Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Nicolae Vălăreanu Sârbu: Poeme

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Poeme

Cu inimile sus

 

Noaptea se destramă pe muntele sfânt

în care urcă credincioșii neștiuți,

în suflet nu mai au niciun loc

chiar dacă merg să se roage lui Isus.

Cu inimile sus

nu se știe în ce stare o să ajungă,

dar ajung stropiți de lumină

de ce se grăbesc atât?

N-am niciun răspuns,

am doar o lacrimă ce se scurge pe pomeți,

soarele a urcat pe cer,

ei mai au de urcat

până la înțelegerea cuvântului nimb.

 

Când ceasul o să aibă bătăile sacre

Pe munte, deasupra

duhul o să coboare în voi.

 

Nu vreau să știu de teamă

 

Întorc drumurile înapoi

și mă pregătesc de mers,

dar am numai împotriviri .

 

Las în uitare toate suferințele,

nu vreau să știu de teamă

și nevinovat starea mă intrigă,

 

deseori tristețea are urme vagi

care sunt greu de observat,

dar sapă în interior adânc.

 

Cerul se cufundă într-o liniște apăsătoare,

copacii cu aerul lor de lumină

respiră verdele prin frunze,

nu mai pun prea mult suflet,

mă înclin cu smerenie la cei dotați

cu harul dătător de viață.

 

Serile copleșitor de frumoase

se apropie la orizont.

 

Îmi lipesc fruntea de inima ta,

o ascult,

nu pot să fac mai mult,

dar pot iubi

 

cu toată ființa ce se înalță.

 

Privind pe fereastră

 

Dintre toate bucurile ce m-au însoțit

tu mi-ai făcut cele mai multe

și nici măcar nu știi,

tot ce împărțim împreună

sunt anotimpurile povestite frumos.

 

Nopțile pierd coroane albastre

se va schimba timpul fără să observăm,

mă închid în cuvinte și respir

toată dragostea din noi,

oricum tu știi de fiecare dată ce simt

și mă aștepți să vin

privind de după perdele.

 

Singurătate și teamă

 

Într- o lume plină de neguri și umbre

moartea se joacă de-a viața

și când totul se rupe din punctul nevralgic

cade în deșertăciune.

 

Soarta cred că și-a pierdut

sămânța în care se crede,

să mai răsară.

 

Singurătatea în care se ascunde teama

are trupul copt și pielea de lămâie,

fără multă așteptare

primăvara din mine nu mai înmugurește.

 

și eu

sunt izolat în lacrima unui sfânt.

 

Așteptarea

 

Acum,

se lasă la poartă virusul care ucide,

teama închide oamenii în casă.

 

Prin toate mijloacele se anunță durere și moarte,

 

nimeni nu știe dacă haosul se va sfârși

sau cei care rămân vor trăi în el.

 

Degetele ce scriu cu mâna tremurată

ca frunzele plopului,

nu știu ce mai pot atinge.

 

Singura șansă e așteptarea,

oricum lumea de mâine va fi altfel

pe marginea prăpastiei

ascunsă în ceață.

 

Teama se închide în trup

 

Peste tot bântuie mortea,

tăișul subțire cu otravă fierbinte

se risipește de la om la om.

 

Teama se închide în trup

și ochii capătă o privire de ceață,

de simt cum se așează praful pe cuvinte.

 

Tu rupi armura de taină

și îmbraci o ie de in,

dar ești mai departe de mine,

 

rămân ca un adaos izolat

de lumea din care am plecat

mulțumit că trăiesc.

 

Un fel de revelație

 

Cu bucuria mă voi însoți

liber voi fi să cânt

pricesnele serii,

 

primăvara se va trezi

din somn.

 

Într-o dimineață țesută de ape

cu părul pe moațe

descrețind frunți,

 

am limba dezlegată de cuvinte.

 

De se vor înfrăți zilele între ele

nopțile se vor îngrădi,

să umilească pe cineva,

 

va fi un fel de revelație.

 

Dragostea mea decojită

va străluci iar,

 

înflorit în așteptarea fugară

iubirea mă va găsi

sub semnul descris

 

de o cometă.

 

Inspirație și poezie

 

Ca o luntre pe ape alunecă poezia,

țese imagini pe pânza cuvintelor

culese de pe umerii gândului,

memoria făcându-mă partaș.

 

Întoarsă pe toate fețele și luminată,

acoperită cu hlamida înțelepciunii

și scrisă pe hârtie

până totul capătă sens și trup,

devine șlefuită ca marmora.

 

Iar cel ce scrie pornește lupta

cu armele deprinderilor noi.

 

Dar ce-i ascuns nu se știe

și ce se știe se așează pe masă,

odată cu sufletul înflorit în scris

ceea ce se cheamă inspirație,

mai presus de orice filtrare

subțirele se întinde limpede

până ce întunericul devine lumină.

 

Virusul păcatului

 

S-a ivit din senin riscul de moarte,

timpul trece nepăsător,

izolați în case așteptăm,

să plece de unde a venit.

Viața se teme,

totul ne separă înclusiv aerul,

nu trebuie să ne atingem,

cerul, pământul și ruga

singurele ce ne aduc lumina

ne lasă să o privim pe fereastră.

 

Doamne, mă întreb,

cine aruncă peste omenire molima?

Sigur nu tu, cred că tot oamenii

risipesc virusul păcatului

când unii au ajuns în culmea orgoliului.

 

Pe coloane de viață

 

Se va absorbi primăvara

în dimineți cu aburul subțire

și sughițuri reci,

 

de îi va înflori gura de arome

și ochii vor privi însetați

 

cum se nasc toate pe rând.

 

Atât de fragedă se va limpezi,

de apele vor șlefui pietrele în albie,

vor curge cum scrisul cuvintelor

în miezul de mai

cu liliac înflorit la glezne.

 

Iar mai frumos decât atât

înrobit de iubire

când păsările clocesc,

sevele urcă

pe coloane de viață

 

sub o aureolă de vis.