Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Daniel LUCA: A căuta seninul

Daniel LUCA: A căuta seninul

Adriana Weimer, în volumul de versuri Lumină de stea (Editura Eikon, București, 2018), porește în căutarea seninului din oameni, a liniștii, a luminii interioare, a bogăției sufletești.

Din acest motiv, se degajă de aici o sufocantă senzație de calm, pe care nu o poate tulbura nici măcar destinul ori timpul.

Lumina interioară se revarsă în exterior, cuprinzând spații, oameni, universul întreg („În lumină voi apune, / în lumină voi trece, / cum lumina-n vitralii / îndumnezeită-n / Altare” – Lumină de stea). A lumina pentru alții devine profesiune de credință („și-n întuneric, / lumina-mi / se revarsă-n / priviri / mereu înspre voi” – Mereu înspre voi) și aduce iluminarea întru credință și iubire.

Prin iubire, timpul ajunge să fie domesticit și folosit în interes propriu, ba chiar ajută la construirea sinelui („și timpul / mă construiește pe mine, / precum piramidele // – inexplicabile dimensiuni / ale spiritului” – Întru spirit și timp).

Iubirea învăluie pe cei dragi (părinți, copii, iubitul, iubita), pe ceilalți semeni, pe Dumnezeu, practic totul, nimic neființând în afara sa. Nici nu poate fi altfel, întrucât dragostea reprezintă tot o formă de lumină („Tot mai aproape / în Iubire / mă simt, // tot mai departe / în timp // Tot mai aproape / în Lumină sunt, // tot mai departe-n / Cuvânt” – În Lumină).

Adevărata iubire presupune a trăi în și prin celălalt, construind, pas cu pas, un drum propriu („Rând pe rând, / fiecare pas / făcurt împreună / e drumul nostru”; „rând pe rând, / viețile noastre împreună / ni le dăruim unul altuia” – Dăruim).

Mai mult, iubirea este atât de puternică, încât poate aduce primăvara în plină toamnă („Primăvara din toamnă / spre tine coboară / un suflet preaplin” – Frunze-destin).

Lumina se află și în cuvânt, în poezie, alături de iubire, totul conlucrând la crearea unui tablou al frumosului din om („Poezia luminii / se rescrie-n cuvânt” – Poezia luminii).

Cuvântul este, în același timp, hrană spirituală („la masa / Cuvântului / mă așez iar” – La masa Cuvântului), dar și drum pentru descoperirea sinelui și a lumii („Fiecare dintre noi / mergem mereu / pe un drum nesfârșit / de cuvinte…” – Drum de cuvinte), iar scrisul e și el născut din lumină spre a emana lumină („Cu trup de lumină / scriu” – Cu trup de lumină).

Retrăirea vârstei copilăriei la maturitate înseamnă o reîntoarcere la puritate, o renaștere sufletească („mi-am retrăit copilăria, / uitată parcă demult / în memoria obiectivă / a timpului… // Am renăscut” – Mi-am retrăit copilăria), timpul fiind din nou luat în stăpânire („timpul / de de partea mea” – Timpul e de partea mea).

Totuși, destinul omului este implacabil. La capătul drumului vieții așteaptă moartea. Dar și acum există lumină, moartea nefiind altceva decât o simplă plecare („Nu voi lua nimic / dacă plec, // poate doar neuitarea…” – Neuitarea), o plecare spre înalt, de unde pot fi vegheați cei lăsați în urmă („voi pleca în curând / spre etern, / spre ceresc, / spre senin… // Clipă de clipă / voi rămâne cu voi / Stea-destin” – Stea-destin), pentru că dragostea trece dincolo de Styx.

Adriana Weimer mizează pe simplitate, însă uneori alunecă în simplism (de pildă, în Iubirea mea, Minune, Drumul spre infinit, La infinit, Poezia, Mă întorc, Mirabil cuvânt), atunci poezia pierzându-și substanța și expresivitatea.

—————————–

Daniel LUCA

Timișoara

10 aprilie 2020


Etichete: