Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (IV)

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (IV)

În satul de pe valea Moldovei, viața de familie a Valerie (Micle) Sturza căpătă meandrele unui râu tumultuos. I-a murit, de copil, Fănică, băiatul născut în prima căsătorie. Probabil, evenimentul acesta nefast a fost motivul construirii capelei mortuare dintre pini, aflată în apropierea Schitului, care, într-un final imprevizibil și irevocabil, avea să prefigureze locul de veșnică odihnă și pentru Valeria. Coniferele, rare în pădurea moșiei, ar fi fost iertate de la tăiere atunci când s-a făcut defrișarea pentru construirea preconizatului palat, pinul fiind arborele preferat al Valeriei. În legătură cu motivul apariției criptei-mausoleu mult mai devreme decât ar fi fost necesar, universitarul Constantin Partin considera că existența ei timpurie e consecința „…stărilor premonitorii morbide, a anxietății generate de firea ei [a Valeriei] hipersensibilă de artistă, care se simțea, poate, persecutată de soartă şi împinsă spre condiţia tragică a prăbuşirii”.
Cum e bine știut din popor, arar un necaz vine singur. Sensibilitatea Valeriei căpătă accente agravante în relațiile conjugale. În anturajul soților Sturza apăruse o tânără nemțoaică din Bucovina, pe care sătenii o identificau prin sintagma „țiitoarea boierului”. Stăpâna moșiei fusese așadar înlocuită la un moment dat în viața conjugală. Va fi contând, poate, că Valeria era cu câțiva ani mai în vârstă decât soțul ei, sau că sechelele căsătoriei anterioare a Valeriei au început să tulbure al doilea mariaj. Sătenii, atenți la asta, îi erau solidari cucoanei Valeria. De altfel, legătura afectivă a localnicilor cu dânsa era deja consolidată pe altă cale. Cucoană Valeria avea o compasiune puternică pentru cei care duceau greul vieții, ca unii să huzurească. „A trăit în mijlocul țăranilor și pentru țărani”, consemnează învățătorul Adrian Grigoriu în demersul său monografic (manuscris) dedicat satului Boureni. Din aceeași sursă, aflăm că Valeria era receptată ca fiind o ființă blândă și generoasă, o mamă dedicată care inducea etalonul de model maternal.
Trebuie spus că, în inima sa de mamă, Valeria a fost lovită de două ori. După ce-i murise băiatul din prima căsătorie, cel de-al doilea născut al familiei Sturza, Mihai (Coca Mițu, după numele de alint din pruncie) se îmbolnăvi de tuberculoză. Băiatul avea și el, ca și mamă-sa, înclinații muzicale, pe care le dezvolta prin intermediul unei viori Stradivarius. Valeria știa însă că boala îi va limita fiului perspectiva evoluției artistice. Mițu muri prematur, spre a împărți (vremelnic) cu fratele Fănică și mama sa cripta cavoului din poiana cu pini, edificiu mortuar pe care Valeria îl comandase meșterului străin ca pe un preludiu premonitoriu la drama sa familială.
Legat de vioara Stradivarius a lui Mițu, onorabilul profesor C. Partin, a cărui copilărie s-a petrecut în preajma Boureniului, știe de la bunicul său că fiul Valeriei ajunsese, din cauza bolii, dependent de morfină. La un moment dat boierul, tatăl băiatului, consideră că se impunea întreruperea finanțării medicamentului cu pricina. Fiul însă nu renunță la pomada suferinței sale și amanetă vioara învățătorului satului, spre a-și putea continua alinarea. Învățătorul, care compătimea cu suferința familiei tânărului Sturza, a acceptat să conspire la această soluție „de necesitate”, în speranța că timpul va fi în favoarea unui deznodământ pozitiv pentru fiul Valeriei. Dar soarta a fost potrivnică. Iar în privința viorii, se crease în sat o poveste a cărei verosimilitate rămânea pe seama arbitrariului. În timpul ultimului război „comoara” a fost tăinuită într-o groapă săpată cu discreție de învățător. La întoarcerea din evacuare învățătorul află că Stradivarius-ul din ascunzătoare dispăruse. Dar, cei care povestesc asta mai adaugă și că, după război, un violonist celebru (cu numele Ion Drăgoi) le vizitase de câteva ori satul.
Ca remediu la existența sa rănită, Valeria își accentuă militantismul social, se dedică poeziei și, poate, va fi lucrând și la numitul „roman epistolar” care ar fi facilitat apariția publică a scrisorilor celor doi îndrăgostiți celebri, Eminescu și Veronica.
Se știe că după sinuciderea Veronicăi la cincizeci de zile după moarte controversată a iubitului ei, dramă care avea să consacre pe tărâm românesc jertfa-simbol pe altarul iubirii, aidoma cu cea shakespeareană, „etalonul cuplului romantic, nefericit, cu un destin tragic, demn de al marilor îndrăgostiți din cultura universală”, fiica cea mare a Veronicăi, Valeria, avea în posesie scrisorile dintre mama sa și Eminescu. Ea le pecetluise accesul la publicare, din grijă pentru intimitatea memoriei celei care i-a dat viață. A insistat la păstrarea acestei discreții și Ioan Slavici, într-o scrisoare pe care i-a adresat-o expres Valeriei, cu acest scop. În 1903, Valeria mărturisea: „Deși scrisorile, parte, au fost mult timp în posesiunea mea, totuși n-am avut tăria de suflet a le citi…” Există însă opinia (Augustin Z. N. Pop) că, la sugestia altora, și-ar fi călcat totuși pe inimă și ar fi contribuit ea însăși la scrierea așa-zisului „roman epistolar”, început chiar de protagonista scrisorilor, mama sa. Se păstrează însă o rezervă serioasă în creditarea existenței unei asemenea întreprinderi, despre care unii cred că, totuși, ar fi existat, dar s-ar fi pierdut în timpul războiului (Primul Război Mondial). Va urma

Gheorghe Pârlea

Notă: Bibliografia va fi atașată ultimei subunități postate.