Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » ELENA BUICĂ: CÂND COBOARĂ SOARELE-N APUS

ELENA BUICĂ: CÂND COBOARĂ SOARELE-N APUS

În ultimele decenii ale zilelor noastre, a ieșit la iveală un fenomen cu care omenirea se confruntă pentru prima oară, fără să se găsească o rezolvare rezonabilă. E vorba de creşterea speranţei de viaţă și îmbătrânirea populației, ca urmare a progresului tehnologic care permite explorarea și tratarea, chiar protejarea ori transplantul diferitelor organe, iar în viitorul apropiat biorobotica. Acest fenomen constituie o problemă socială deosebit de importantă și  complexă,  fiindcă necesită găsirea unor soluţii pentru păstrarea condiţiei de demnitate, în timpul petrecut de viețuitori în anii  senectuţii.

În acești ani, longevitatea a crescut de la 70-75 de ani, la 90-100 de ani, în contrast cu nașterile care au scăzut și, astfel, numărul mare al seniorilor devine mai evident și s-au  ridicat noi și dificile probleme, care cer studii bazate pe observații îndelungate. Astfel, multe studii bazate pe cercetare, care să descopere legi și condiții de funcționare a corpului și psihicului  vârstnicilor,  sunt aflate doar în fază  de  elaborare.

Aceste studii sunt necesare și salutare pentru prevenirea și combaterea  efectelor negative ale înaintării în vârstă, ar putea sugera modalități și  diverse activități, precum și un mod de viață care trebuie adoptat  cerințelor, asumarea unor noi roluri și încercarea unor  lucruri noi.

Seniorii au de unde alege, fiindcă această etapă de viață poate fi o povară greu de suportat, dar poate fi și o perioadă  extraordinară, dacă luăm în calcul avantajele pe care le aduce cu sine, precum: mai mult timp liber pentru a desfășura activități plăcute, pentru a petrece timp   cu nepoții, retrăind cu aceștia timpul de odinioară. E timp de a călători, de a tăifăsui cu  prietenii, de a rememora momente fericite și realizări, de a citi sau scrie, de a se dedica unor cauze dragi, inclusiv prin voluntariat. Este importantă acceptarea bătrâneții într-un mod natural, apoi efortul de a găsi soluții de pus  în  practică, așa cum ți se potrivesc  cel mai bine.

Insuficiența studiilor despre senectute face ca tot ce se scrie pe această temă să fie o contribuție benefică. Consider că e important ca aceia interesați  să  cunoască direct de la cei în vârstă câte ceva despre experiența lor desfășurată în această etapă aflată între autonomie și vulnerabilitate.

Acesta a fost și pentru mine un îndemn pentru a reveni de mai multe ori cu însemnări despre viețuirea la această vârstă. O contribuție, oricât de mică, ar putea fi de folos celor care trăiesc acesta etapă de viață atât de dinamică și atât de schimbătoare.

Trebuie să ținem cont că bătrânețea are trei etape: prima etapă, între 65-70 ani, apoi etapa medie, între 70-85 ani și etapa terminală, între 85 și…cât vrea Domnul.

Prima etapă este cea a acceptării în noua situație, a acomodării și a orientării pentru a alege ce se potrivește în funcție de personalitatea fiecăruia. Personal, am străbătut-o căutând șansa noii mele viețuiri pe pământ Canadian. Când șansa a sosit plimbându-se prin fața casei mele, am deschis fereastra,  am  tras-o  înăuntru și  nu i-am mai dat drumul. Această  șansă a fost publicația “Observatorul” din Toronto, și se întâmpla la aniversarea celor 70 de ani, deci la începutul celei de a doua etape care este cea  mai  productivă. Acum se pot pune în evidență performanțe maxime care se pot menține în bună măsură, și după această perioadă.

Aici se încadrează grosul activității mele pe tărâmul scrisului, proză scurtă, izvorâtă dintr-o activitate febrilă. În această perioadă, am publicat 17 cărți și am în pregătire o nouă carte, în limba engleză (traduceri); am apărut în nenumărate antologii  și dicționare  și am  publicat în aproximativ 30 de reviste și  continuu să o fac și acum. În această etapă de viață, am  trăit cu intensitate bucuria împlinirii, nu  atât prin ceea că am primit, cât  prin  ceea ce am dăruit  din  plinul inimii.

Cea de a treia etapă, la  care mă voi referi mai pe larg, este cea în care mă aflu acum: „Când coboară soarele-n apus” cum este și titlul acestor însemnări inspirat din  catrenul Otiliei Cazimir: „M-am resemnat:/ atât a fost să fie./  Mă  uit cum cade soarele-n apus/ Și-aștept răspunsuri – care n-or să vie,/  La întrebări  pe  care nu le-am pus.”

Mă regăsesc  în acest catren chiar dacă nu în totalitate. „M-am resemnat”,  pentru că „atât a fost să fie”, dar știu că nu a  fost chiar puțin. Cei aproape  87 de ani i-am trăit cu intensitate, cu toate cele ale vieții –  și bune  și rele. Mă consider biruitoare  peste câteva planuri  importante de viață, dar știu că am lăsat și multe alte vise într-o lacră  specială, a cărei cheiță o va primi nepoata mea, Mara-Elena, ca  pe viitor să le scoată la lumină și să împlinească ea câte ceva din ceea ce mie nu mi-a fost cu  putință. Și dacă acum „mă uit cum cade soarele-n  apus” o fac  cu seninătate   pentru că ultimele două decenii mi-au stat sub lumina cuvântului scris, o lumină ruptă din soarele  care-mi inundase întreaga ființă. Și, dacă „aștept răspunsuri – care n-or să vie,/  La întrebări pe care nu le-am pus”, asta înseamnă că m-am înscris în rândul oamenilor care țin dreapta cumpănă a gândirii și privesc cu liniște și împăcare mersul firesc, așa cum l-a lăsat Creatorul nostru. Deși mă așteaptă la ușă geamantanul pregătit pentru drumul cel lung, până atunci, trăiesc, simt și gust  amarul și mierea acestei  etape de viață, așa cum le-am trăit și pe toate celelalte.

Deoarece pentru mine timpul are acum alte dimensiuni, pe lângă ponoasele aduse de povara anilor, acum gust mai altfel frumusețea zilei, a orei, a clipei, e mai altfel frumusețea apusului de soare, dar  și explozia vitalității în răsăritul său. Îmbrățișarea nopții e și ea mai  altfel  atunci când chem misterele, acele taine care  au rămas mereu ascunse privirilor din  timpul când eram  îndreptată spre împlinirea existenței zilnice și șlefuirea propriei identități, care continuă și  acum. Acum, mai altfel mă apropii de acele taine pe care numai inima le poate dezvălui când e împăcată cu sine și departe de timpul când gândul glisa pe gheața subțire a lucidității. Acum lumea înaltului îmi este mai aproape vederii mele. Nu  pierd, însă, din ochi nici  linia coborâtoare a orizontului.

Pentru că bătrânețea se instalează pe îndelete, fără seisme deosebite, dă prilej organismului să-și dezvolte capacități compensatorii care să contribuie la echilibru și adaptare. Astfel, după câte o undă de tristețe, îmbrățișez cu bucurie lumina crepusculară care mi-a adus  împăcarea inimii cu mintea și împreună au făcut să înflorească frumuseți, armonii și noi  înțelesuri ale viețuirii pe acest pământ. Cele mai multe frumuseţi sunt născute din lucrurile mici, aproape neînsemnate, aflate în preajma noastră și pe care nu le-am băgat în seamă în anii tinereții.

Acum, fiindcă simt că îmi e mai aproape  boarea neantului,  iar uneori mi  se pare  că aud vuietul veșniciei în efortul lui de a tăia timpul în două, ori mi se pare că aud câte un corb croncănind, găsesc refugiul, ca și până acum, tot în ceea ce Domnul a  lăsat pentru mângâierea și bucuria noastră, lumea cuvântului scris.

Așadar, scrisul început la 70 de  ani a fost și rămâne partea cea  mai luminoasă din toate îndeletnicirile vârstelor târzii.

 

Iulie 2019

Elena Buică-Buni