Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » PROF. UNIV. DR. MIRCEA LĂZĂRESCU, ÎNGERUL DIN ADÂNCURI. SAU TULBURĂTORUL PAŞTE AL ANULUI 2020

PROF. UNIV. DR. MIRCEA LĂZĂRESCU, ÎNGERUL DIN ADÂNCURI. SAU TULBURĂTORUL PAŞTE AL ANULUI 2020

În Săptămâna Patimilor din acest an de nepomenit – în care slujba de Înviere a ajuns să fie oficiată în absenţa credincioşilor –, am primit un neaşteptat dar: versiunea PDF a unei cărţi impozante (537 de pagini, format mare): Eugen Dorcescu, ÎNGERUL ADÂNCULUI. Pagini de jurnal (1991–1998), carte apărută la Editura Mirton, din Timișoara, chiar în preajma Sfintelor Sărbători. Volumul propriu-zis, precedat de un doct studiu introductiv (vom reveni), începe cu următorul citat din Cartea Facerii (2,17) :
„Noi vom muri şi vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voieşte să piardă sufletul”.
În zilele ce au urmat, petrecute în autoizolarea de la Lugoj, în senina casă a prietenilor Adina şi Bogdan, am citit cu nesaţ aceste pagini, redactate cu dragoste şi competenţă de Mirela-Ioana Dorcescu, erudita soție a poetului,care semnează și pomenitul eseu introductiv. Am fost de la început uşor tulburat de unele coincidenţe destinale; căci, doar cu puţine săptămâni în urmă, publicasem şi eu un volum cu subtitlu asemănător – „Note de Jurnal” –, ce se referea tot la o simetrică perioadă de opt ani, decalată însă cu două decenii (2011-2018), şi care se încheia tocmai cu o poezie oferită de Poetul Eugen Dorcescu, cel care şi revăzuse textul; iar apoi (ceea ce până acum ignorasem), suntem născuţi în aceeaşi zodie, la interval de doar câteva zile. Nu pot şti dacă faptul a contribuit la adânca afinitate spirituală ce am resimţit-o întreaga viaţă faţă de poziţionarea sa existenţială…, dar aceasta s-a întărit odată cu parcurgerea acestui „text în proză” (cum se formulează, la un momnet dat, în Introducere), odată cu această coborâre şi însoţire vergiliană, pe care cronica de faţă mi-a ocazionat-o, într-o lume şi într-o vreme pe care am trăit-o şi eu nemijlocit, alături de toţi cei invocaţi în text, într-o chinuită Românie a epocii de după „marea revoluţie capitalistă din decembrie“ – cum repetă cu obstinaţie autorul. Da, am fost şi eu, pe atunci, zi de zi, acolo, în mijlocul viesparului acelor vremi, a căror amintire mi-o refulasem. Dar acum, reparcurgerea traseului, la care Amicus Vergilius m-a invitat, mă trimite spre mărturisirea ce urmează.
Ştim, din prezentarea introductivă a Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu (intitulată, adecvat, „Opera totală”), că manuscrisele de Jurnal ale lui Eugen Dorcescu se întind pe intervalul 1990 – 2012. În 1990, poetul ajunsese, prin concurs, director al Editurii Facla (devenită, ulterior, emfatic, „de Vest”), funcţie din care, nu după mult timp, a demisionat, rămânând în continuare simplu redactor. Lumea editurilor, a scriitorilor, a oamenilor de cultură din Timişoara şi din ţară, cu toate frământările şi evenimentele adiacente epocii, constituie miezul notaţiilor din Jurnal. Cum era şi firesc, ele sunt însoţite de comentarii şi reflecții; iar. uneori, planul acestora devine preeminent, abordând teme esenţiale.
Prima notaţie pe care o citim, din februarie 1991, e deja menţionatul pasaj din Cartea Facerii ( 2,17 ), urmat de comentariul: „Citez adesea fraza aceasta. Căci e necruţătoare şi blândă totodată. E ucigător de frumoasă. E ADEVĂRATĂ!“ Apoi, de-a-lungul paginilor Jurnalului, autorul notează secvenţe dintr-o lume care parcă înnebunise, dublate de rezonanţa personală la cele ce se petrec. Editura, la care fusese director, e în marginea desfiinţării …Uniunea Scriitorilor se zguduie şi ea… mulţi oameni ce păreau firi liniştite trec la un activism socio-politic agitat şi uneori extravagant… „Se profilează o nouă nevroză socială: Jurnalo-nevroza”, notează cu sarcasm autorul, în mijlocul valurilor uriaşe de publicaţii ce invadează agora… La Teatru, un spectacol cu O noapte furtunoasă îl revoltă prin etalarea unui exhibiţionism genito-urinar absurd şi scabros, lipsit de orice valoare culturală. În oraş strigăte, incendii, oameni puşi pe harţă, înnebuniţi. „Oraşul însuşi, poate frumos în sine, pare duşmănos, agresiv, dezaxat“.
Există, printre cele notate, desigur, şi un alt plan de percepere. Chiar pe prima pagină, citim o tulburătoare conversaţie, în intimitate, cu soţia sa de atunci, Oli (Olimpia-Octavia), privitoare la viitoarea lor plecare din lume şi aşezare într-un loc de veci… revelatoare pentru imensitatea eternităţii, ce devine aproape perceptibilă, ca atunci când, ajungând pe un vârf de munte, vezi în sfârşit cu ochii tăi marea, pe care mereu o presimţeai: „E ca și cum ai fi ajuns, în fine, pe muntele ce-ți mascase, multă vreme, marea”.
Sunt apoi câteva întâlniri liniştitoare cu copiii… amintiri de la Predeal… ecouri ale casei părinteşti din Stroiești… Pe de altă parte, în lumea obiectivă, neliniştitoare cutremure de pământ… drama cumplită a familiei dr. Şerban, al cărei unic copil, Cristi, moare înecat sub ochii părinților… şi, toamna, invazia minerilor la Bucureşti…
Pe acest fundal, la un moment dat, aproape subit, apare ideea de a versifica Psalmii. Direcţie în care autorul se va adânci tot mai mult, în cei opt ani despre care mărturiseşte în această carte… trecând apoi la versificarea Ecclesiastului, a Pildelor… Iar la mijloc, printre toate, la fel ca neîntrerupta noastră respiraţie, se adună poeziile, ce se împărtăşesc acum şi din miasmele din jur… Aşa încât, în 1997, când va privi înapoi, poetul va scrie: „Din 1989 încoace, am trăit o viață dublă: traseul sublim, reprezentat de Psalmii în versuri, de Exodul și de simțământul religios ce le-a înconjurat; traseul sinistru, reprezentat de Cronică, de Abaddon și de restul (demența colectivă, boala lui Oli, îmbătrânirea cumplită a părinților, relațiile exasperante cu nebunii din edituri, delirul politic)”.
Cel de-al doilea an al notaţiilor, 1992, începe cu sentimentul însingurării, al pierderii prietenilor (dublat de un fel de justificare : „Ce n-am putut trece niciodată cu vederea? Lipsa de noblețe, indelicatețea”)… dar şi cu perceperea unui fel de „tăcere cosmică”… Dincolo de cortină, continuă însă zgomotul supărător din preajmă, acum şi cu spectacolul zarvei electorale, „cu tărăboiul ei grotesc, asurzitor ”… Autorul resimte un fel de apăsare a timpului, „zilele trec, una după alta, cu o iuțeală înspăimântătoare”… „Caut un reper. Nimic, nimic. Delirul politic…” În martie, în apropierea vârstei de 50 de ani, se tentează un firesc bilanţ al vieţii… Apoi, la doar câteva zile, se produce infarctul soţiei… Urmează zile, săptămâni, luni de spaimă şi îngrijorare. Toate notaţiile din Jurnal, indiferent de datele consemnate, sunt însoţite de o implorare: „Doamne, nădejdea mea, trimite Cuvântul Tău şi tămăduieşte-o!” Şi, treptat, Oli îşi revine… iar viaţa se reaşază în cursul firesc. Fragilitatea trupească a omului, flancată mereu de ameninţarea bolii, îl face pe autor să se menţină constant şi în jurul lumii medicale.
Notaţiile din Jurnal se opresc, în acest an, în luna iulie.
Cronica anului 1993 începe tot în luna iulie. Iar notaţiile, ce ţin ritmul vieţii de zi cu zi, ne înfăţişează o ambianţă la fel de smintită ca în precedentul an… Astfel încât, spre sfârşitul acestuia, autorul va scrie :
„Câteodată, mi se pare că toți și-au pierdut mințile, că m-am rătăcit pe aleile unui imens balamuc și mă încearcă un fel de oroare obscură, amestecată cu dezgust și cu milă. S-ar putea creiona câteva simptome ale nebuniei (alienării):
– înființarea de edituri (și reviste). Acum 5 minute m-a sunat Aurora. Vrea s-o «consiliez» în privința întemeierii unei edituri;
– intimitatea bestială cu câinii;
– goana chioară după bani;
– deruta politică etc. etc.
Dacă aș fi prozator, aș încerca, poate, un roman al acestor timpuri, foarte potrivite, cred, pentru talentul prozastic”.
… Citind acum, observaţia mi se pare extrem de percutantă. De ce, oare, nu au apărut, la noi, romane, mari romane, care să descrie dramatismul – poate măreţia (!?) – acelei epoci? Privind însă altfel lucrurile, textul Jurnalului pe care-l citesc mi se pare ca având, el însuşi, excelente valenţe de proză literară. Aşa e, de exemplu, creionarea personajului Iovescu, noul director, impus de sus, al Editurii de Vest, ce se configurează, de la o pagină la alta, in crescendo, ca un demn reprezentant al zonei caricaturale a Caracterelor lui Theofrast. Apoi, evenimentele, intrigile şi situaţiile care răzbat din text, deşi nu sunt prelucrate, neapărat, după canonul strict (și plat) al stilului prozastic, induc totuşi în cititor sentimentul că citeşte un fel de roman-cronică: cu personaje pregnante (iar pentru noi, cei care le ştim, foarte vii), cu scene, situaţii şi conflicte ce fac să nu lipsească aproape nimic dintr-o veritabilă „comedie umană”… Pe de altă parte, autorul Jurnalului, poet prin vocaţie, are o altă poziţionare faţă de durata antropologică decât cei atraşi de orbita prozei. El notează, de exemplu: „Simt, cu întreaga-mi fiinţă, cum trece timpul”. Apoi, printre semnele nebuniei lumii e amintită şi bestiala intimitate cu câinii. Trimitere ce devine de înţeles, odată cu crescândul sentiment al autorului de identificare cu arhetipul unui lup singuratic.
Notaţiile anului 1994 încep la 1 ianuarie, de data aceasta cu un sentiment al continuităţii : „Dedesubtul micilor şi marilor evenimente, viaţa continuă – imprevizibilă, masivă, incomprehensibilă”. Iar Jurnalul înregistrează şi el, fără oprire, cursul vieţii zilnice, cu eroii locali şi naţionali ai breslei, cu cei care cultivă mediile literare şi editurile. În Timişoara, în acest an, se va contura Editura Amacord, în jurul lui Ion Anghel, şi se va consolida Editura Excelsior, alături de doamna Corina Victoria Sein. (S-ar cere, poate, să nu minimalizăm mediul editurilor, ţinând seama şi de multiplele comentarii privitoare la însăşi pregătirea, în aceste toposuri, a evenimentelor din Decembrie 1989, de masiva lor reprezentare în primele parlamente ale României de atunci, de aşezare la edituri a unor personaje ca Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu etc.). La Timişoara, vin în vizită, la Editura de Vest (și, unii, personal, la Eugen Dorcescu), Virgil Nemoianu, Octavian Paler, Mariana Şora, personaje din Austria, Franţa etc. Completându-şi, cu o anumită conştiinciozitate, Jurnalul, autorul comentează, la un moment dat: „Mă confesez, așadar, acestui caiet. Va folosi, poate, cândva, celui ce va scrie istoria (sau romanul) unei epoci”. Participarea empatică la viaţa din jur, cu rezonanţe şi atitudini explicit exprimate, e dublată însă mereu de trăiri metafizice. „Sentimentul deşărtăciunii mi-a pătruns până la rădăcina fiinţei. Nici despre el nu pot scrie – sistematic, întins, aşa cum se scrie un roman”… „Și-mi zic, atunci, că sufletul mi-e bolnav și că Dumnezeu doar ar putea să mă vindece, după bunul plac al voii Sale”.
În acest an, ce se va scurge cu buna receptare a Psalmilor în versuri şi a volumului de poezie Abaddon, am avut şi personal întâlniri mai dese şi mai consistente cu Eugen Dorcescu, în perspectiva editării cărţii mele privitoare la eroii de poveste, de naraţiune, intitulată „Eseu despre fiinţele intermediare”,… receptând atunci înţelepte sugestii. Au urmat şi îndelungate discuţii cu mine și cu soţia mea, în marginea poeziei şi a unor dimensiuni aparte ale lumii şi existenţei. Apoi, am mai publicat şi alte volume din preocupările mele extraprofesionale, culturale, „moşite” de excepţionalul om de cultură Eugen Dorcescu, admirabilul şi competentul nostru intelectual contemporan, până la cea mai recentă carte a mea, amintită anterior. Dar… să revenim la cursul mărturisirii…
În ianuarie 1995, Eugen Dorcescu îşi notează o reflecție referitoare la creația sa recentă (Cronică, Abaddon), care pare a se revendica de la o viziune crudă, pesimistă asupra condiţiei umane. Dar, remarca poetul, nu e vorba de condiţia umană în general, ci de cea a individului concret-istoric, a omului fără Dumnezeu din zilele noastre. Şi, invocând o vorbă a lui Mircea Ciobanu: „Elogiul e o formă de agresivitate“, conchide: „Așa e. Dacă vrei să distrugi pe cineva (popor sau individ), laudă-l de dimineaţa până seara”. Sugerează, astfel, că viziunea din Abaddon ar putea fi, indirect, chiar benefică semenilor.
Notaţiile privitoare la evenimentele şi mizeriile zilnice se întreţes acum, tot mai mult, cu aprehensiuni arhetipale. Dincolo de lup – lupul singuratic –, a cărui ipostaziere arhetipală a asimilat-o explicit, revine, în această perioadă, cu insistenţa aproape obsedantă, reprezentarea unui râu… a unei ape imense, limpezi, uneori curgătoare… încât, treptat, se configurează, tot mai viguros, arhetipul RÂULUI… Azi, când avem în faţă capodoperele dorcesciene ale ultimelor decenii, putem sesiza cum constelaţia arhetipurilor sale – ce vor cuprinde şi POIANA, MUNTELE… etc. – s-a instaurat progresiv, venind din străfunduri.
Pe parcursul anului 1995, poetul se mută la Editura Amacord şi lucrează intens la versiunea românească a unei Enciclopedii a misticilor… mai termină două poveşti… şi pregăteşte pentru tipar volumul Abaddon.
Ultimii trei ani ai Jurnalului ne menţin în aceeaşi lume şi atmosferă ale editurilor, scriitorilor şi oamenilor de cultură din Timişoara şi din ţară. Autorul, fidel activităţii de redactor, va trece pe la Amacord, stabilindu-se apoi la Editura Excelsior (munca de editor al operelor de cultură e asimilată de Eugen Dorcescu ca o dimensiune destinală, căreia i se consacră cu un rost major, exemplificând, parcă, butada lui Noica: „După matriarhat şi patriarhat a urmat epoca secretariatului“, adică rostul major al celor care-i ajută pe alţii, producători şi creatori de lumi, să-şi „secreteze secretele”, astfel încât noul să se prezinte cât mai bine formulat şi receptabil, într-o „frumoasă formă”).
După scrierea şi editarea Psalmilor în versuri, Eugen Dorcescu va trece la versificarea Ecclesiastului, moment ce-l umple de o bucurie cvasiextatică: „Sunt fericit: lucrez, lucrez. Totul e teribil, de o profunzime ameţitoare… Pârjolul acesta mă sfărâmă şi mă înalţă deopotrivă”. Apoi, poate şi la sugestia altora, începe versificarea Pildelor. În viaţa exterioară, evenimentele nu sunt spectaculare. E pregătită şi consumată o vizită în Germania, prilej de meditaţie asupra stilului de viaţă de acolo şi de la noi. Iar lumea din preajmă e aceeaşi, cu frământările ei curente, pe care autorul le trăieşte şi le consumă alături şi împreună cu cei din jur. Astfel încât îşi notează: „Pe zi ce trece, neorânduiala, dezastrul din jur sporesc”. Se intensifică însă trăirile interioare. Râul apare mereu în vise, ca o apă cuprinzătoare şi limpede.
Trecând dincolo de 50 de ani, sunt fireşti şi reflecțiile privitoare la trecut… şi întrebări precum : „Mai am oare resurse pentru fericita exaltare a unui nou început?” În august 1997, îşi notează: „Mă apropii de vârsta bilanţurilor. Mai întâi, voi spune că regret întârzierea cu care m-am inițiat în Scripturi… Ani întregi m-au obsedat Freud, Jung, Lakan…” Bilanţul existenţial, aşa cum transpare el în Jurnal, creionează destul de clar procesul unei lente metanoia. Din perspectiva unei psihologii abisale, trimiterile la Jung sunt, însă, poate prea marginale… mai ales dacă ţinem seama că acesta îşi încheie căutările concluzionând (în lucrările sale asupra Alchimiei) că „arhetipul arhetipurilor este Iisus”. Sunt sigur că Eugen Dorcescu, cel de azi, ar aprecia această viziune.
De-a lungul celor opt ani pe care ni-i oferă Jurnalul publicat (1991 – 1998), putem urmări, cred, şi altceva decât „un material pentru cineva interesat de cronica (romanescă ) a acelor ani”. Căci ni se oferă, evident, şi o imagine asupra drumului interior, prin care s-a constituit acel edificiu ce a făcut posibile capodoperele maturităţii târzii ale Poetului. Dintre care am să amintesc aici doar patru, ce se corelează cu evenimente existenţiale semnificative, arhetipale, ale drumului său de viaţă: Moartea tatălui, 2005; Elegiile de la Bad Hofgastein, 2010 (moartea mamei); Nirvana, 2014 (moartea soţiei); Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur de Mirela-Ioana Borchin, 2015; Elegiile de la Carani, 2017 (resurecția și reculegera de la capăt, alături de soția Mirela-Ioana).
Textul Jurnalului de faţă nu poate fi rupt, sunt convins, de ceea ce Poetul a edificat în agora cultural-spirituală în deceniile ce au urmat acestor notaţii. Cred că, exact în acest sens, ÎNGERUL ADÂNCULUI poate fi considerat parte a „operei complete”. Deşi ne dezvăluie doar un fragment din viaţa şi opera lui Eugen Dorcescu, paginile sale ne atrag atenţia asupra conturului arhetipal al acesteia. Notaţiile vieţii cotidiene, din care e ţesut prim-planul Jurnalului, sunt dublate nu doar de vertijurile vieţii socio-politice, ale căror umbre pâlpâie pe fundalul scenei. Ci totul e ghidat ferm – se simte mereu aceasta – de tensiunea sintagmei lui Augustin : „Este în noi ceva mai adânc decât noi înşine”… Ceva, care nu doar ne atrage, ci ni se impune cu forţa unui imperativ categoric, ca un drum pe care nu-l putem refuza… pentru a căuta şi desluşi rostul ce ne-a fost destinat pe lume.
Poate că acest parcurs de individuaţie, prin care devenim cu atât mai mult noi înşine cu cât scoatem la lumină, din adâncuri, partea de cer ce ne-a fost hărăzită, are multe căi de realizare… Dar cel pe care a înaintat Poetul Eugen Dorcescu e desigur o cale regală.
Am resimţit acest lucru – pe care-l ştiam, de fapt, de mult timp – citind, în Săptămâna Patimilor, paginile de Jurnal ale fratelui meu întru spirit, doar cu câţiva ani mai tânăr, Eugen Dorcescu…
Ele m-au susţinut să trec peste acest Paşte, în care HRISTOS A ÎNVIAT fără ca mulțimea de credincioşi să poată fi în biserici…
Amin.