Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » EVOLUȚIA ȘI CONSOLIDAREA CIVILIZAȚIEI EUROPENE

EVOLUȚIA ȘI CONSOLIDAREA CIVILIZAȚIEI EUROPENE

Civilizaţia europeană este caracterizată printr-o combinaţie unică de artă şi cultură, derivată din tradiţia iudeo-creştină. Această civilizaţie este unică prin faptul că şi-a dezvoltat o activitate umană bazată pe ştiinţă. Ştiinţa a fost suficient de puternică pentru a crea concepţia modernă despre lume şi societate. Transpunerea ştiinţei în tehnologia occidentală a dat, în mare parte, naştere lumii moderne, într-un sens fizic. Această poziţie superioară a ştiinţei se datorează combinaţiei convingătoare dintre gândirea raţională şi demersul experimental.
Activitatea ştiinţifică poate fi rezumată la trei caracteristici esenţiale: reducţionismul, repetabilitatea şi infirmarea (contra argumentul). Activitatea umană, având de-a face cu o varietate de probleme reale, le reduce complexitatea prin experimente, ale căror rezultate sunt validate prin repetabilitate, iar cunoaşterea este obţinută prin infirmarea ipotezelor. În mod clar, datorită faptului că activitatea ştiinţifică se bazează pe reducţionism, gândirea ştiinţifică este sinonimă cu gândirea analitică.
Idealul reducţionist poate fi observat, practic, în întreaga ştiinţă din secolele XVII, XVIII şi XIX. Abordarea ştiinţifică subliniază necesitatea reducerii situaţiei observate, pentru a spori şansa obţinerii de observaţii ce se pot reproduce pe cale experimentală. În ce măsură poate metoda reducţionistă să facă faţă complexităţii?
Lumea în care trăim este un complex de entităţi, situaţii şi stări, cu legături strânse între părţile componente. Nu-i putem face faţă în această formă şi suntem nevoiţi să o reducem la elemente pe care le putem examina separat. Astfel, cunoştiinţele noastre despre lume apar ca “subiecte” sau “discipline” diferite şi, în cursul istoriei, acestea se schimbă, pe măsură ce cunoştinţele noastre evoluează.
Natura nu constă însă din fizică, chimie, biologie etc., acestea fiind diviziuni arbitrar create de om, un mod convenabil pentru a duce la bun sfârşit sarcina de a investiga misterele naturii. Deoarece, de la început, educaţia noastră este dirijată în termenii acestei diviziuni, în subiecte şi discipline distincte, nu este uşor să ne amintim, permanent, că diviziunile respective sunt făcute de om şi sunt arbitrare. Abia în secolul XX au apărut provocări semnificative la adresa reducţionismului. Cea mai serioasă a fost apariţia teoriei sistemelor. Motivaţia este aceea că, deşi metoda reducţionistă poate face faţă problemelor definite în laborator, ea nu poate face faţă problemelor lumii reale.
Ştiinţa ne furnizează sintagma “abordare ştiinţifică”, aşa cum sistemele furnizează sintagma “abordare sistemică”. Ştiinţa se ocupă de aşa numite “legi ale naturii”, de regularităţi; sistemele se ocupă de iregularităţi, de haos. Problemele legate de teoria generală a sistemelor constau în faptul că acestea ne privează iniţial de confortul mânuirii detaliului, încurajându-ne să avem în vedere o viziune mai amplă. Pentru a înţelege sistemele trebuie să ne mulţumim cu înţelegerea relaţiilor, în locul faptului absolut. Teoria generală a sistemelor introduce obiective duale, respectiv idealism versus realism, înţelegere versus consens.
Pe de altă parte, forţa teoriei generale a sistemelor constă în faptul că oferă un limbaj unic şi un set de legi unic pentru oricare dintre ştiinţe. Astfel, ne oferă potenţialul de a înţelege funcţionarea organizărilor de probleme, oameni, evenimente, idei şi întâmplări.
Raţionamentul sistemic se bazează pe următoarele principii: 1) întregul este primordial, părţile ocupând un loc secundar; 2) părţile formează un întreg indisolubil, în care nici-o parte nu poate fi afectată, fără a fi afectate şi celelalte părţi; 3) părţile îşi joacă rolul în lumina scopului pentru care există întregul; 4) natura părţii şi funcţia ei derivă din poziţia pe care o ocupă în întreg, iar comportarea ei este reglementată de relaţia întreg – parte; 5) orice abordare trebuie să înceapă cu întregul, ca premisă fundamentală, iar părţile şi relaţiile dintre ele să fie tratate ca elemente de dezagregare a întregului.
Teoria sistemelor se distinge prin faptul că se poate aplica în orice domeniu (natură, societate, artă etc.). Este vorba, în fapt, de o metadisciplină al cărei obiect de studiu poate fi extins dincolo de orice frontieră.
Un sistem se compune dintr-un ansamblu de componente, ce pot fi “elemente sau subsisteme”. Distincţia este importantă. O componentă poate fi considerată element, dacă nu mai poate fi dezagregată în părţi componente. În schimb, pentru ca o componentă să fie considerată subsistem, ea trebuie să aibă toate calităţile şi caracteristicile unui sistem, inclusiv faptul de a putea fi dezagregată într-o serie de componente care, la rândul lor, vor fi elemente sau subsisteme.
Conform figurii, sistemul este format de tot ce există în interiorul marginii (1); există un subsistem (2) şi şase elemente (aaa, bbb, 2 x ccc, 2 x ddd). Există, de asemenea, componente sau elemente (5) în afara graniţei sistemului şi acestea sunt poziţionate în împrejurimile sistemului. Pentru a sintetiza cele afirmate anterior, un sistem este un set de două, sau mai multe componente, ce îndeplinesc următoarele trei condiţii: 1) comportamentul fiecărui element are efect asupra comportamentului întregului ; 2) comportamentul elementelor şi efectele acestora asupra întregului sunt interdependente; 3) indiferent de modul cum sunt formate subgrupele elementelor, fiecare are efect asupra comportamentului întregului şi nu are nici-un efect independent asupra acestuia.
Un subsistem este un întreg ce nu poate fi divizat în părţi independente fără a fi afectat scopul pentru care a fost creat. Proprietăţile de bază ale unui sistem, luat ca întreg, derivă din interacţiunile părţilor. Aceste interacţiuni se pierd atunci când sistemul este dezmembrat. Cu alte cuvinte, un sistem este un întreg ce nu poate fi înţeles prin analiză.

Repere bibliografice: 1.Hamilton, A. Management by Projects. Achieving Success in a Changing World. Oak Tree Press, Dublin, 1997; 2.Neagu, C. Tratat de Organizare Industrială. Ed. MATRIXROM, București, 2010.
























Despre NEAGU Corneliu

RPERE PRIVIND VIAȚA ȘI OPERA Corneliu Neagu (n. 20 martie 1944, Fieni-Jud. Dâmbovița): Urmează școala gimnazială în orașul natal, Fieni, în perioada 1951-1958. Apoi, se înscrie la Școala de arte și meserii din Fieni pe care o va absolvi în anul 1961. În perioada 1962-1966 urmează cursurile liceului seral „Aurel Rainu” din Fieni, iar în 1966 devine student al facultății de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) a Institutului Politehnic din București. După absolvire, este angajat la aceeași facultate ca asistent universitar. În 1978 devine Doctor Inginer în TCM. La pensionare, în anul 2012, Universitatea îi conferă titlul academic de Profesor Universitar Emerit. În perioada 1983-1985 a fost detașat, în interes de serviciu, la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran-Algeria. După pensionare își începe activitatea literară, concretizată în patru cărți de poezie publicate și colaborări la reviste literare. Din acrivitatea academică este de reținut faptul că Prof. Univ. Emerit Corneliu Neagu este conducător de doctorat și specialist în domenii de vârf ale științei și tehnicii actuale: Managementul proiectelor de cercetare-dezvoltare-inovare, Optimizarea fluxurilor de materiale din întreprindere, Utilizarea Rețelelor neuronale artificiale la modelarea și simularea sistemelor și proceselor de producție etc. Este cercetător, inventator, expert în evaluarea organizațiilor economice și, desigur, poet de prestigiu. Opera sa științifică este concretizată în numeroase tratate și articole științifice, cu arie de recunoaștere națională și internațională. Majoritatea articolelor sunt publicate în reviste sau volume ale unor manifestări științifice indexate în Baze de Date Internaționale (BDI), cu factor de impact mare și foarte mare, unele atingând nivelul cel mai înalt, ISI galben (Q2), și ISI roșu (Q1) . Recunoașterea internațională a profesorului Corneliu Neagu decurge și din faptul că, pe durata anilor 1983-1985, a fost cadru didactic la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran (USTO)-Algeria, iar mai târziu, în decada 1990-2000, a participat la numeroase proiecte europene în colaborare cu universități din Franța, Spania, Anglia și Irlanda. Prin experiența acumulată în aceste proiecte, a contribuit decisiv la reformarea învățământului tehnic superior din România. Pe această cale, poate fi considerat drept unul dintre cei mai importanți deschizători de drumuri pentru noi specializări în inginerie, atât la nivelul studiilor de licență, cât și a celor de studii aprofundate și masterat. În literatură a debutat după pensionare, în anul 2016, cu volumul de versuri FATA MORGANA, la Editura ePUBLISHERS, dând viață unui vis frumos, pe care l-a purtat în suflet încă din adolescență. La intervale relativ scurte, publică încă trei volume de versuri, respectiv CUNOAȘTEREA DE SINE, TĂCEREA DIN ADÂNCURI, TIMP ȘI DESTIN. Primele două la aceeași editură ePUBLISHERS, în 2017 și 2018, iar ultimul la editura MATRIXROM, în 2018. Totodată publică în reviste de literatură prestigioase, dintre care amintim CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, LITERATURA DE AZI, ARMONII CULTURALE, PARNAS XXI. Este prezent, de asemenea, în diferite antologii, alături de alți scriitori români din țară și diaspora. Să amintim dintre acestea, mai întâi, pe cele publicate în editura GRINTA din Cluj-Napoca, sub coordonarea poetului si criticului literar Romeo Ioan Roșiianu: eCREATOR 2, PRIMĂVARA CUVÂNTULUI și TOAMNA CUVÂNTULUI. Mai recent, versurile lui Corneliu Neagu au apărut în antologiile TREPTELE SPERANȚEI, coordonată de poeta Sibiana Mirela Antoche și SCRIITORI ROMÂNI UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI LA CENTENARUL MARII UNIRI, realizată de Eugenia Enescu-Gavrilescu. În creația lirică a lui Corneliu Neagu descoperim, încă din primul volum de versuri, cuvinte noi, transferate din domeniul științific în cel literar, precum defragmentare și stigmergie. Utilizarea acestor neologisme îi permite autorului să transmită observații, idei sau stări emoționale, pentru care cuvintele comune sunt mai puțin potrivite. O viziune proprie privind stigmergia și defragmentarea pot fi regăsite în eseurile MULTIPLELE FAȚETE ALE STIGMERGIEI și MIȘCAREA DEFRAGMENTATĂ, publicate de Corneliu Neagu în revista LOGOS ȘI AGAPE. Temele majore care pot fi regăsite în opera literară a lui Corneliu Neagu provin, cu precădere, din viziunea autorului asupra curgerii imuabile a timpului, concretizată în observații, interpretări, amintiri, regrete, iubiri împlinite sau ratate, speranțe etc. Aceste teme sunt transpuse în versuri de o profunzime aparte, fără să aparțină, preponderent, unui stil literar anume. Mai degrabă, se poate vorbi despre o împletire de stiluri literare diversificate (realism, romantism, simbolism, expresionism etc), fapt ce conferă creației lirice a lui Corneliu Neagu originalitate și valoare artistică de nivel înalt. Aceste stiluri pot fi regăsite, în diferite doze, dificil de cuantificat, în tot ceea ce a publicat până acum.