăiri halucinatorii, măcar gândite dacă nu trăite, cu toate că multă lume le și trăia.

Ioan POPOIU: O altă opinie, semnată de Ana Dobre, în ,,Metaforele universului închis: Cușca elastică”, în care se arată: ,,Romanul realizează o țesătură subtilă de text și subtext, creând atmosfera unui timp copleșitor în care lipsește speranța, împiedicând comunicarea si, prin urmare, iubirea…, iar finalul este ambiguu, întreținând stranietatea și misterul”. Ce părere aveți ?

Ioan VIȘAN: Criticul Ana Dobre are dreptate în tot ce a scris despre cărțile mele. Nu-i comentez nimic din ce a spus.

Ioan POPOIU: În 2001, a apărut ,,Capcane pentru ochi deschiși”, roman, tot la Târgoviște, Editura Bibliotheca, iar ulterior, în 2016, la aceeași editură, a apărut ,,Capcane pentru ochi deschiși – I. Testamentul mistic”, ediția a doua, revăzută, și ,,II. Noua mea capcană – regretul”. Ce ne puteți spune despre noul roman ?

Ioan VIȘAN: Referindu-se la cele scrise de subsemnatul, Mircea Horia Simionescu scria: ,,Lectura cărților lui Ioan Vișan procură vii satisfacții prin vioiciunea scriiturii, îndrăzneața punere în pagină a scenariilor, a dialogurilor de o mare autenticitate, naturalețea dezbaterilor, descrierea spațiului epic. O bună conducere, prin secvențe ,,cinematografice”, a firului narativ face transparentă, fluidă acțiunea! Cât despre știința frazării, autorul este un meșter de înaltă calificare, stăpân pe mijloacele expresivității emoționale, fraza este plăcută, antrenantă, portretistica, un pretext inteligent, abil, de-a face lesnicioase adevărurile privind condiția umană”! În articolul ,,Diagonalele unui testament mistic”, Ana Dobre nota referindu-se la romanul ,,Testamentul mistic”: ,,…romanul lui Ioan Vișan, recomandat călduros de M. H. Simionescu, deconcertează prin amestecul de tradițional și modern, de ezoteric și exoteric. Romanul are ca temă centrală istoria balzaciană a unei moșteniri aplicată la realitatea românească postdecembristă…Această țesătură narativă este dublată de un simbolism ce relevă mai multe trepte ale receptării pentru a ajunge la suprasens – convertirea moștenirii materiale într-una spirituală. Naratorul are sentimentul că trăiește suspendat între două realități diferite, care-l situează afară, în lume, și înlăuntru, în sine, Povestea complicată și complexă a lui Radu Leon care stă sub semnul acestui testament mistic…Aceasta este premisa unei povești de iubire care-l implică pe Radu Leon, artist plastic, în aventura existenței sale. Privind lumea și oamenii prin reflexiile artei lui, el este tentat permanent de jocul dintre aparență și esență, de semnificațiile ascunse, nerevelate ale lucrurilor și întâmplărilor”.

Ioan POPOIU: Despre acest roman, aceeași Ana Dobre arăta: ,,Testamentul mistic este însăși scriitura prin care poveștile, istoriile unesc generațiile…, un roman cu implicații exoterice și ezoterice”! Cum comentați ?

Ioan VIȘAN: Cu privire la ,,ezoterism”, am acolo un personaj care, pătruns de amintirile unei case care fusese expropriată străbunilor lui, și retrocedată lui și unei verișoare a sa, se lasă pătruns de niște viziuni tainice, spirituale și inițiatice, care se confruntă cu trecutul vechii case. Casa îi garanta lui realitatea unei origini ,,supraumane” înlăuntrul regenerării sale spirituale. ,,Exoterismul” este și el acolo cu simțământ exterior, susceptibil de a pune totul pe masă celor două verișoare ale sale (una nu participa la moștenire contra testamentului). Ambele concepte reprezintă un dualism veridic precum esența și substanța, cerul și pământul…Practic, personajul principal intrase, printr-o autoinițiere ezoterică, în contact cu vechiul stăpân al casei lăsată lui moștenire, dar dorea (exoterie) să le pună și pe verișoarele sale măcar în cunoștință de cauză cu tainele lui

Ioan POPOIU: Romanul în sine, susține Tudor Cristea, este ,,o poetică poveste de dragoste .., pe alocuri încărcată de mister, dar neîmplinită din pricina ,,capcanelor pentru ochii deschiși”, oscilând între ,,capcane” ale imaginației și realității, eroul va rata aproape totul…”!. Ce părere aveți?

Ioan VIȘAN: Frumusețea unui roman, a unei povestiri, nu este neapărat cu personaje pline de victorii și reușite. Lumea vrea să vadă și personaje care au un parcurs sinuos în viață, cu împliniri și eșecuri, cu mize mari eșuate sau cu reușite neașteptate care să țină pe cititor în priză cum s-ar spune. Când ,,eroul va rata aproape total”, cum spune criticul Tudor Cristea,  poate interveni cititorul cu soluții proprii. Astfel romanul se prelungește cu adaosul gândit de cititor, așa încât aparent acesta participă și el la procesul creației. Și poate chiar să recitească textul să vadă cum ar putea el să rezolve problema. În altă ordine de idei, un asemenea roman cere chiar și autorului să fie continuat. Dar participarea cititorului la o altă soluție de final este cea mai importantă problemă.

Ioan POPOIU: În sfârșit, Gandy Georgescu, în ,,Ioan Vișan: un romancier matematic-sisific, povestaș…”, vorbește de o TRILOGIE ROMANESCĂ, care începe cu ,,Cușca elastică” și sfârșește cu ,,Capcane- 2”, ,,romane de o reală excepție, profund originală stilistic, prin formula epic-parabolic…”. Cum comentați aceste afirmații ?

Ioan VIȘAN: Gandy Gergescu e un bun prieten, poet, căruia îi plac cărțile . Cred că el a vrut să arate angajamentul meu într-o muncă tenace și de anvergură, care ar semăna cu matematica, nicidecum la una zadarnică. Nu cred că s-a gândit la zădărnicia muncii celebrului personaj mitologic al Greciei antice, care, supărându-i pe zei pentru că îndrăznise să se creadă mai presus decât ei, și-a atras condamnarea la rostogolirea unui bolovan până în vârful unui deal, de unde zeii i-l aruncau iarăși la poale ca să-și poată relua fără vreo noimă parcursul. Dacă poetul Gandy Gergescu o fi gândit astfel, înseamnă că munca mea la acest roman a fost zadarnică. Posteritatea va stabili adevărul.

Ioan POPOIU: În 2017, la Târgoviște, apare un alt roman, ,,Voci în labirint”! Ce ne puteți despre acest roman ?

Ioan VIȘAN: Romanul ,,Voci în labirint” este de fapt ,,Cușca elastică” transformată și masiv adăugită. Am făcut asta ca răspuns la ceea ce au afirmat și colegii mei din ,Societatea Scriitorilor Târgovișteni” și anume că acea carte n-ar fi roman, deși Cezar Ivănescu, publicând-o la ,,Junimea” Iași, cât a fost director acolo, scrisese pe carte ,,roman”. Am mai adăugat câteva texte cu revoluția, cu ,,mineriada” și altele. Și cu asta am luat premiul II, la ,,proză – scriitori consacrați”, la Concursul de literatură ,,Al. Macedonski”, 2018.

Ioan POPOIU: Despre acest roman, Nicolae Oprea afirmă că autorul ,,construiește ingenios romanul unei drame existențiale pe temeiul monologurilor introspective ale unui cuplu de îndrăgostiți suferind de ,,boala închipuirii”! Este surprinsă ,,drama alienării în contextul universului concentraționar, cu accent pe condiția intelectualului”! Cum comentați?

Ioan VIȘAN: Cu ,,universul concentraționar” o mai spusese și Cezar, fiind vorba de vremea comunismului, așadar a desfășurării acțiunii, ca și în ,,Cușca elastică. În acest univers, personajele mele vor fi suferit și de ,,boala închipuirii”, pentru a li se părea viața mai frumoasă. Și chiar și practica monologului era benefică atunci când ți-era teamă să vorbești cu vecinul sau cu prietenul fiindcă nu știai unde-ți transportă vorbele.

Ioan POPOIU: În sfârșit, în 2018, la Târgoviște, apărea romanul ,,Secretul fecioarei Lara”! Nu cunosc opiniile criticilor! Ce ne puteți spune despre conținutul lui?

Ioan VIȘAN: ,,Secretul fecioarei Lara” am vrut inițial s-o public la Târgoviște. A ieșit doar exemplarul de semnal, dar cum n-am avut inițial bani pentru tipărire, iar între timp mi-a fost aprobat manuscrisul și la Editura ,,Cartea Românească Educațional” de la Iași (pe banii editurii), am optat pentru aceasta. Astfel, romanul a devenit ,,Taina fecioarei Lara”, cu niște modificări, pe motivul că la Sf. Munte Athos nu poate intra picior de ființă feminină, în afara pisicilor sălbatice…Cartea este inspirată dintr-un caz real. Cazuistica mi-a povestit-o prietenul meu – inginerul Adrian Osan – la un șpriț. Este vorba de un incest în fapt neconsumat, dar supus unor încercări supraomenești. Credința în Dumnezeu a personajului feminin a fost mai puternică decât realitatea. Acest roman n-a fost citit de critici fiind prea nou.  Editurii ,,Cartea Românească Educațional” – editură foarte importantă – i-a plăcut manuscrisul și l-a publicat. Între timp, cartea a fost criticată (prezentată) elogios în Salonul literar al Societății Scriitorilor Târgovișteni, de Mihai Stan, directorul revistei LITERE, de prof. univ. dr. George Coandă, de George Toca Veseriu, de doi scriitori colegi în SST, care au vorbit despre această carte la Târgul Gaudeamus 2019, , la standul Editurii Cartea Românească Educațional, aceștia fiind Corin Bianu și George Piteș.

Ioan POPOIU: Toți comentatorii romanelor dumneavoastră, Mircea Horia Simionescu, Mihai Cimpoi, Mihai Stan ș.a., apreciază stilistica acestora, imbinarea tehnicilor narative, proustiană și balzaciană Cum comentați ?

Ioan VIȘAN: Datorită faptului că am citit foarte mult din opera acestor scriitori, ca să exemplific doar câțiva, cum ar fi: Proust, Balzac, Joyce, Camus, Dostoievski, Cioran, Ionescu, Eliade, Vargas Llosa, Marquez, Mateiu al nostru și mulți alții ai noștri, atunci se poate spune că am căpătat și anumite influențe de la vreunul dintre ei și m-aș bucura să fie așa.

Ioan POPOIU: Credeți că literatura poate salva lumea ? Vă sunt cunoscute cuvintele lui Dostoievski, care afirma că ar da toată literatura lumii pe plânsul unui copil. Ce credeți ?

Ioan VIȘAN: Nu știu unde a spus Dostoievski vorbele acestea. Nu cunosc contextul ideii: oare ar fi dat toată literatura lumii ca acel copil să nu mai plângă ? sau că în plânsul unui copil există sentimente și furtuni de viață pe care întreaga literatură a lumii le-ar cuprinde ?

Da! Literatura poate salva lumea de la pieire. În condițiile în care progresul științei – științelor realist – materialiste lipsite de umanism, dă să devină năucitor planetei…În timp ce credința în Dumnezeu a fost înlocuită cu marea goană după averi fabuloase…În aceste cazuri, doar literatura și filosofia ne mai pot salva – singurele care mai păstrează în sânul lor logica lucrurilor și morala omenească.

Filosoful Ion D. Sârbu spunea în cartea sa, ,,Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, următoarele cuvinte, citez din memorie: ,,Științele realiste (se referea la matematici, fizică, chimie, chiar și la politică) sunt doar cum sunt tacâmurile la o masă. Dacă la masă nu e și hrana, formată din literatură, filozofie și morală, atunci primele devin un agent polițienesc periculos al libertății și al vieții”!

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor aveți ?

Ioan VIȘAN: Planuri de viitor! Chiar dacă sănătatea mea precară nu-mi prea mai permite să fac eforturi mentale, încerc să scriu un nou roman. Am scris deja vreo 80 de pagini și m-am oprit, pentru că nu mă înțeleg cu unele personaje ale cărții…E o muncă grea să-mi educ personajele…

Ioan POPOIU: În încheierea acestui interviu, vreau să vă mulțumesc din suflet pentru bunăvoință și sinceritate! Vă doresc succes, sănătate și fericire.     

———————————-

A consemnat,

Ioan POPOIU


Etichete: