Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (II)

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (II)

Să urmărim așadar cum s-a „interpus” satul legendar Boureni în această încrengătură de nume cu parfum eminescian. Trebuie început însă cu istoricul deja consacrat al satului Boureni, sat aflat în nucleul Moldovei medievale. Cronicarul Grigore Ureche amplasa în arealul acestei așezări sătești legenda Descălecatului moldav, care-l avea ca protagonist pe Dragoș-Vodă. Frații lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, intelectuali basarabeni de marcă, au creditat cronicarul și au închinat satului Boureni (n-am putut identifica, între cei doi, care e autorul) o poezie contextualizată legendei cu bourul cel fioros și cățeaua Molda, tovarășa de vânătoare a lui Dragoș și totodată tributul victoriei vânătorești asupra cornutei uriașe. Prin locurile acestea, înțesate de toponime cu vocabulele Descălecatului voievodal, Sadoveanu îi „aduce” pe căpitanii lui Nicoară Potcoavă la o vânătoare de mistreți, spre a reedita vânătoarea lui Dragoș, alegând ca spațiu central „Piscul Bourei” (cititorul localnic al romanului știe sigur că e vorba de „Dealul Căpățânii”, care se interpune între satele Boureni și Soci).

Spațiul satului Boureni și al localităților din proximitate, locuri cu rezonanță toponimică în Istoria Românilor (Războieni, Baia, Cetatea Neamțului), păstrează în țărâna lor urmele oștilor vremii, ale moldovenilor și cotropitorilor, căci în acest spațiu istoric din proximitatea Boureniului au fost ariile centrale ale unor mari bătălii contextualizate războaielor pe pământul Moldovei. Ungurii învinși la Baia (parte din cei pe puțin 25 de mii de oșteni) au fost împrăștiați după înfrângere prin satele mărginașe de pe Drumul Băii până spre Roman și, hărțuiți de săteni, siliți să-și abandoneze bombardele lor trase de boi și cai șubreziți de frig și foame. Armata otomană, la 1476, cu puhoiul ei de osmanlâi, abia încăpea în lărgimea luncii Moldovei, iar oamenii acestor meleaguri au văzut atunci luciul sabiei lui Ștefan cel Mare strălucind în mâinile Voievodului. Cu un veac mai târziu, în vara anului 1600, Mihai Viteazul, aflat la Roman în fruntea unui corp expediționar format din 20 000 de oșteni, din care 8 000 de călăreți, trecea pe aici, pe valea Moldovei, spre Cetățile Neamțului și a Sucevei, cu rosturi legate de săvârșirea vremelnică a primei Uniri a românilor. Cu un alt veac mai târziu, la întoarcerea de prin părțile Bugeacului (dintr-o expediție împotriva turco-tătarilor), cei 30 000 de oșteni polonezi ai lui Ioan Sobietski, până a cunoaște legendarul eroism al plăieșilor de la Cetatea Neamțului, au prădat și pârjolit satele Moldovei, între care și Boureni. În Primul Război Mondial, divizii și regimente aparținând milionului de soldați ai armatei țariste aflați pe pământ românesc, inițial aliații armatei române, dezertaseră și împânziseră satele și pădurea din vecinătatea Boureniului, silind unități ale armatei române să le opună rezistență zile la rând. Maiorul Butnaru, comandantul Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română), aflat în ianuarie 1918 pe poziții la Miroslovești, este ucis mișelește între satele Soci și Boureni, în timp ce își executa o misiune de negociere cu rebelii armatei destrămate sub impulsul Revoluției bolșevice din Rusia.

Dar să urmărim acum și valoarea adăugată acestei istorii cu oșteni și arme a satului Boureni, anume prezența duhului eminescian în spațiul acesta restrâns de pe valea Moldovei, atât cât de subțiat va fi ajuns el aici prin Valeria (Micle) Sturza, fiica muzei poetului-Luceafăr.

Anna Antonia Câmpan (fiica Anei Moldovan și a lui Johann Mischinger) trecu Carpatii în 1849, oprindu-se la Târgu Neamț, ca refugiată ardeleană în urma persecuțiilor post-pașoptiste. Avea cu ea doi copilași, pe abia născuta Veronica, cu numele oficial Ana Câmpeanu (Ana Câmpan, în documentele parohiei năsăudene; numele „Veronica” și-l luase copila în școala primară), și un băiețel de doi ani (Radu), fratele Veronicăi. Soțul femeii, Ilie Câmpan (Câpeanu, în demersurile istorico-literare), înrolat în miliţiile româneşti din Munţii Apuseni sub flamurile lui Avram Iancu, a fost împușcat mortal înainte de a i se naște fiica. Cele două refugiate, mamă și fiică, au locuit o vreme în căsuța de sub Cetate, acum casă memorială, cumpărată de ardeleanca de la Năsăud în 1850, cu 100 de galbeni. Cei doi copii aveau aici traiul asigurat prin calificarea de moașă a mamei lor, profesie dobândită si practicată la Năsăud.

În 1853 mama și fiica (băiatul murise) s-au mutat la Iași. La vârsta de 14 ani, Veronica îl impresionă, prin excelența intelectuală și desăvârșirea corporală, cu ocazia examenului de absolvire a Școlii Centrale de Fete, pe profesorul universitar Ștefan Micle, membru al comisiei de examinare (și el, ardelean, participant la Revoluția de la 1848 alături prietenul său Simion Bărnuțiu). Deși la o vârstă fragedă, frumoasa adolescentă acceptă, la insistențele mamei, să devină soția profesorului cu 33 de ani mai în vârstă decât ea (pe atunci, vârsta legată de relațiile conjugale nu era reglementată de lege). Din această căsătorie s-au născut două fete, Valeria și, cu doi ani mai târziu, Virginia-Livia.

Aici e de insistat asupra confuziei amendate mai sus, legat de consecințele relației Veronicăi cu Eminescu. Când s-a născut Valeria (11 noiembrie 1866), Eminescu (care avea aproape 17 ani) încă n-o cunoscuse pe frumoasa cu păr bălai (Bălăița/ Bălăuca). Asta s-a întâmplat în primăvara lui 1872 la Viena. Veronica era adusă în capitala Imperiului de soțul ei, pentru un tratament, în timp ce Eminescu se afla acolo de doi ani și jumătate, student la Filozofie. Relația celor doi, confirmă istoricii literari, a fost pentru câțiva ani una platonică, perioadă în care Veronica își îndeplinea datoria de soție, dedicată odraslelor, Valeria/ Valerita sau Greiere, cum o alintau părinții, și Virginia sau Fluture, copile în care mama întrezărea, pentru prima, harul cântecului, moștenit de la ea, respectiv fragilitatea și libertatea fluturelui, în cazul mezinei.

Desigur, în cele ce urează nu voi dezvolta idila dintre Eminescu și Veronica, aceasta fiind deja de notorietate și nu ține de tema restrânsă a demersului de aici, ci voi continua să urmez parcursul care o aduce pe Valeria Micle la Boureni, ca soție a prințului Dimitrie-Mihai Sturza, și să limpezesc pe cât îmi stă în putere istoria împământenirii sale într-un orizont mirific și simetric cu acel în care se înveșnicise iubita și tragica sa mamă.

După moartea lui Eminescu, Veronica, cu domiciliul în București (și prezentă discret la înmormântarea poetului) s-a retas pe meleagurile nemțene, unde a și muri (prin propria-i decizie) la o lună și jumătate după plecarea la cer a iubitului său Eminescu. La Mănăstirea Văratec, își are și mormântul, la circa douăzeci de kilometri (în linie dreaptă) de Boureni. De altfel, de pe Dealul Bourei, în zilele senine Mănăstirea Văratec, străjuită în fundal de maiestuosul Ceahlău, poate fi închipuită, dacă nu chiar identificată. Spațiul acesta romantic, cu icoana chipului mamei și mormântul cu rămășițele ei pământești, avea să conteze în decizia fiicei (Valeria) de a se mute cu traiul la Boureni. (Va urma)

Gheorghe Pârlea

Notă: Bibliografia va fi atașată ultimei subunități postate.

Foto: Veronica și cele două fete ale ei (și ale profesorului Micle): Valeria (Greiere) și Virginia (Fluture)