Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » GHEORGHE A. STROIA: Interviu cu Ing. Daniil Dragoș

GHEORGHE A. STROIA: Interviu cu Ing. Daniil Dragoș

Inginer la o uzină producătoare de utilaj petrolier – Ploiești. A lucrat pentru Control Data Corporation – SUA, în cercetare şi dezvoltare şi mai târziu ca ‘Market Development Manager’ pentru Europa de Est (vânzări de computere şi prima societate americană mixtă de după război în Europa de Est). În cercetare şi dezvoltare în automatizări (‘IPA’) şi calculatoare (‘ITC’) – Bucureşti. Consilier şi director adjunct în Ministerul Comerţului Exterior – Bucureşti (negocieri Centrala Nucleară de la Cernavodă, fabricaţie autoturisme cu Renault şi Citroen – Franţa etc). Bursier Fullbright la ‘Graduate School of Management’ de la Universitatea California, Los Angeles (‘UCLA’). Un Curiculum Vitae detaliat se găsește la sfârșit.

Sunt și eu convins cã este oportunã realizarea unor cãrți cu interviuri, care sã facã o radiografie realã a nevoii de literaturã și culturã actualã; această idee a Domului Gheorghe A. Stroia este inedită și binevenită. Deci, să pornim la treabă! Să încercăm să dăm un răspuns adecvat la prima întrebare, care are următorul enunț:

1). ”Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?”

-”La această întrebare, voi răspunde precum Anthony Quin în filmul ‘Zorba Grecul‘, realizat după romanul lui Kazantzakis: Dvs Stimate Domnule Stroia ‘think too much and ask such sensible questions!‘ Să pornim de la locul de naștere. Satul meu de baştină este situat în partea de nord-vest a Transilvaniei, la vreo 18 kilometri de graniţa cu Ungaria. Înainte de a spune câte ceva despre istoria satului, vreau să precizez că pe vremea copilariei mele, două treimi din săteni erau români şi o treime unguri. După câte mi-a spus un consătean, astăzi proporția românească este întrucâtva mai redusă, deoarece ai noștri politicieni postdecembriști, în marea lor înțelepciune, au votat legi în urma cărora românii noștri au fost nevoiți să plece în lumea largă pentru ași câștiga pâinea cea de toate zilele.

Istoricii celor doua naţii au avut şi mai au multe discuţii şi controverse asupra chestiunii primilor veniţi în Transilvania. Fiind politicos din fire voi da, prima dată, cuvântul -pe scurt- unor ‘istorici’ maghiari care ne spun cu multă convingere că: -În jurul anului 896 AD, ungurii au sosit în Câmpia Panonică, unde s-au instalat rapid. De aici s-au deplasat neîntârzâiat şi au ocupat toată Transilvania, iclusiv teritoriul satului meu. Oricât au întrebat şi au căutat, în tot Ardealul nu au găsit nici un român sau oláh cum le ziceau ei. ‘Invăţaţii’ maghiari au mai aflat că în perioada respectivă, românii abia se formau ca naţie, undeva prin sudul Dunării. Peste 300-400 de ani, au apărut, pe ici pe colo prin părţile deluroase şi muntoase, câţiva români răzleţi. Nefiind băi ca acuma, nu se prea spălau; din această cauză erau numiţi büdös oláh (respectiv valahi împuţiţi). Erau cam înapoiaţi întrucât, încă de pe vremea străbunilor lor daci, erau lipsiţi de alfabet şi de ştiinţa scrierii, ei putând comunica între ei doar prin viu grai. Noii veniţi neavând alfabet nu-şi pierdeau vremea cu cititul şi fiind de profesiune ciobani oieri nomazi aveau mai mult timp liber, fapt pentru care au putut să se înmulţească mai repede decât localnicii unguri, ocupaţi până peste cap cu treburile gospodariei. Astfel, în câteva sute de ani românii au ajuns să fie majoritari în Transilvania.

‘Istoricii’ noştri spun, cu aceeaşi convingere următoarele: -Chiar şi fără alfabet, străbunii noştri daci i-au bătut iniţial pe romani. In cele din urmă, între anii 101-103 AD, romanii au reuşit să-i învingă pe daci, dar aceştia au rezistat eroic, producând pierderi grele legiunilor invadatoare. Herodot, părintele istoriei, ne învaţă că dacii erau cei mai viteji dintre geţi. Afirmaţia că dacilor le cam plăcea să tragă la măsea, este o calomnie scornită de ‘istoricii’ maghiari mai sus menţionaţi. Cine nu crede toate astea nu are decât a privi Columna lui Traian din Roma şi se va convige personal. Dar să revenim la oile noastre. Apropo: oeritul nu este o ruşine, de profesia asta ocupându-se chiar şi unii lorzi din Marea Britanie. Din convieţuirea dacilor şi a coloniştilor romani, a început să se formeze, pe tot teritoriul dintre Nistru şi Tisa, noul popor român. Deci, noi suntem ‘urmaşii Romei’ şi nu ai hunilor cum sunt ei. Ungurii au sosit pe locurile noastre, după multe secole şi fiind originari din stepele Asiei, erau cam sălbatici. Nu ştiau să facă bucătărie, mâncând carnea crudă, după ce o ţineau un timp sub şaua cailor. La sosirea lor în Transilvania au trebuit să lupte cu românii, care erau de mult timp prezenţi peste tot.

Din cele spuse de taică-meu, căruia i-ar fi povestit bunicul său, rezultă că teoriile de mai sus nu se confirmă pentru satul meu de baștină, numit Abrămuţ sau Vedres Ábrány în ungureşte. Când străbunul familiei mele cu numele de Dragoş, venind din părţile Maramureşului, a ajuns în locul unde este situat satul meu de azi, a constatat că acolo nu erau nici români, rezultaţi din încuscrirea dacilor cu romanii, şi nici unguri aduşi de Arpad de prin Asia. Nu era nimeni. Nici măcar terenuri arabile. Numai, păduri de ambele părţi ale unui drumeag de pământ. Acel prim Dragoş sosit pe locurile mele natale, era împreună cu nevastă-sa. După ce au mâncat şi s-au odihnit bine,   au trecut la examinarea locului; taică-meu nu mi-a spus dacă ei au mai făcut și altceva. În cele din urmă, ei au pus stăpânire pe o bucată respectabilă de pământ, N-am reuşit să aflu dacă pământul a fost cumpărat ori că l-au luat cu japca în calitatea lor de prim sosiţi.

Ani îndelungați, nu mi-am dat seama dacă erau ori nu conforme cu realitatea afirmaţiile lui taică-meu că acel străbun Dragoş ar fi fost primul sosit şi nici dacă el a venit întradevăr de prin Maramureș; s-ar putea să fie doar un folclor de familie transmis din generaţie în generaţie, îmi ziceam eu. Recent, vizionând la televizor un program pe subiecte politice (frecvente la televiziunile știriste de la noi) am ajuns, pur și simplu, la concluzia că este foarte posibil ca străbunul meu să fi fost originar din părțile Maramureșului. Subit, mi-am dat seama că etimologia numelui de Dragoș nu este întâmplătoare. S-ar putea ca acest lucru să fie valabil și în cazul altor persoane care au silaba Drag în numele lor. În sfârșit, prima silabă din Drag-Oș, mi-am zis eu, provine din Drag Oșan. Eu am aflat de la un vechi prieten din Țara Oașului, că pentru a nu pierde prea mult timp cu vorbitul, pe la ei se vorbește prescurtat. De pildă, în sat la el, când îl întrabă cineva: ‘Ce-ai mâncat mă azi dimineață, el răspunde: Mămăli cu brî cu la.’ Asta însemnând că el se înfruptase cu mămăligă cu brânză și cu lapte. Dealtfel, tot prescurtat vorbesc și americanii. Niciodată ei nu spun United States, ci US; și nici Los Angeles, ci LA. Asta și multe altele de acest fel le-am constatat eu personal în cursul celor trei luni de bursă Fullbright (Fullbright Visiting Scholar) la Universitatea UCLA din Los Angeles-California și în cei peste cinci ani lucrați intr-o American Multinstional Corporation. Învățătura și experiența câștigate pe vremea aia mi-au dat mari satisfacții, dar cunăștințele economice și de management acumulate la fel de fel de cursuri și seminarii n-au folosit la mai nimic, nici înainte și nici după Revoluție.

Să spunem acum câteva cuvinte despre momentele cele mai dramatice din istoria locurilor mele de bașină. A doua zi de după Dictatul de la Viena din anul 1940, Părintele Corilan Man -popa nostru al românilor din sat- a rostit, în fața altarului, următorul speech:

– „Dragii mei, astăzi este poate pentru ultima dată, că vă vorbesc deschis şi ca preot şi ca român. Ieri, atotputernicii lumii de azi, pe care nu-i mai încape pământul, au hotărît la Viena ca o parte din ţara noastră să treacă din nou sub stăpânire ungurească! Ţara arăta ca pâinea pe care o faceţi voi aici în sat. Ieri i s-a scos chiar miezul ei şi a fost aruncat pradă la unguri. În miezul cedat se află şi satul nostru. Orice s-ar întâmpla, eu voi ramâne alături de voi. Ştiu că voi sunteţi legaţi de pământ şi nu aveţi unde pleca. Cine vrea, încă poate pleca. Mai degrabă să fugă, ca să nu fie prins de unguri. De acum înainte, trebuie să învăţăm să răbdăm şi să tăcem. Nu ştim ce ne aşteaptă! Acum mergeţi liniştiţi la casele voastre. Viaţa bisericească va continua ca şi până acum. Gata, asta-i tot! Doamne ajută!” A fost, pe departe, cel mai dramatic și concis speech pe care l-am auzit eu în întreaga mea viață.

După cedarea Ardealului de Nord (fără nici o luptă), în sat, totul s-a dat peste cap. Printre altele, noua învăţătoarea Kis Jolán kisaszony, venită din Anya Ország (atunci am aflat că și ungurii aveau o Patrie Mumă, dar a lor era situată în vest, nu în est ca a noastră) umbla prin sat să facă înscrierile la şcoală. Fiind trecut de şase ani, am fost înscris şi eu în clasa I-a. Şcoala se făcea exclusiv în limba maghiară, pe care eu n-o cunoșteam deloc.        În şcoala primară am invăţat carte serioasă. Mulţumită învăţătoarei Kiss Jolán, am prins dragoste de citit. Şi astăzi mă întreb cum aş fi suportat încercările prin care trece ficare om în viaţă, dacă n-ar fi fost acest refugiu extraordinar reprezentat de marea literatură. În anii de şcoală primară am citit o mulţime de cărţi de poveşti şi basme. Toate în limba maghiară. Tot atunci am citit şi primul roman, întitulat Szegény gazdagok (adică ”Sărmanii bogătași”). Nu ştiu ce şi cât am înţeles din romanul respectiv scris de Jókai Mór, când eu nu împlinisem încă zece ani, dar imi amintesc că mi-a plăcut foarte mult. Eram cât se poate de încântat de faptul că Ion cel Tare, un român, i-a venit în cele din urmă de hac tâlharului de drumul mare poreclit ‘Faţa Neagră’. Acesta, de fapt era un baron ungur care-l orbise pe Ion cel Tare şi a omorît-o pe nevastă-sa Mărioara. Deşi orb, Ion cel Tare a reuşit să scoată un stâlp de lemn din susţinerea unui pod pe unde trecea ‘Faţa Neagră’, astfel că teribilul bandit căzu în apa Mureşului, iar apoi rănit el a fost obligat să se împuşte ca să nu fie prins de către jude. Trebuie să menţionez că, una din primele măsuri pe care le-au luat în sat noile autorităţi ungureşti, a fost că au înfiinţat o bibliotecă şi un cămin cultural. Nu-mi amintesc ca în perioada interbelică -considertă de către mulţi ca fiind cea mai prosperă din istoria României- să fi existat la noi în sat bibliotecă şi cămin cultural. Iar după 1989, aceste instituţii din satele noastre, în majoritatea lor, au fost transformate în discoteci, shopuri ori au fost ‘retrocedate’.

Din răsturnarea de situație a avut de pătimit taică-meu. În anul 1941, cam pe la începutul primaverii, sătenii români au început să fie chemaţi la discuţii, mai întîi la preotul reformat al ungurilor, apoi la notar şi în cele din urmă la şeful Kakastollas-ilor, adică a jandarmilor cu pene de cocoș la caschetă. Eu nu ştiam despre ce este vorba. Îl vedeam pe taică-meu supărat, se infuria din te miri ce, înjura de mama focului şi-şi bătea boii pentru cea mai mică neascultare. Într-o noapte de pe la sfârşitul lunii iunie 1941, m-am trezit din somn şi-l auzii pe taică-meu discutând pe şoptite cu maică-mea. Ei credeau că noi copiii dormeam buştean în patul nostru care era situat la ciţiva metri de patul lor, în partea opusă a camerei. Rezulta că taică-meu a fost chemat din nou la şeful Kakastollas-ilor. Că nu l-a bătut dar i-a pus în vedere, pentru ultima oară, că dacă nu dă declaraţie scrisă că trece la naţia ungurească, va fi trimis direct pe frontul rusesc. Maică-mea, spirit practic, i-a spus:

– „Măi bărbate, scrie şi tu acolo că te dai de ungur, că tu tot român rămâi. Zile orice numai să scapi de necaz.”

– „Nevastă, nu vreau să zic aşa ceva nici măcar în gând!”

Așa vorbi un țăran român argyelean, care nu cunoștea cuvinte precum ‘patriot și patriotism’! Cum ar fi procedat oare patrihoții din zilele noastre!? N-a trecut o săptămână şi taică-meu a primit ordin de încorporare ca honvéd în armata maghiară. El glumea că l-au degradat de la cavalerie la infanterie. Era măndru că în armata româna fusese ‘călăraş cu schimbul’. Întrebându-l ce-i aia, îmi spusese că el a făcut stagiul militar cu calul lui propriu şi cu echipamentul adus de acasă. Taică-meu a ajuns cu frontul, tot pe jos, până la Cotul Donului. După bătălia de la Stalingrad, și-a început marea retragere, tot per pedes apostolorum, până ce frontul a ajuns aproape de Budapesta, când a reușit să evadeze. Pe drum spre casă, a fost capturat și băgat într-un lagăr sovietic de prizoneri. A ajuns acasă la sfârșitul lui iulie 1945. Pentru a vedea cum arăta un asemena om, la sfârșitul cv-ului meu, prezint poza sa făcută în fața casei în care m-am născut.

Pe 23 August 1944, Părintele Coriolan Man a auzit la radio proclamația către țara a regelui Mihai. Vestea s-a răspândit în sat ca fulgerul. România nu mai era aliată cu nemții și nici cu ungurii, inamicii noștri de veacuri! Toți românii din sat eram fericiți. Și asta, cu toate că, trebuie admis că, în comparație cu perioada de dinainte de ocupație, sub administrația ungurească se trăia ceva mai bine. Maică-mea singură într-o gospodarie cu 6 hectare și pe timp de război, reușea să-și hrănească și să-și îmbrace pe cei trei copii ai săi. Am auzit-o deseori afirmând cu mândrie: „Pruncii mei n-au flămânzit niciodată!” De la școală nu m-a oprit nici o singura zi, oricât de urgente erau muncile câmpului. Sub unguri, premiile școlare se acordau pe merit și nu doar copiilor notarului, primarului, învățătorului, șefului de gară sau a șefului postului de jandarmi. Premiul întâi îl primea, cu regularitate, Nistor Verdeș; tot român. Eu luam premiul doi.

La întrebarea cine sunt, e greu de răspuns. Uneori, ajung la concluzia că sunt un Nobody (adică un Neica Nimeni, pe românește). Alteori, îmi dau seama totuși că am avut mare noroc în viață. În întreaga istorie a satului meu, eu și Nistor Verdeș am fost primii fii de țărani care am absolvit o facultate. (By the way, fiii de țărani ajung din nou cu mare greutate prin facultăți!) Eu, pornind de la Puiculița mea muiere cântată prin Abrămuț-Bihor, am ajuns să văd spectacole precum Lacul lebedelor (la Teatrul Balșoi din Moscova), Aida (la Metropolian Opera din New York) ori Hamlet (la Old Vic Theater din Anglia). Odată, aflându-mă în primul rând de scaune la piesa The death of a saleman jucată la un teatru de pe Broadway din New York, am simțit că-mi picura ceva pe genunchi. În primul moment, am crezut că or fi fiind niște picături de ploaie strecurate prin plafonul găurit. Când colo, erau picături de sudoare care cădeau de pe fruntea lui George Scot; cu asemenea dăruire își juca el rolul principal. I-am văzut jucând pe mari actori români de teatru precum Calboreanu, Toma Caragiu, Birlic, Ștefan Iordache… Pe Doamna Lucia Sturza Bulandra -marea Doamnă a Teatrului Românesc- am admirat-o în mai multe piese. Am înotat în ape extraordinare (adică, crystal clear) la Waikiki din Hawaii, în Cuba, pe Coasta de Azur, la Cascais în Portugalia, în Insula Creta și în râul Bistra din Abrămuț (asta pe timpuri, întrucât acum apele sale ajungînd doar până la glezne sunt complet poluate și urât mirositoare). Ce altceva putea să-și dorească un om, în trecerea sa vremelnică prin lumea asta smintită și minunată în același timp?! În acest moment, mi-am  amintit că mi-am băgat picioarele și în apele Golfului Finic din fosta Uniune Sovietică. De asemenea, am înotat în Marea Japoniei; asta, înainte de a avea loc în Japonia cel mai mare accident la o centrală nucleară, de după Cernobâl. Treaba cu înotul s-a petrecut cu prilejul unui seminar de o săptămână, în care japonezii s-au lăudat cu privire la cooperările lor cu ”țările socaliste”. Printre altele, din Japonia au fost importate niște pescadoare ultra- moderne. După 1989, acestea au fost ancoracte fain-frumos, undeve pe la Tulcea, și au fost lăsate să ruginească. Japonezii ne-au vândut licența de fabricație și n-au proiectat Fabrica de Elemente de Automatizări (FEA) din București. Aceasta a fost prima fabrică din România cu aer condiționat, inclusiv în clădirea administrativă. După 1989, FEA a fost demolată și transformată în ”Panorama Mall” (Nenea Iancu Caragiale ar fi spus: ”curat panoramă sau panaramă Coane Fănică!). Multe altele au provenit la noi din Japonia, dar puține mai sunt în funcțiune.

Îmi dau seama cu întârzâere, că am lungit-o rău de tot cu răspunsul la prima întrebare, așa că promit solemn să nu se mai întâmple asta. În plus, mă oblig ca la unele din întrebările viitoare să răspund telegrafic.

La întrebarea cine sunt, e greu de răspuns. Uneori, îmi spun că sunt un Nobody (un Neica Nimeni, pe românește). Alteori, ajung la concluzia

  1. Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Bună întrebare și asta! În liceu și la facultete am avut noroc de dascăli extraordinari, dedicați cu tot sufletul profesiei lor. Cred că aici este cazul să relatez o întâmplare, care mi-a faccilitat accesul meu la marea cultură. În cursul inferior de liceu, într-o recreație, stăteam de vorbă cu un coleg de clasă care se numea Andronic. La un moment dat se apropie de noi fratele său mai mare, care era elev în ultima clasă de liceu. Avea la el o carte groasă. Colegul meu i-o luă din mână și citi cu voce tare:

-„Proletari din toate țările uniți-vă! Editura Cartea Rusă. Br!… Ce porcării citești tu, măi fratele-meu!”

-„Cartea rusă și în special romanul rusesc, nu se reduce la ‘Proletari din toate țările uniți-vă!’ Tu deșteptule, ai citit numai lozinca de sus și editura de jos. N-ai citit autorul ‘Lev Tolstoi’ și nici titlul cărții, respectiv ‘Război și pace’. Tu care ești în cursul inferior, n-ai de unde să știi că asta este una din cele mai mari capodopere ale literaturii universale.”

-„Oricum eu n-aș da bani pe asemenea cărțoaie.”

-„N-am dat nici un ban pe ea. Am împrumutat-o de la Biblioteca Municipală. Pe bază de legitimație de elev, orice licean se poate abona acolo. Dacă te-ai gândi mai mult la carte decât la sport, ai face și tu la fel.”

În aceeași dupămasă, m-am dus la Biblioteca Municipală. Prima carte pe care am împrumutat-o a fost ‘Război și pace’ de Lev Tolstoi. Îmi amintesc că era o ediție în care, conversațiile personajelor purtate în limba franceză, erau redate în această limbă, iar traducerea în română se găsea în subsolul paginilor. Acest lucru m-a bucurat. Citind romanul, puteam să mă perfecționez și la franceză, făcându-l astfel fericit pe profesorul nostru de franceză Dl Hubert. Sincer să fiu, nu-mi amintesc dacă am înțeles mare lucru din romanul ‘Război și pace’. De atunci, l-am recitit de mai multe ori și de fiecare dată mi-a plăcut foarte mult, dar mereu aveam impresia că-l citesc pentru prima oară. De la Biblioteca Municipală am citit romane precum, ‘Marile speranțe’ de Dickens, ‘Aventurile lui Hucklebery Fin’ de Mark Twain, ‘Ion’ și ‘Răscoala’ de Rebreanu, ‘Aurul negru’ de Cezar Petrescu etc. Am participat și la un cenaclu literar. Acolo, profesorul meu de istorie, printre altele, a spus:

”Eu am rezerve privind părerea unora că noi românii avem o mulțime de scriitori geniali. Eu îi iubesc, îi apreciez, îi citesc și recitesc pe Eminescu, pe Caragiale, pe Rebreanu… Și eu consider că au fost geniali. Dar sunt genii și genii. Unele opere literare sunt socotite ca fiind geniale într-o singură țară, iar altele pe întreg mapamondul. S-o luăm altfel. Să presupunem prin absurd că scrieri precum ‘Hamlet’, ‘Don Quijote’, ‘Frații Karamazov’ și ‘Război și Pace’ ar fi fost create în românește de către românii Shakespearescu, Cervantescu, Dostoescu și Tolstoiescu. Crede cineva că într-o asemenea eventualitate aceste capodopere ar fi fost mai puțin citite în lumea întreagă, numai pentru faptul ca ele ar fi trebuit să fie traduse în prealabil dintr-o limbă minoră?! Eu cred că ele sunt universal citite, cunoscute și apreciate pentru conținutul lor și nu pentru faptul că, inițial au fost scrise în limbile unor națiuni numeroase sau puternice. Atunci când poeții, dramaturgii și romancierii români vor trata teme universale similare cu ‘To be, or not to be – that is the question…’ atunci și scrierile lor vor fi traduse și citite pe întreaga planetă.” Eu îl admiram și țineam la profesorul nostru de istorie, așa că mi s-au întipărit în minte, cuvânt cu cuvânt, cele spuse de el.

În toamna lui 1948, ne având încă loc la ‘Liceul Emanoil Gojdu’ din Oradea, timp de o lună și ceva, am fost elev la ‘Școala Medie Tehnică Mecanică Agricolă’ din acelaș oraș. Pentru a demonstra că până și acolo am avut dascăli străluciți, voi arăta cum se desfășurau orele de limba și literatura română. Profesorul Cosma, un bătrânel scund și rotofei, în prima oră ne trată cu un speech -cum ar spune azi elevii noștri.

-„Mulți dintre voi cred că în profesia pentru care vă pregătiți, nu veți avea nevoie de nici un fel de literatură română. Că doar n-o să conduceți tractoarele alea cu Eminescu în mână. Un deștept din altă clasă mi-a spus că țăranii din satul lui ar râde de el dacă l-ar vedea cu o carte în mână. Bazaconia asta n-o cred! Eu sunt tot de la țară ș-ii cunosc destul de bine pe țăranii noștri. Lor le place frumosul. În plus, deși ignoranți, ei sunt capabili să aprecieze adevărul și să-l accepte, dacă acest adevăr le este prezentat de cineva pe care ei îl respectă. Această cugetare nu este de la mine citire, ci pur și simplu am parafrazat ce spunea Marcus Tullius Cicero cu multe secole în urmă.”

-„Cine o fi și ăla?” mă întrebă în șoaptă vecinul de bancă. Dădui din umeri și-i făcui semn să tacă din gură.

Profesorul Cosma ne preda atât de frumos încât puteai învăța toată materia din clasă. Pentru a ne trezi interesul, ne povestea o mulțime de anecdote legate de viața scriitorilor noștri.

-„Într-o zi” ne povesti el, „Alexandri se plimba pe una din moșiile sale, împreună cu prietenul său Ghica. Acesta îi spuse: ‘Eu o să convin că tu ești un mare poet, dacă o să-mi faci repejor un vers cu mine și cu preafrumoasa pășune din fața noastră.’ ‘Cu plăcere’ i-a răspuns Alexandri și-i servi următorul vers:

‘Uite ce pășune verde,

                Unde ochiul ți se pierde.

                Ce n-aș da să fii un bou,

                Să paști și tu iarbă verde!’.”

-„Mihai Eminescu a continuat să facă poezie și când, spre sfirșitul vieții, și-a pierdut mințile.” Continuă profesorul Cosma cu povestirile sale. „Ascultați numai câteva versuri din acea perioadă.”

‘Pe o cale lungă-scurtă,

                Se ducea un om venind,

                Și-n tăcerea lui adâncă,                        

                S-auzea bolborosind.’

                           

                ‘Merg pe gard,

                De drum mă țin.

                Nici un latră nu mă bou,

                Nici împunge nu mă câine.’

                           

                ‘La o nuntă în Turcia,

                Mâncai pâine cu pilaf.

                Și în loc de scobitoare,

                Mă scobii cu-n telegraf.’

-„Versurile astea se țin minte foarte ușor. Eu le-am auzit o singură dată de la un bătrân profesor al meu și nu la voi uita toată viața. Sună frumos, dar sunt complet ilogice. Turcii, fiind musulmani, nu fac nuntă și nu mânâncă pilaful cu piine. În mod straniu, parcă-l văd și-l aud pe omul sărmanului Eminescu umblând și bolborosind pe calea lui lungă-scurtă.”

Într-una din lecțiile lui Cosma nu putui să mă rabd să nu fac pe deșteptul, și-i debitai teoriile pe care le auzisem spuse de profesorul meu de istorie.

-„Da, sunt unii,” ne spuse Cosma, ”care susțin că literatura română tratează teme minore. Că personajele sunt mărunte și nu prea spun lucruri importante despre marile probleme ale omenirii. Că ele nu discută despre rostul vieții și al trecerii noastre pe acest pământ. Nu filozofează despre ‘a fi, sau a nu fi… ‘ Că civilizația noastră este una minoră. La fel și cultura, și țara noastră… Conținutul și iar conținutul… El ar fi mai important decât forma… Pe mine niște versuri frumoase mă fac mai fericit decât toate conținuturile din lume. ‘Din văzduh, cumplita iarnă / Cerne norii de zăpadă…’ Las să aflați singuri cine a sris această poezie. Sau: ‘Somnuroase păsărele / Pe la cuiburi se adună, / Se ascund prin rămurele, / Noapte bună!’ Sunt sigur că știți cu toții că, asta-i aparține lui Eminescu. Ce frumos sună aceste versuri! Ce muzică frumoasă au în ele! Ascultându-le îți dai seama că limba noastră românească este într-adevăr dulce ca un fagure de miere… Când le aud, eu nu mă mai gândesc la conținut…” Eu l-am crezut și pe Profesorul Cosma de la ‘Școala Medie Tehnică Mecanică Agricolă’ din Oradea.

Dar, să trecem la următoarea întrebare.

  1. Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Pentru a răspunde la ceastă întrebare voi relata o întâmplare care a avut loc în satul meu de baștină, pe vremea ocupației hortiste a Ardealului de Nord. Într-o zi, deraiase un tren, în timp ce noi copiii aveam grije de păscutul vitelor pe o fâneaţă din apropiere. Întrucât nu mai vâzusem un tren deraiat, eram toată ziua bună ziua la locul cu pricina. Am fost de faţă şi când şi-a făcut apariţia un domn impozant şi foarte serios îmbracat într-o haină lungă de piele. Am aflat că respectivul era un mérnök (inginer) sosit tocmai de la Budapesta. S-a uitat lung la linia ferată, la locomotiva căzută pe arătură, de la o înălţime de peste doi metri şi la vagoanele înclinate într-o rână. După vreo jumatate de oră s-a pronunţat: trebuia schimbat traseul căii ferete pe o distanţă de opt sute de metri. Văzând că toţi cei din jur îi acordau un deosebit respect, acolo şi atunci m-am hotarît că inginer o să mă fac. Din păcate, asta s-a şi îndeplinit! Să mă explic. Îmi aduc aminte că, la sfirşitul cursului de rezistenţa materialelor făcut la facultate, profesorul nostru ne-a  spus: -„Vă doresc ca peste 40 de ani, la ieşirea voastră la pensie, când veţi fi întrebaţi ‘ce aţi vrea voi să vă faceţi dacă aţi fi din nou tineri’, să răspundeţi: ‘tot ingineri’!” Când am ieşit la pensie, mi-am pus şi eu această întrebare. M-am gândit profund timp de aproape două secunde şi am răspuns hotarît: o, nu! Inginer, nu şi nu! Asta, cu toate că am fost, ani îndelungați, inginer principal III, II, I, analist principal I (aceste două funcții din urmă aveau rang de consilier), cercetător stiintific principal și șef de laborator de cercetare. De fapt şi de fapt, mi-am greşit profesia! În sinea mea am visat mereu și mereu să ajung romancier (?!), dar din păcate nu am avut talent literar și nici norocul de a deveni scriitor; chiar și lipsit de harul scrisului. Chestia asta li s-a întâmplat și altora și n-aș fi avut nimic împotrivă să beneficiez și eu de un asemenea noroc. Drept să spun, după ieșirea mea la pensie, mă bătea gândul să-mi scriu amintirile, dar cum de la gând la faptă, distanţa este destul de mare la un ‘argyelean’ ca mine, am găsit mereu motive de amânare. În sfirşit, pe data de 21 martie 1998 (în acel început de primăvară aveam 64 de ani), mi-am zis şi promis solemn mie însumi că nu mai trebue să amân. Tocmai vizionam un film, în avionul Jumbo Jet (Boeing 747) al cursei KLM de la Amsterdam la New York. Acţiunea filmului având o influenţă decisivă asupra luării deciziei, va trebui să-l povestesc. Cum în avion era o înghesuială cumplită -toate cele peste 450 de locuri fiind ocupate- nu am mai folosit căştile de ascultare; asta a fost un avantaj, întrucât îmi dă posibilitatea să redau filmul pe scurt, fară să omit însă nimic esenţial. Eroul principal era cea mai recentă variantă a bine cunoscutului James Bond. Faptele sale de vitejie, respectiv împuşcarea sau lichidarea rapidă prin diverse metode a tuturor răilor, nu m-au prea impresionat în prima fază. Dar când tânărul şi prezentabilul James Bond a demonstrat practic cum se poate sări cu o maşină BMW de la etajul 3 al unei clădiri la etajul 2 al clădirii de pe partea opusă a străzii, atenţia mea s-a trezit brusc. Trebue să recunosc că asta s-a datorat faptului că eu sunt un mare admirator al automobilelor BMW. O altă ispravă, pe care nu ştiu dacă mulţi alţii în afară de mine au mai crezut-o, a fost aceea în care acelaşi James Bond a sărit cu paraşuta dintr-un supersonic, a ajuns pe nişte valuri, iar de acolo, fiind dotat şi cu o instalaţie de scafandru, a înotat până la fundul oceanului, unde a anihilat nişte rachete montate pe un submarin. Chestia cu săritul cu paraşuta mi-a dat fiori, întrucât eu sunt unul dintre aceia cărora le este frică să călătorescă cu avionul. Recunosc că mie unul mi-ar fi frică chiar dacă le-ar veni ideea să ne doteze şi pe noi pasagerii de rând cu nişte paraşute. Au mai fost şi nişte chestii cu MIG-urile chinezeşti. Aici mi-am putut da seama că mulţumită convertirii fostei Uniuni Sovietice la democraţia lui Elţin, MIG-urile ruseşti din filmele de odinioară deveniseră avioane chinezeşti. (By the way, în viitoarea variantă a filmului, avioanele vor fi iraniene ori siriene!) Asta nu a înpiedecat-o pe o chinezoaică frumoasă foc, dar cu profunde convingeri democratice, să se îndrăgostească lulea de James Bond. Filmul acesta frumos a fost produs, cu siguranţă, de către britanici, fapt ce m-a făcut să mă întreb, oare cum au reuşit ei performanţa de a progresa de la Hamlet-ul lui Shakespeare până la Bond-ul zilelor noastre. Terminând cu filozofatul, mi-am pus urmatoarea întrebare concretă:

-„Dacă unii scriu asemenea scenarii de filme, de ce nu mi-aş scrie, în sfârşit, şi eu amintirile mele, care ar putea fi tot atât de interesante şi chiar ceva mai verosimile decât isprăvile acelui James Bond?” M-am pus serios pe treabă, cu unele întreruperi desigur, și în anul 2013, cele două volume de amintiri -cu pretenție de roman- au fost tipărite în Charleston, SC din USA, iar în 2015 au apărut și în România, respectiv la Editura ARMONII CULTURALE. Duratele de 15 și de 17 ani, care mi-au trebuit să le scriu, nu sunt chiar așa de exagerate, având în vedere că eu am, ca argyelenii, o minte ceva mai înceată.

  1. Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul, ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Și eu mi-am pus mereu aceași întrebare. Pe lângă cele două volume menționate, am mai publicat (în română și engleză) -împreună cu distinse persoane- cărți și articole în care au fost prezentate, în mod direct și deschis -nu numai implicit- care sunt soluțiile absolut necesare, fără de care situația României nu poate fi remediată. Dimpotrivă, am arătat noi autorii, în cazul în care statu quo-ul se va menține, pentru românii de rând va fi tot mai dificil să supraviețuiască în această țară. Cei mai competitivi și capabili români vor emigra, ceea ce va însemna, de fapt, dizolvarea treptată a României ca țară. Opiniile politicaly correct și optimiste, potrivit cărora românii au reușit întotdeauna să supraviețuiască dificultăților trecutului și la fel va fi și în viitor reprezintă ceea ce americanii numesc wishful thinking. Sau pe românește, un fel de ‘foaie verde de dudău, și-o să fie și mai bine!‘ Din păcate, decidenții nu cred că situația reală a acestei țări este gravă; de fapt nu le pasă, pentru că toți au devenit peste noapte putred de bogați.

Reacția din țară, la cele două volume menționate mai sus și la toate cărțile și articolele noastre a fost practic nulă. Aici se cuvine să menționez următorul citat din Oscar Wilde ’ The only thing worse than being talked about is not being talked about’ (Traducere liberă: ’Singurul lucru mai rău decât să fii criticat este să nu fii criticat.’)  În țară publicațiile noastre n-au fost criticate; de fapt, nu li s-a acordat nici o atenție. Cu alte cuvinte, noi autorii am prestat o muncă în zadar. C’est la vie!’

Care este motivul pentru care am început să scriu? Personal, în naivitatea mea incomensurabilă, am crezut -nici mai mult, nici mai puțin- că prin publicarea lor se va îmbunătății mersul țării! În realitate, în urma publicării, m-am ales cu critica asiduă și îndreptățită a nevestei… Ea îmi reproșează că înainte ’dam bani pentru cumpărat cărți ca să le citesc, iar acum cheluiesc bani mult mai mulți pentru scris și publicat cărți!’ Ea m-a asigurat că nimeni nu-mi va citi cărțile; și în privința asta a cam avut dreptate.

  1. Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi?

Sincer să fiu, nu prea ştiu ce să-mi reproșez. Poate că au dreptate cei care scriu cu totul altfel. Cu câțiva ani în urmă, unul dintre scritorii noștri de frunte -propus, din partea României, la Premiul Nobel pentru literatură- descria la televizor, cum a izvorât și s-a scurs o lacrimă pe obrazul soției ori a iubitei (nu-mi amintesc precis care dintre ele era fericita ori nefericita madonă). Oricât m-aș strădui, eu nu sunt capabil să descriu un asemenea fenomen epocal. Nici nu cred că asemenea scrieri vor încetini golirea demografică a României. Dimpotrivă, concetățenii noștri cei mai competitivi vor emigra ca și până acum, adică ne vom păstra locul doi pe mapamond, după cel ocupat de Siria ca urmare a războiului civil din acea țară.

  1. Despre scris știm că uneori e perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era / este lectura dumneavoastră favorită?

Adeseori, trec prin librăriile din București. De regulă, nu prea văd oameni cumpărând cărți. Cu surprinere, făcând acelaș lucru cu prilejul unor vizite în SUA (acolo, librăriile au dimensiunile hipermarketurilor de la noi), am văzut că pe la ei mai sunt destui cumpărători de cărți. Ne dispunând de nici un fel de date statistice, din aceste observații am tras concluzia că în România, cititorii de cărți nu au bani să le cumpere, iar cei care au bani nu citesc cărți. Care-i lectura mea preferată? E simplu de dat răspunsul la această întrebare. Eu tânjesc, din ce în ce mai mult, după cărțile care spun pe șleau adevărul. Spre uimirea mea, la noi mai are o valabilitate absolută următoare zicere a lui Eminescu de pe la sfârșitul secolului 19: ”Cel mai mare pãcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi in fațã și-a recunoaște adevãrul. El e crud, acest adevãr, dar numai el folosește.” De pildă, am avut o plăcere fizică atunci când am citit frumosul  volum de poezii înttitulat ”Gânduri, frământări, speranțe” al D-lui Ionel Ilie, publicat de Editura ARMONII CULURALE. Citind poeziile ”Țara Vrancei”, ”Candidat în alegeri”, ”Demolatorii”, ”Se întîmplă în țara mea”, ”Lăcomia și puterea” etc, am ajuns brusc la convingerea că dacă în zilele noastre ar mai trăi Mihai Eminescu, el ar avea exact aceleași ”frământări” ca și Dl Ionel Ilie.

  1. Știm cu toții cã pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulã global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivã. Ați putea sã ne spuneți cum ați reușit dumneavoastrã sã vã promovați și unde vã pot gãsi cititorii noștri?

Având în vedere cele menționate deja, ce-aș putea spune despre promovare?! Totuși unii m-au susținut. Pentru exemplificare, menționez că regretatul profesor Marius Băcescu a citit cele două volume ale mele pagină cu pagină. Eu cred că el a fost cel mai mare economist român (în special în domeniul macroeconomiei), după trecerea în neființă a Profesorului Anghel Rugină și a Academicianului N. N. Constantinescu. Profesorul Băcescu a avut amabilitatea să-mi dea o apreciere olografă despre cele citite. Prezint mai jos textul acestei aprecieri, fără să modific nici măcar o silabă.

UN ARDELEAN PRIN TRANZIȚII… de Daniil Dragoș

(Charleston, SC, SUA, 2013, 1116 pagini)

În limbajul obișnuit al intelectualilor se spune adesea că ”atunci când ai citit o carte, ai cunoscut un om”. Cele mai bune cărți nu sunt tocmai acelea care ne învață, ci acelea care ne fac a cugeta peste cele cuprinse în ele. De fapt cartea este legitima moștenire a generațiilor. În carte se află de fapt istoria neamului omenesc, ea fiind  memoria gândirii umane.

Nu este deci de mirare că un ardelean, la ”frageda” vârstă de 64 ant, se apucă să-și aștearnă pe hârtie sumedenia de amintiri care-i învăluie mintea, amintiri pe care a dorit să le știe și urmașii săi, în special copilul său care trăiește mai de mulți ani în America și care, probabil nu este pe deplin fericit.

Ardeleanul a pornit de la cuvintele filozofului irlandez Edmund Burke care spunea că ”pentru ca răul să triumfe, este suficient ca omul bun să nu facă nimic” și de la îndemnul profesorului american de origine română Anghel Rugină, care spunea că ”trebuie să profităm de faptul că avem o țară liberă”. Sub aceste îndemnuri, inginerul Daniil Dragoș a muncit 14 ani în continuu, pentru ca în al 15-lea an să ne ofere cartea ”Un ardelean prin tranziții”, ca rod al unuia din fiii de țărani care a făcut studii universitare, deși a provenit de pe malurile Bistrei, din nord-vestul Transilvaniei.

Autorul ne prezintă originea adevărată a poporului român, până la eforturile depuse de guvernele de după 1989 de a înstrăina cvasitotalitatea economiei românești, ajungându-se la apelarea de împrumuturi de miliarde de euro pentru a se putea plăti salariile și pensiile. Acestea sunt adevăruri pentru locuitorii satului natal Abrămuț și nu numai.

Expunundu-și amintirile, care pentru autor este singurul rai de unde nu poate fi izgonit, cartea este o creație continuă, o prezentare a celor mai duioase rânduri subliniate din cartea vieții, ca o oglindă vie, dureroasă, arzătoare și oribilă, care te face să suferi din toate încheieturile. Acestea sunt sentimentele ce le simți când treci de la inocența și îndestulata copilărie, la lipsurile și umilințele maturității.

”Un ardelean prin tranziții…” este ca un fum ușuratic și frumos al trăirii; care durează peste veacuri, este o carte de vizită pe care o poate depune un neam la poarta veșniciei. Este protestul viguros al autorului, energicului său efort pentru a pune societatea, în ansamblul său, pe calea cea bună. Ca cititor, uneori ai impresia că te afli într-un sanatoriu în care se vindecă rănile pe care ni le-a făcut viața.

Presupunând din capul locului desăvărșita sinceritate a autorului, cartea se prezintă ca o spovedanie curată față de sine însuși, ca o creație în bucurie care, după atâtea tranziții, ajunge la libertate și fericire. El consideră că cea dintâi datorie a noastră este să facem ca după 24 ani de frământare națională, să nu mai fim tratați ca în timpul fanarioților, deoarece nimic nu oprește pe om de la împlinirea datoriilor sale decât când sărăcia bate la ușe.

Autorul consideră că cea dintâi dorință a fiecărui popor este dorința de a fi, de a nu se putea împiedica niciodată, prin mijloace represive de la libera exprimare a dorințelor si nevoilor sale, de a nu muri înainte de a vedea că tinerii noștri își fac educația aici, adică primesc educație națională românească.

În concepția autorului românii au luat luxul, corupția și formele exotice ale Europei, dar nu și ideea de dreptate, căci numai prin drepturi putem avea liniște în țară, putem avea o adevărată Românie.

Astăzi, când suntem liberi și în deplina noastră putere și independență, să arătăm Europei că suntem drepți când trebuie să fim drepți. Fiecare român, de cum se naște, are dreptul de a mânca, dreptul la protecția legilor, dreptul la lumină, dreptul la echitate socială etc., iar când se atinge unul din drepturile națiunii, cu toții trebuie să acționăm ca un singur om. Ca atare toți românii trebuie să fie egali înaintea drepturilor cetățenești și politice.

Ca atare, câtă vreme nu vom emancipa poporul, nu ne vom emancipa țara, deoarece numai emanciparea poate ridica nivelul material, moral și intelectual al națiunii.

Desigur că pentru a face o o operă viabilă, trebuie să ai talent, talent și iar talent. Urmărind cartea, filă cu filă, observăm fără îndoială că există un talent individual al autorului, care își înfinge rădăcinile în pământul românesc și în modul de a fi al poporului său; este ca un subțirel izvor de munte căruia trebuie să-i sapi calea în piatră și să-l captezi cu multă osteneală. În plus, de frica de a nu demobiliza cititorul, folosește cu multă măiestrie dialogul.

La Daniil Dragoș, talentul și originalitatea este același lucru. Talentul e o inteligență specială iar inteligența e putința mai multor talente la acelaș om, chiar dacă ele nu se manifestă. Talentele adevărate străbat întodeauna, dar fără cultură și fără muncă nu e talent care să se poată susține. A ști să concentrezi puternic și să lămurești în focul sufletului tău ceea ce ai prins în tine din curgerea eternă a vieții, a munci până la degajare din haosul de gânduri, e mai mult decât a avea talent, este a avea onestitatea talentului tău și aceasta dă cărții ”Un ardelean prin tranziții…” consacrarea eternității.

Prof. univ. dr. MARIUS BĂCESCUmembtu titular-fondator al Academiei Oamenilor de Știință din România.

București, 21 ian. 2014

Nu sunt în stare să răspund la întrebările 8, 9, 10, 12, 13 și 14. Asta este foarte bine, întrucât în acest fel îmi pot respecta promisiunea ca, la unele întrebări, să răspund telegrafic.

  1. Scrisul nu este un sinonim al bunãstãrii materiale pentru scriitor. Se mai câștigã astãzi din scris, este scrisul o componentã a prosperitãții celui care scrie?

Mă tot întreb dacă, în zilele noastre, Mihai Eminescu și Caragiale și-ar putea câștiga, exclusiv din scris, o existență decentă. Asta în ipoteza că ei și-ar scrie acum scrierile lor de stringentă actualitate și astăzi. Mă refer la poeziile lui Eminescu care cuprind următoarele versuri precum: ”Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!” ori ”Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Sau articole în care zicea: ”Realitatea tragică a vieții noastre de stat e nespusa mizerie a populațiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive…” Dar, Nenea Iancu cu zicerile sale: ”Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvărșire.” ori ”Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră,” Chiar fiind mai descurcăreț decât Eminescu și funcționând o perioadă ca director al Teatrului Național, Nenea Iancu Caragiale nu s-ar putea îmbogăți, dacă nu ar moșteni din nou o mătușe bogată (eventual o mătușe Tamara). Mă întreb dacă Eminescu și Caragiale ar avea suficienți bani pentru ași publica scrierile; măcar în tirajele în care au fost tipărite ”operele” din pușcărie ale cuviosului Domn Gigi Becali și ale unui alt domn al cărui nume nu-l țin minte (cel despre care se zicea că și-a înzestrat cu milioane cele 4 foste, actuale și viitoare soții).

  1. Existã o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori sã-mi rãspundeți?

Tare mult mi-ar fi plăcut întrebarea: Quo vadis România, oh Domine?! Asta în cazul că se vor menține actualele rules of the game și  ținând cont de faptul că crudul adevăr al lui Eminescu, privind  realitatea de la noi, nu este recunoscut astăzi de către cei din fruntea bucatelor. Pentru a nu fi considerat un fel de cârcotaș de serviciu, voi cita din părerile altora privind realitatea românească actuală. De la bun început, voi da cuvântul unor VIP-uri din țărișoara noastră (o mai fi ea a noastră?!).

O definire sintetică, inclusiv a cauzelor care au adus țara în actuala sa situație, e dată de Florin Costantiniu -unul dintre marii noștri istorici- care a declarat: ”Clasa politică postdecembristă este cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Astăzi, constatăm că industria este lichidată, agricultura e la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional dispărută.” În ultimul său interviu, Academicianul Florin Costantiniu spunea: ”Doar două decenii… i-au trebuit clasei politice postdecembriste să prăbușească România în haos și mizerie.” La întrebarea ”Ce vă doriți în 2011?” El a răspuns: ”Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoție, ticăloșie și nevolnicie, care este România de astăzi…” Curând după acest interviu, el a murit.

Într-o conferință de presă Dl Liviu Dragnea, liderul partidului care a câștigat alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, a declarat:  ”Ne spuneau și auzeam cu toții, ‘lichidare, lichidare, lichidare, să se lichideze întreprinderi’. Peste 1300 de fabrici și uzine românești au fost lichidate, efectiv lichidate. În locul lor au rămas în anumite cazuri ruine și în alte cazuri malluri, multe malluri. Au dispărut atunci peste un milion și jumătate de locuri de muncă, pentru că așa ni se spunea de afară, ‘lichidare, lichidați tot’. Tot D-lui Liviu Dragnea ii apartine afirmatia: ”În 26 de ani s-a furat peste tot, s-au risipit miliarde peste miliarde de euro, din hoţie, prostie, lipsă de strategie şi coerenţă…”

Ilie Șerbănescu -un reputat economist și fost ministru în unul din numeroasele guvernele postdecembriste (nu chiar așa de numeroase ca în Italia!)- a publicat o carte cu un titlu elocvent: ’România, o colonie la periferia Europei. Pornindu-se de la definiția dată de Enciclopedia Britanică colonialismului, în carte se susține că statutul de colonie al României e scos în evidență de devalizarea și depopularea țării și de distrugerea economiei sale. Autorul are curajul să prezinte, fără menajamente, numele politicienilor responsabili pentru faptul că România a ajuns o colonie. Câteva citate fragmentare din cartea D-lui Ilie Șerbănescu: ”Concursul lui Traian Băsescu la colonizarea României nu este întrecut decât de cel al guvernatorului Băncii Naționale Mugur Isărescu… Mugur Isărescu este de departe cel mai vinovat dintre cei mai vinovați români de starea de colonie în care a ajuns România…” Referitor la perioada Călin Popescu Tăriceanu se spune: ”Dar tocmai în acea perioadă s-a produs de fapt distrugerea de fapt a României și colonizarea ei totală, inclusiv prin contribuția directă a lui Călin Popescu Tăriceanu… Privind perioada Adrian Năstase: ”Privatizarea Petrom a inaugurat o pagină sinistră din istoria postdecembristă a României: scoaterea de sub control național a bogățiilor naturale ale țării… După un deceniu, un joc sordid a făcut pupilul lui Adrian Năstase, Victor Ponta, în calitate tot de prim-ministru. Profitând că a venit la guvernare după administrația cea mai spoliatoare pentru români Băsescu-Boc…”

Din recentele comentarii ale D-lui Victor Ponta (fost premier) redăm următoarele: ”…liderii politici ’să spună cum îşi lasă nevestele acasă ca să trăiască la Bucureşti cu secretarele’, dar şi cum ’au amante mai tinere decât fiicele… cum îşi promovează iubitele în funcţii de la stat şi în Consilii de Administraţie cu salarii mai mari decât un medic sau profesor, cum se uită în timpul şedinţelor de vot la filme şi poze pornografice, cum pleacă în străinătate pe banii Parlamentului şi stau doar în camera de hotel cu ’consiliera’ mai tânără cu 25 de ani decât ei, cum îşi aranjează divorţurile în aşa fel încât să nu fie daţi în primire de ’fosta’ despre ce averi şi afaceri ilegale au făcut, cum dau bani cu nemiluita copiilor şi trec pe numele lor maşinile şi casele considerând că asta este suficient pentru educaţie…”

Mai jos sunt prezentate două dintre numeroasele luări de poziție din străinătate. Conform declarației D-lui Frans Timmermans, Prim-vicepreședintele Comisiei Europene. din 3.03.2018, ”problema României este una tipică pentru țările din Lumea a Treia, adică pentru acele țări din Africa și Asia care, deși sunt pline de resurse naturale, se zbat în cea mai cruntă sărăcie din cauza prostiei și a hoției care colcăie în acele țări. Deși părea că mergeți pe drumul cel bun, în ultimul an ați regresat enorm din cauza resursei umane de proastă calitate care a ajuns în fruntea țării. Această resursă umană e de o calitate atât de jalnică încât reprezentanții ei, după ce că sunt hoți, sunt atât de proști încât își închipuie că pot păcăli pe toată lumea, deși ei nu sunt capabili să comunice nici măcar în limba maternă.”

La 6.04.2018 Deutsche Welle relata: Politicenii români trimiși în judecată pentru corupție fug de justiție în țări de unde pot fi cu greu extrădați. Cel mai notoriu dintre aceste personaje se ascunde la Belgrad… Conform rechizitoriului procurorilor, Ghiță a plătit 200.000 de euro pentru ca Victor Ponta să-l poată aduce la București, în plină campanie parlamentară și desemnarea candidatului la conducerea Guvernului, pe fostul prim ministru laburist al Marii Britanii, Tony Blair… Disperați, majoritea cetățenilor așteaptă în zadar de 28 de ani, ca miliardarii de carton ai capitalismului pe banii statului să fie pedepsiți, iar averile să se întoarcă acolo de unde le-au furat.” În continuare Deutsche Welle a relatat detalii privind cazurile Elenei Udrea, Alinei Bica, Gabriel Popoviciu, Alexander Adamescu, Elan Schwartzenberg și Radu Mazăre, toate aceste persoane fiind fugite în străinătate pentru a scăpa de Justiția din România. Apoi a precizat că: ”Toate aceste personaje au două elemente în comun: au avut acces direct la resursele statului și, de unde s-au ascuns, toți acuză procurorii anti-corupție că le instrumentează dosare politice.”

Este ciudat faptul că în nici una din aceste două relatări critice privind la situația de la noi, nu se menționează absolut nimic despre faptul că țările bogate din Vestul Europei au profitat și profită copios de pe urma corupției din România. Desigur, Olanda D-lui Timmermans a profitat și profită mult mai puțin decât țara de care aparține Deutsche Welle; că doar Germania nu degeaba a pornit și pierdut ambele războaie mondiale. Evident, că asta se datorește faptului că Germania a devenit, din nou, mare și tare. La dezbaterile organizate de Asociația de Drept Internațional și relații Internaționale (ADIRI), într-o expunere a unui diplomat care a lucrat ani de zile în Germania, s-a afirmat că Petromul (perla economiei românești) a revenit de facto Germaniei și asta la un preț derizoriu. Luându-se în considerare faptul că petrolul românesc a jucat un rol important în războiul lui Hitler, atât în vest cât și în est, pentru a fi politicaly correct, în mod cu totul formal Petromul a fost atribuit Austriei, deși această țară avea expertiză aproape nulă în domeniu.

Se cuvine să dau încă două două citate. Într-o scrisoare olografă din 22.05.1997, pe care mi-a trimis-o marele economist american de origine română Profesorul Anghel Rugină, el menționea: ”…a trebuit să mă resemnez, că (în România) nu se mai poate face nimic pe drumul pe care s-a pornit; o țară și un popor fără noroc! Sforțarea însă m-a costat din punct de vedere al sănătății.”

Într-un talk show la TVR, un spaniol (Gonzales se numea, din câte-mi amintesc) spunea: ”Specia umană, ca și celelalte specii existente pe Tera, nu-și distrug propriul habitat. Singura excepție de la această regulă este reprezentată de distrugerea propriului habitat de către românii înșiși; ei și-au nimicit mare parte din patrimoniul național pe care l-au avut.”

Dacă ne uităm la consecințe, ne dăm seama că afirmațiile din citatele de mai sus nu prea sunt necomforme cu situația reală din țară. De pildă, la noi, salariul minim brut pe economie este de 1900 lei, iar cel net de 1.162 lei, respectiv 251 euro. Cu asemenea salariu se poate trăi?! Salariul lunar minim în Luxembourg este de 1.999 euro, în Belgia de 1.532 euro, în Germania de 1.498 euro și în Franța de 1.480 euro. Salariul mediu net de la noi de 2335 lei -505 euro-, este mult mai mic decât cele minime din statele menționate. Pensia minimă la noi e de 529 lei -115 euro, față de 700 euro, existentă la spanioli. Pensia noastră medie e de 1.000 lei, adică de 215 euro. Nici unde în Europa, între salariul minim și cel maxim -de multe mii de euro- și între pensia minimă și cea maximă și specială -tot de multe mii de euro-, nu există un ecart așa de mare ca la noi. Când actualul guvern al României a trecut la ridicarea pensiilor și a salariilor minime, mulți politicieni au obiectat că n-ar exista resurse. Dar, pentru ca politicienii noștri să devină, peste noapte, putred de bogați, au fost resurse berechet! Poluarea excesivă a țării noastre și a întregii planete continuă într-un ritm accelerat. În România și în lume, crește necontenit inegalitatea dintre oameni și țări; s-a ajuns ca 1% din populația globului să aibe în proprietate tot atâtea bogății ca restul de 99% din locuitorii planetei. Deși nu există statistici, asemenea inegalitate privind proprietatea, n-a existat nici în sclavagism. S-ar putea spune multe altele, dar deja am lungit-o și este cazul să mă opresc.

  1. …credeți în utilitatea și succesul acestei cãrți cu interviuri? Ce sugestie ne puteți da? Cred că inițiativa este interesantă și inedită. Pentru a fi utile, cărțile ar trebui să se refere concret la realitățile actuale de la noi. Să spună cu curaj, adevărul adevărat. Eminescu avea dreptate când spunea (citez din memorie): ”e ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune.” Unele din cărțile publicate acum, nu spun mai nimic. După 1989, nu a mai apărut nici un Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Petru Dumitriu, ori Marin Preda.

 

 

DRAGOȘ DANIIL

 

C U R R I C U L U M  V I T A E

 

    Adresa:

Str. Aviator Drossu Nr 16, apt. 6;Sector 1, București;

Cod Poștal: 012072;

Tel/Fax: 011-40-2-1-666-5031

E-mail: daniilgdragos@yahoo.com

Voice/Video/Chat prin Skype: ddaniil_skp

 

    Studii și specializări

  • Absolvent, Facultatea Electrotehnică, Universitatea Politehnică, Timișoara, 1956;
  • Doctorantura în Bazele Electrotehnicii,1967-70, România – Referatele și examenele absolvite dar teza n-a fost susținută;
  • Trei luni specializare tehnică în computere la CII-Franța, 1969;
  • Opt cursuri de specializare în Management și Marketing la Control Data Corporation, SUA si Europa, în perioada 1970-75, când am fost angajat la această companie;
  • Am absolvit, cu calificativ maxim, un curs la nivel de masterat intitulat „Logical Design Switching Systems” (Proiectare sistemelor logice) la „Pennsylvania State University” din SUA, 1971;
  • Ca bursier Fullbright (Fullbright Visiting Scholar) la „Graduate School of Management” din ‘University of California at Los Angeles’ (UCLA), în ianuarie-martie 1979, am urmat două cursuri la nivel de masterat în Management și Multinational Marketing;
  • Seminar și cursuri întitulate „Japanese Industrial Cooperation”, în Tokyo ca „Visiting Scholar” și invitat al Guvernului Japoniei, 1983;
  • Am urmat cursurile de economie ținute de Profesorul Emerit Anghel N. Rugina de la „Northeastern University„, Boston, Mass. USA – la „Academia de Știinte Economice” București, martie-mai 1994. (Într-o scrisoare Profesorul Rugină a avut amabilitatea să-mi scrie că am fost „printre cei mai buni studentți” ai săi, „dacă nu cel mai bun”.)

Experiența profesională:

  • 1956-61: Uzina de Utilaj Petrolier „UETROM 1 Mai” – Inginer și Inginer principal la Secția Electrică, Serv. Energetic și la Turnătoria de Oțel;
  • 1961-1964: Ministerul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale (MCECI) – Inginer principal la Serviciul de relații cu SUA, coordonând importul și exportul pe țara respectivă, din domeniul electrotehnic. Am făcut parte și din echipa care a negociat importul licenței de fabricație a locomotivelor electrice de la ASEA-Suedia. Întrat în pregătire pentru plecare la post la Ambasada României din Washington, în calitate de secretar 1 şi coordonator al relaţiilor economice cu SUA. La întrunirea conducerii (Maurer, Chivu Stoica, Gh Apostol etc) cu toţi ambasadorii României, ce a avut loc după plenara din aprilie 1964, prezentându-mi punctul de vedere, am fost retras din pregătire şi dat afară din comerţul exterior;
  • 1964-68: Institutul pentru Automatizări din București (IPA) – Inginer proiectant, Inginer proiectant principal, cercetător știintțific principal și Inginer proiectant șef. Am participat la elaborarea de proiecte de automatizare ștanduri de probe pompe, comandă numerică mașini unelte, proiect de computer etc;
  • 1968-70 si 1975-77 Institutul pentru Tehnică de Calcul (ITC) – cercetator științific principal, Inginer proiectant șef și șef de laborator de cercetare. Am răspuns și am negociat aspectele tehnice și anexele tehnice ale contractelor de cooperare și licențe de fabricație, pe toată țara, în domeniul tehnicii de calcul cu firme din Vest și cu țările CAER (de exemplu, cu firmele CDC – SUA, ICL – Anglia, Siemens – RFG, CII – Franţa, SUMEC – țările CAER);
  • 1970-75: Control Data Corporation (CDC) – SUA (Valley Forge) și la reprezentanţa firmei din Viena-Austria. Am lucrat în primele 7 luni în departamentul de “Research and Development”, realizând un Controller pentru un perforator de cartele şi un cititor de cartele. În calitate de Consultant, iar apoi ca “Deputy Marketing Manager” pentru România și ca “Market Development Manager” pentru Europa de Est, am negociat și acționat în domeniul vânzărilor de sisteme de calcul și al cooperării cu țările din Est. De examplu, conducerea corporației m-a premiat şi a apreciat în scris că mulțumită mie a fost inființată Rom Control Data București, prima societate mixtă de producție americană, de după războiul 2 mondial, în Europa de Est;
  • 1977-86: Ministerul Comerțului Exterior și Cooperarii Economice Internatționale (MCECI) – Bucuresti. În calitate de Inginer principal, Consilier economic, Director adjunct și Inspector general am coordonat societățile mixte de producție și cooperarea industrială a României cu firmele străine. Am făcut parte din echipele de negociere ale celor mai importante proiecte de cooperare ale României cu străinătatea, cum ar fi: Centrala Nucleară cu AECL din Canada, Fabricația de autoturisme cu Renault și Citroen-Franța, Societatea Mixtă Româno-Bulgară (singura dintre două țări socialiste), etc.
  • 1986-martie 89: Electroexportimport – București. În calitate de Consilier am răspuns de unele activități de import. În lipsa Directorilor intrepriderii aveam autoritatea de a le ține locul. Am făcut parte din echipa care a negociat, în România și China, importul unei linii tehnologice de mecanică fină din China;
  • Martie 1989-Sept. 1990: Institutul pentru Automatizari din București (IPA). În calitate de Consilier și membru în Consiliul Tehnico-Economic, avizam partea economică a proiectelor elaborate în institut. În plus, ca șef al compartimentelor de Marketing, Vinzări, Consulting si Documentare am răspuns de 105 angajați. Am răspuns și de activitatea de marketing și cooperare internațională a institutului, reprezentând România la primele consfătuiri referitoare la sistemul unificat de calculatoare din cadrul CAER;
  • 1990 până în prezent: La sfârşitul anului 1990, am decis să nu mai fiu angajat și m-am pensionat, întrucât IPA începuse să nu mai aibe comenzi; de la circa 3500 angajați în București și în filialele din provincie, după privatizare, a ajuns la cca 100 de angajați; Am iînceput apoi o activitate de antreprenoriat. Am infiintțat firmele:

– „Dracula Tours” SRL, iîmpreună cu soția și fiul nostru. (în primii ani firma a avut o oarecare activitate, ulterior ne mai având clienți firma a dat faliment.);

    – „Galaxy Exim” SRL ; împreuna cu alți perteneri (după câţiva ani am părăsit această firmă).

 

    Limbi străine

    Engleza;

    Franceza;

    Rusa (slab);

    Maghiara (foarte bine pe timpuri, slab acum).

 

    Patente, publicații și activitatea știintifică

    – Cu un partener posed un patent de invenție în domeniul computerelor;

    – Impreună cu un colectiv am publicat o carte despre perifericele computerelor;

    -Am publicat două volume întitulate „Un ardelean prin tranziţii…”;

    – Impreună cu Prof. Dr. Marius Băcescu, Dr. Florea Dumitrescu şi Ambasdor Dr. Nicolae I Ionescu am publicat, în ţară şi în SUA, unele cărți și articole în domeniul economiei și am prezentat expuneri în Comisia de Cibernetică Socio-Economică a Academiei Române şi în Seminarul Bulgaru (fost Madgearu). Consider că dintre acestea, cele mai importante au fost ;

    a) Sfârșitul istoriei și neoliberalism de-a pururi?! şi studiu de caz: România după 22 de ani de neoliberalism (carte publicată în limbile română și engleză, în România și SUA, de către Prof. Dr. Marius Băcescu și Ing. Daniil Dragoș), 2012, 2013 și 2015;

b)- ”Europa va fi, sau nu va fi – aceasta e întrebarea!” (carte publicată în limbile română și engleză, în SUA, de către Ing. Daniil Dragoș și Dr. Nicolae I Ionescu), 2017 și 2018;

c)- ”Propuneri de reforme economice urgente pentru România secoluluiI XXI” (Expunere la Seminarul Bulgaru (fost Madgearu), de Prof. Dr. Marius Băcescu, Dr. Florea Dumitrescu și Ing. Daniil Dragoș, 2013);

d)- Economia chineză versus economia americană – surse de inspirație pentru România” (Expunere la Comisia de Cibernetică Socio-economică a Academiei Române și publicată în ziarul Economistul din 11.01.2007, de Prof. Dr. Marius Băcescu și Ing. Daniil Dragoș

    – Profesorul Anghel Rugina m-a recomandat Profesorului Marius Băcescu, care a intervenit pentru admiterea mea ca membru în Comisia de Cibernetică Socio-Economică a Academiei Române;

    Mai posed încă unele cunoștințe în domrniul computerelor.

 

    Date personale

    Născut în  Abrămuț, Județul Bihor la 11 mai 1934;

    Sunt căsătorit cu Dragoș Maria, absolventă a unei facultăți de filologie, în prezant pensionară;

    Fiul nostru Dragos Daniel Ovidiu lucrează în SUA în domeniul computerelor (ICT pentru licee și școli primare). Este cetățean american.

 

15 mai 2018.