Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VII)

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VII)

Rănile edificiului mortuar al Valeriei (Micle) Sturza aveau o cauză inițială de înțeles: războiul. Din primăvara lui 1944 și până la 23 august al aceluiași an satul Boureni era părăsit de localnici și ocupat de sovietici. Zona era un segment fierbinte din linia Frontului Moldovei. Din luptele desfășurate în acest spațiu restrâns au rezultat două cimitire ostășești care încadrează satul: unul la nord, al rușilor (în pădurea dinspre Moțca) și celălalt, al românilor, în satul vecin Soci.

Nu avem certitudinea că soldații ruși nu vor fi fost ispitiți să ridice lespedea de marmură a criptei, cu gândul la vreun închipuit profit, dar știm sigur că un tractorist din Moțca, reședința comunei, a profanat mormântul, scotocind după… bijuteriile cucoanei, sau după cine știe ce îi mai născoci mintea-i bolnavă. Atunci, în 1963, s-a făcut anchetă la fața locului și proces profanatorului.

Una din cele două însoțitoare localnice ale vizitatoarei i-a făcut acesteia mărturisirea că, la anchetă, a văzut cu ochii ei, în criptă, trupuri îmbălsămate. Probabil, în anul acela rămășițele pământești ale celor trei persoane au fost strămutate. Se crede că au fost duse în cimitirul în care mama Valeriei (și totodată bunica celor doi copii) își avea mormântul, sub buna rânduială a vieții de obște din Mănăstirea Văratec. Există însă menționat și un an al expatrierii osemintelor acestora, respectiv 1980.

Și ca o concluzie tristă la întreprinderea sa expediționară pe urmele Valeriei (Micle) Sturza, doamna Elena Vulcănescu își încheie peregrinajul pe dealul Boureniului, la capela unde s-au aflat o vreme osemintele Valeriei, prin a deplânge postumitatea acestei femei demne de memorie, starea în care a ajuns ceea ce a fost „…materialitatea unei existenţe pline de vise, poveri, căderi şi măriri.” Un contrast izbitor cu peisajul auroral al locului. „…Am ajuns din întâmplare, poate, într-unul dintre cele mai romantice locuri ale Moldovei, care mărturiseşte însă despre cele mai sinistre întunecimi ale sufletului uman. La Boureni, comuna Moţca, judeţul Iaşi – unde legenda şi cronicile spun că descălecătorul Dragoş Vodă a ucis bourul, iar râul care identifică o ţară întreagă şi-a luat numele de la Molda –, mormântul fiicei Veronicăi Micle zace într-o neagră profanare. Dacă la Mănăstirea Văratec mormântul Veronicăi Micle este loc de pelerinaj, la Boureni cavoul fiicei acesteia îndură cele mai aspre vitregii. Demnitatea datorată unui simplu om trecut la cele veşnice ar impune un minim respect!”

Darămite – am putea adăuga noi – demnitatea unei persoane care a exaltat publicul iubitor de operă din Europa, ca exponentă a națiunii române, când România încă nu avea înființată instituția Operei. În plus, legat de atitudinea față de edificiului acesta mortuar care a adăpostit o vreme osemintele Valeriei (Micle) Sturza, se impunea a se cinsti memoria unei poete cu filiații istoriografice eminesciene, ea fiind fiica celei mai poetizate femei din literatura română, muza care care a determinat „ epoca orfeică” a poeziei lui Eminescu, “perioada veroniană” (1884-1887), încununată de cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

Așadar, prin această „prințesă fără cântec” (Elena Vulcanescu) care și-a ales Boureniul ca pe o Golgotă a ei, duhul eminescian ne atinsese meleagul. Iar noi rămasem… impasibili, mai precis neștiutori și reci. Păcat! Dar să nu deznădăjduim totuși. Sunt dovezi că din păcat te poți ridică chiar până la sfințenie. Vom încerca măcar?

Gheorghe Pârlea

Foto: (Dr. V. Șoimaru) Capela funerară de la Boureni a Valeriei (Micle) Sturza (Osemintele au fost strămutate.)

Notă: Aduc mulțumiri exprese Dlui Prof. Ion Ionescu-Bucovu (poet, romancier si istoric literar, membru USR, promotor on-line de istorie literară), care, aflând de preocupările mele monografice cu referire la locul unde și-a petrecut aproape jumătate de viață Valeria Micle Sturza, mi-a trimis formatul electronic al cărții dumnealui (menționată la „Surse…”). Generozitate rară!


Surse bibliografice:

Ion Ionescu Bucovu, „Veronica Micle – Îngerul blond al lui Eminescu”, 2016

Christina Zarifopol Illias, „Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit”, Corespondență inedită – Mihai Eminescu, Veronica Micle, Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, Editura „Polirom”, 2000

Elena Vulcănescu , „Valeria Micle Sturza”,”Convorbiri literare”, An. 143, Nr. 8 (aug. 2009)

Grigore M. Sturdza, „Pygmalion. Un jurnal declarat”, București, 1932,

Augustin Z.N. Pop,”Pe urmele Veronicăi Micle”, 1981

Augustin Z. N. Pop,”Corespondenţă. Veronica Micle”, Ed. Dacia, 1979

Cassian Maria Spiridon, „Eminescu, azi”,2005,

Constantin Partin, ”Dialog cu bunic – Șoseaua Cucoanei Valeria Micle” (I, II, III) „Evenimentul de Iași”, aug. 2009

Gheorghe Pleș, „Noi contribuţii documentare la biografia Veronicăi Micle” „Răsunetul”, martie, 2019

Andreea Archip, „Ultimul interviu dat de criticul literar și scriitorul Constantin Ciopraga”, „Opinia Studențească”, 4 febr. 2009

Grigoriu Adrian, Monografia satului Boureni (manuscris)

Brădățeanu V., „Povestea corespondenței dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle”, Agenția de presă Radio Romania „Rador”, 15 ianuarie 2015