Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA:Nonconformistul  poet, Adi Cusin

MIHAI CABA:Nonconformistul  poet, Adi Cusin

Despre poetul Adi Cusin, denumit de critica literară actuală drept: unul dintre cei mai importanţi poeţi români ai ultimilor patru decenii, numit deseori şi „noul Labiş”, se cunosc astăzi prea puţine informaţii, iar despre poetica sa, considerată la vremea respectivă nonconformistă nu doar în cercurile literare frecventate, cu atât mai puţine. Vorba lui Ion Lazu, unul dintre apropiaţii lui Adi Cusin,  coleg de generaţie şi apoi biograf al vieţii poetului: „nu mă mai mir, pe tineri nu-i interesează nicicum generaţia noastră.”  Înclin să-i dau dreptate, părtăşindu-i „starea de lehamite” a unei tinerimi debusolate  pe care o percep deseori în diferitele ipostaze cu care mă confrunt. Poate de aceea găsesc cu cale scrierea acestui articol despre talentatul şi „nonconformistul” Adi Cusin, neuitatul meu coleg de generaţie „negruzzistă”, pe numele lui de elev Adolf  Aristotel Cusin, venit, în 1957, prin transfer în clasa a IX-a, de la Câmpulung Moldovenesc la Liceul Internat „Costache Negruzzi” de la Iaşi, „un adevărat model pentru studiile secundare, înfiinţat la 3 octombrie 1895, la iniţiativa şi strădania lui Spiru Haret; impozanta clădire a Liceului Internat fiind una dintre cele mai mari şi mai frumoase din Iaşi, ce se înalţă pe umărul dealului Copou, în mijlocul grădinilor care o împrejmuiesc din toate părţile”, aşa după cum s-a şi consemnat în presa vremii.

Noul venit a fost primit de către viitorii colegi cu un oarece semn de întrebare stârnit de cele două prenume  „pretenţioase” ale sale, dar şi de înfăţişarea figurii sale „rebele, cu părul blond vâlvoi, cu ochi sfredelitori şi cu mijirea unui început de mustăcioară răzvrătită în V întors. Foarte curând, potrivit regulamentului intern, „părul” i-a căzut victimă sigură maşinii de tuns „zero” , iar după primele iscodiri „ce şi cum?” satisfăcute, cele două apelative ale sale au primit unanimul „botez” colegial de… „Adi”. 

Astfel, destăinuindu-se, nouă, colegilor, s-a putut afla că s-a născut la 26 ianuarie 1941, în lagărul de refugiaţi români de la Gleiwitz din Germania (acum Polonia), acolo unde proaspăta familie românească a şefului de gară de la Cernăuţi, Ioan şi Aurelia Cusin, ajunsese spre a fi repatriată, după ce ruşii, în iunie 1940, au ocupat Basarabia. Tot acolo s-a născut şi sora sa mai mică, Liliana. După repatriere, prin natura funcţiei tatălui, până în 1954 familia a locuit în Cernăuţi, iar apoi a tot cutreierat România, de la Turnu-Severin, la Slatina, Craiova, Pojorâta, Buhuşi, Adjud, Câmpulung–Moldovenesc şi, în final, la Iaşi. Născut la vreme de război în Germania, s-a „ales” cu cele două prenume.

Ca elev „extern” foarte curând Adi Cusin s-a integrat cum nu se poate mai bine în colectivul clasei, în formarea „elitistă” a liceului, remarcându-se prin nenumăratele şi vrăjitele sale „producţii poetice” afişate la Gazeta literară de pe coridor, coordonată cu aplomb de exigentul „prof de română”, Ion Manolache. Dacă ar fi să mă rezum numai la „debutul” său fulminant în „Gazeta” cu pricina, unde s-a impus, de departe, ca fiind cel mai prolific şi talentat „stihuitor” dintre cei ce se încumetau să-şi „publice” propriile creaţii literare (scrise de mână!), între care, Adrian Turculeţ (viitorul universitar filolog), Radu Macovei (reputatul ziarist de mai târziu), Nicolae Ionel (devenit consacrat poet) şi subsemnatul (care-am ales calea ingineriei), aş putea să afirm fără şovăire că lui Adi Cusin i se prevestea de pe atunci, prin lirismul poezioarelor, o nouă apariţie „stelară” în „Constelaţia Poeziei româneşti”, ceea ce aceasta a devenit cu timpul, o CERTITUDINE! Dar, dintre toţi, chiar de la venirea lui la Iaşi, în 1957, Adi Cusin ia ascendentul „debutului” în revista Iaşul literar, care-i publică poemul „Foc”, pe care autorul îl consideră biografic debutul absolut în viaţa literară. Cum s-ar putea spune: la sfârşitul lui ´56, s-a „frânt” tragic Poezia lui N. Labiş, iar în ´57 a „răsărit” Poezia lui Adi Cusin!

În clasa a X-a s-a produs scindarea programului liceeal în două secţii opţionale: umană şi reală. Adi şi ceilalţi colegi „gazetari” au ales „umana”, unde „profa de română” era pretenţioasa Lucia Adela Pop, presupusa eroină a romanului „Adela” al lui Garabet Ibrăileanu, iar eu, chiar dacă am ales „reala”, am rămas  fidel Gazetei literare, în care mai strecuram arareori câte o „poezioară”. Mă întreb şi acum dacă „arhiva” Liceului mai păstrează pe undeva acele nevinovate „talismane de gând” ale novicilor de atunci, între care primau, ca număr şi izbutire, manuscrisele lui Adi Cuzin?!

După absolvirea prestigiosului liceu „negruzzist”, începând din 1962, Adi Cusin urmează cursurile Facultăţii de Filologie (secţia româno-franceză) a Universităţii ieşene, luându-şi licenţa în 1967. În vremea studenţiei, el la „Litere”şi eu la „Electro”, drumurile noastre s-au intersectat deseori; punctul de convergenţă fiind Cenaclul literar de la noua Casă a Studenţilor, acolo unde Adi Cusin se afla în „elementul” său liric, fiind apreciat, deopotrivă, de către Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Emil Brumaru, redutabilii literaţi de nu prea târziu. Acolo îmi plăcea să-l ascult declamându-şi versurile sale incisive şi nonconformiste ce-ţi mergeau direct la inimă. Având o bogată prestaţie inspiratoare, îşi publica frecvent poeziile în reviste de ţinută, precum Luceafărul, Amfiteatru, Convorbiri literare, Cronica, Ateneu ş.a. Apreciindu-l deosebit ca poet, în 1966, student fiind, revista Luceafărul îi acordă Premiul pentru poezie, consfinţindu-i consacrarea sa literară. Mi-a făcut plăcere să-l felicit, iar el să-mi dăruiască copii ale poeziilor sale, pe care apoi le recitam cu ardoare pe la diverse manifestări culturale.

Debutul său editorial n-a întârziat să se producă şi, astfel, în 1968, fiind secretar literar la Teatrul de copii şi tineret din Iaşi, Editura Tineretului îi publică primul volum de versuri intitulat: „A fi”, prin care s-a făcut cunoscut publicului larg. A urmat la puţin timp, în 1970, cel de al 2-lea volum de poeme „Umbra punţilor”, editat la Bucureşti de  Cartea românească, cel care, pe lângă „valurile” iscate de poematica lui aparte –              „ Sufletul meu ia viteză / Spre cea mai curată / Lumină. / Mi se umplu de nemurire / plămânii. / Dar vai! / În nopţi înstelate se vede / cum cad / Ca un pietroi împins / cu piciorul / Din rai / Peste buza fântânii.”-  şi-a atras şi „mareea” aprecierilor literaţilor vremii: Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Iorgulescu, Alex. Călinescu, Liviu Leonte, Mihai Drăgan, Al. Piru. La fel ca în liceu, Adi Cusin îşi trăia „boema” ieşeană în plin triumf.  Nu pentru multă vreme, însă, deoarece Bucureştiul, luându-l deja „în vizor” , în 1972, reuşeşte să-l„acapareaze”, oferindu-i postul de inspector la Direcţia Teatrelor. Chiar şi în această postură el rămâne acelaşi poet „rebel şi nonconformist”. Aici, după o cuprindere într-o „Antologie neterminată a poeţilor români”, apărută la Bruxelles şi la Atena, pregăteşte şi scoate, în 1974, un nou volum de versuri, „Starea a treia”, la Editura ieşeană „Junimea”, considerat „un adevărat eveniment literar”, bucurându-se de o unanimă şi distinctă apreciere în toată presa literară.

Toate acestea şi cele ce-au urmat plecării inopinate a lui Adi Cusin în Capitală, le-am aflat ocazional. Practic, s-a rupt „puntea” legăturii colegiale dintre noi. Păcat, că pe atunci nu se inventase încă… telefonul mobil! Dar „veştile” circulau, totuşi, prin Iaşi. Aşa am aflat despre „eşuarea” căsătoriei cu fosta sa colegă de facultate, Cornelia Covrig şi despre nedezminţita lui „boemă” din Ţara de Sus (1975-76), ca secretar literar muzical la Ansamblul „C.Porumbescu”, stihuind definitoriu: „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere copate / Cu frunzişul de pe creanga sfinţilor mă risipeam / Se zăreau printre brizbrizuri pregătirile de noapte, / Fericirea unei doamne se aprinse după geam…” 

Descoperindu-i câteva poezii „neconformiste” în revista „Flacăra”, am aflat că, în 1977, ca răspuns chemării lui Adrian Păunescu, revine la Bucureşti, ca redactor principal. După căsătoria cu Ana Boştină, în 1978, se naşte Ioana Maria (Oana) Cusin, singura lui fiică, ce avea să-i urmeze formaţia filologică a ilustrului ei tată.

 În plină „fanfaronadă” a „epocii de lumină”, poetul îşi păstrează „coloana vertebrală” dreaptă şi, fire „nonconformistă”, scrie poezia în acrostih: Casa Scânteii, un adevărat pamflet despre situaţia culturii româneşti (Aspru mai scade lumina din zi…), care a alertat pe toţi politrucii epocii. Drept urmare firească demisionează de la Flacăra şi devine comentator publicist la Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate. Acolo, cunoscând-o pe Frăguţa Cheva – traducătoare, în 1984, se căsătoreşte pentru a treia oară.

După un deceniu întunecat în care poetul scrie, dar nu publică, „momentul de răscruce” al României de după ´89 avea să-i surprindă sensibilitatea: „ Pe un scutec mic adoarme ţara / Iar eu o însoţesc plângând / Din somn se naşte primăvara / Ca steaua dintr-un om de rând.”  În acest context, în 1994, Adi Cusin, la 53 de ani, publică la Ed. Semne, volumul poematic „Ţara somnului”, despre care criticul-prefaţator Valentin F. Mihăescu nota: „un volum ce configurează imaginea distinctă a unei sensibilităţi excepţionale.” Ca un corolar al liricii sale „nonconformiste”, Adi Cusin include în volum poezia intitulată „Ieşirea”, pe care poetul o considera „o încheiere a operei sale”, după cum singur s-a şi  confesat: „Am sădit un pom / Am răspândit în lume prunci /Mi-am coborât părinţii-n / Mormânt / Am respectat nouă din cele / Zece Porunci. / Am o casă, un gard /şi-o lumină târzie. / Nu mai e nimic de făcut. / Nu mă pune-n situaţia / de-a scrie.”

Nemaigăsindu-şi parcă rostul: „ce mai caut şi eu acum cu poezia?”, Adi Cusin îşi află alinare sufletească de îndată ce restabileşte legăturile cu oraşul adolescenţei şi tinereţii sale, Iaşi, răspunzând chemării surorii sale Liliana, căsătorită Neculau. După cum aveam să aflu mai târziu de la soţia sa, doamna Frăguţa Cusin: „Fiecare nouă vizită la Iaşi a însemnat pentru Adi revederea locurilor dragi şi reluarea unor legături mai vechi cu mediul cultural.” De neînţeles, nu şi revederea vechilor colegi „negruzzişti”…(?!) Totuşi, semnul providenţial al revederii dragului coleg Adi mi s-a arătat abia la sfârşitul lui 2007, la Bojdeuca din Ţicău, unde se comemora cel de al 118- lea an al morţii lui Ion Creangă, atunci când, în deschiderea manifestării, moderatorul a semnalat prezenţa poetului Adi Cusin (!). Surpriză mare, puternică emoţie … „negruzzistă”! Să fie, oare, adevărat? Dar, stupefiat, când s-a ridicat să salute auditoriul, după chip nu i-am putut recunoaşte vechile trăsături ale colegului licean. Nu mai era Adi… cel cu figură rebelă şi părul vâlvoi…de odinioară! I se întrezărea pe faţa-i blândă o oarece suferinţă pe care greu şi-o masca  printr-un zâmbet stins. Mental am realizat că trecuse 35 de ani (!) de la ultima noastră revedere. La sfârşit, faţă în faţă, copleşiţi amândoi de vechile amintiri, ne-am regăsit pe o aceeaşi „lungime de undă…negruzzistă”. Însă, asaltat fiind de mai vechi prieteni de condei, n-am reuşit să schimbăm prea multe fraze colegiale, în schimb i-am smuls promisiunea unei aşteptate prezenţe la viitoarea revedere colegială anuală de la „Negruzzi”, pe care, din nefericire, nu a mai fost posibil…să şi-o ţină.

La începutul lui 2008, boala nemilosă, ce-l asalta de mai mulţi ani şi pe care poetul îndârjit părea să o fi depăşit, a recidivat puternic, „silindu-l, pe patul de suferinţă,” să-şi  selecteze scrierile şi reflecţiile sale poetice din ultima perioadă, pe care să le cuprindă într-un volum, cu titlu premoniţial: „La spartul târgului”. 

Simţindu-şi sfârşitul aproape şi aflând de dorinţa lui Sabin Balaşa – pictorul vestitelor fresce şi al „Galaxiei iubirii” de la Universitate – , aceea de a fi înmormântat la Iaşi, Adi Cusin și a dorit și el… „să fie dus tot acolo”, cum a destăinuit soţia sa.

În dimineaţa zilei de 21 aprilie, la ora 8, în vârstă de 67 de ani, poetul Adi Cusin „s-a culcat într-o pagină albă” şi a trecut în Veşnicie. I s-a respectat „ultima dorinţă” şi în semn de mare cinstire trupul său neînsufleţit este depus la Muzeul „Mihai Eminescu” din apropierea Teiului Sfânt din parcul Copou, „locul de unde se zăresc sfinţii”, cum obişnuia el să spună. La catafalcul său s-au perindat numeroase personalităţi culturale, prieteni, cunoscuţi şi iubitori de poezie. A fost înhumat în Cimitirul „Eternitatea”, un veritabil Panteon românesc, în cavoul familiei din apropierea Monumentului Eroilor.

În aprilie 2009, la un an de nemurire, Daniel Corbu, apreciatul scriitor, publicist şi editor ieşean, admirator şi prieten al poetului, ţinându-şi promisiunea ce i-o făcuse la ultima sa vizită la Iaşi, scoate la „Princeps Edit”, sub titlul „Umbra punţilor”, o ediţie critică cuprinzând integrala operei poetice a lui Adi Cusin. Dar nici colegii „negruzzişti” nu s-au lăsat mai prejos şi, în 2013, sub coordonarea inimosului ziarist Radu Macovei, colegul şi prietenul său de „umană”, scot, spre lauda lor, volumul memorial al Promoţiei ´60, al cărui titlu „Lumină târzie” a împrumutat definitoriu „o crâmpeie de stih cusian”. 

Rămas cu strălucire în istoria literară românească şi intrat de-a pururi în neuitarea colegială (şi nu numai), „nonconformistul” poet Adi Cusin, aflat de 12 ani în Împărăţia  Cerurilor, nu va putea răspunde „Prezent!” la aniversarea de 125 de ani ai liceului (acum Colegiul Naţional „C.Negruzzi”Iaşi), dar ştiu că-i vom primi de acolo, de Sus, pe o aripă de vers, Lumina lui diamantină şi inconfundabilă. 

                                Mihai Caba