Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)

Boala fiului preferat, Mihai (Coca Mițu), îi acutizase Valeriei suferințele fizice asociate obezității. În zilele ei mai bune îi poruncea șoferului s-o ducă pe dealul Boureniului, la pinii ei dragi care-i umbreau micul edificiu bizantin cu funcție de „casă de veci”. De acolo privea cu binoclul spre Mănăstirea Văratec, unde scumpa ei mamă, Veronica, îşi doarmea somnul etern în mormântul din curtea Bisericii „Sf. Ioan”. Sau medita lângă un izvor umbrit de un stejar secular, locul ei preferat întru cugetare. Poiana în care era hotărnicit acest spațiu romantic se va fi numit Poiana Doamnei sau a Cucoanei (după cum Drumul Cucoanei, despre care știm cu mărturie că s-a numit o vreme).

În 1928 petrecu Craciunul cu privilegiul de a-i avea la Boureni pe cei dragi ai ei, pe Graziella cu Ana-Maria, fiica din prima căsatorie și nepoata. Nici un semn al ursitei, legat de apropierea sfârșitului, pentru cea care își avea gata pregătit sălașul eternității. La nici două luni, în ziua (sau poate noaptea) de 14 februarie 1929 „…volburi otrăvite întunecă cerul și apa Moldovei… O viziune a pinilor netăiați strigă dezghețul, cu toată puterea pămîntului!”. Lirismul vizionar, purtător de verdict, al accestei citări după măestrul condei al Elena Vulcănescu, se traduce prozaic astfel: Valeria Micle Sturza muri subit. La trei luni după ce împlinise 62 de ani. Muri singură sau, poate, asistată de de vreo femeie din vecini, care îi va fi ținut lumânarea. Costică Tarcan, vecin și om de curte al boierului Sturza știa și cauza morții: “Doamna Valeria a murit pe iarnă în ’29, după o săptămână de inimă rea, de făcătură, de ursită (farmece, vrăji)… A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată cu capul spre sat… deşi satul îi înspre apus…” Ultima ei dorința încălca o cutumă creștină. Cu ce taină oare?

Soțul Valeriei, boierul, om ocupat cu afaceri, era mai mult prin străinătate. La nici zece kilometri la nord de Boureni era moșia fratelui său Constantin, cu telegraf și tren care făcea legătură, la Pașcani, cu expresul de Berlin. Relația prințului Dimitrie cu soția era compromisă de mult timp, dar boierul avea onoare și le-a arătat oamenilor locului respectul său pentru defunctă, mama copiilor lui. I-a făcut înmormântare după rangul ei de soție de prinț și, poate, după dorința ei expresă de prețuitoare a datinilor locului, pe care le-a cunoscut și poetizat în cartea sa de versuri mai sus numită. În urma sicriului de cristal, comandat de boier din străinătate, „…au condus-o pe ultimul drum şi au jelit-o mii şi mii de oameni, din toate satele din jur, pentru bunătatea ei, dar şi pentru soarta ei tragică”. Și mare parte a acestei mulțimi a zăbovit apoi la un praznic „cum nu s-a mai văzut” prin această parte de țară. (prof. dr Constantin Partin). După înmormântare, o vreme, sătencele din Boureni o simțeau pe Cucoana Valeria în noaptea de Rusalii, „…când scăpa de strânsoarea veciei şi poftea cireşe”.

Cât despre singurul fiu (din trei) aflat în viață la moartea mamei sale, dar departe de ea (scriitor și traducător, decedat și el prematur, la zece ani după moartea Valeriei), iată o frază a sa care-i măsoară povara filială după moartea mamei: „Din noaptea de grai a trecutului, fiu alintat al doamnei Vanozza am vegheat, ca un vrăjitor blestemat, să însufletesc cu viată din viața mea, silueta tragică, pierdută în vraful colbăit al istoriei…”(Grigore M. Sturdza).

În concluzie, meleagurile în care oamenii trecutului au pus piatră de hotar intemeietoare, au fost atinse peste veacuri și de aripa duhului eminescian. Fiica iubitei și muzei lui Eminescu, ea însăși om de artă, tăinuitoarea scrisorilor celor doi îndrăgostiți și depozitara altor taine legate de ultimul deceniu de viață al tragicului cuplu Eminescu-Veronica, a trăit efectiv aproape trei decenii la Boureni. Multă vreme, chiar un veac, o negură a uitării ne-a făcut surzi, orbi și muți la asta. Pe noi, cei care strivim în colbul fizic al trecutului amprentele pașilor doamnei Valeria (Micle) Sturza.

Dar oare e de-ajuns că, în sfârșit, aflând despre asta, ne-am făcut cumva penitență pentru păcatul uitării? Nu, nu e de-ajuns, căci iată cum vede „lucrurile” vizavi de temă, aceeași frecvent menționată doamnă Elena Vulcănescu. Distinsa scriitoare, poetă și autoarea unor numeroase cărți de istorie literară, s-a arătat interesată și de viața acestei personalități feminine urmărită parcă de un tragism moștenit – dacă nu ca al mamei sale, măcar cu vădite umbre de tragic. Cercetătoarea într-ale biografiei celor uitați sosi pe meleagurile Valeriei nu chiar în scop expres. Dumneaei invocă întâmplarea. Însoțită de două femei localnice, a urcat la cripta-mausoleu, edificiu aflat într-o crudă părăsire, parcă anume spre a împărtăși destinul uman al celei care îi încredințase lutul trupului. Defuncta a avut alături osemintele celor doi fii, Fănel și Mihai. (Va urma)

Gheorghe Pârlea

Notă: Sursele bibliografice vor fi atașate ultimei subunități postate

Foto (V. Șoimaru): Pinii care umbresc capela-mormânt a Valeriei (Micle ) Sturza de la Boureni, jud. Iași (osemintele au fost strămutate)