Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » VIRGIL RĂZEȘU: SCUZE, MONSIEUR MAURICE

VIRGIL RĂZEȘU: SCUZE, MONSIEUR MAURICE

Nu, să nu credeți că numai noi românii dăm pe dinafară cu ciudățeniile, strâm­bele și boacănele. Ba, dacă arunci ochii prin ogrăzile altora, parcă-parcă îți mai domolești ciuda pe conaționalii tăi.

Ian auziți, oameni buni, una chiar … neauzită !

Undeva prin Hexagon, națiunea cea mai civilizată și mai subțire a pla­netei, care a dat lumii atâtea și atâtea nume de oameni mari, unul și unul, de la Ludovic al XIV-lea la De Gaulle, de la Voltaire și Napoleon la Macron și câți alții care au lăsat urme adânci în istorie, artă, cultură și educație – de știință ce să mai vorbim – s-a petrecut o întâmplare  la care mulți dintre noi visează : o fa­milie de orășeni get-beget, a cumpărat o căsuță undeva la țară, prin vestul dinspre Atlantic al țării, să mai scape de asfaltul și cocleala târgului.

Nimic neobișnuit în asta. Numai că, să vedeți poznă mare, prin vecinii noilor proprietari, își avea teritoriul un cocoș, pre numele său Maurice, nici prea pipernicit, nici din cale afară de voinic, dar plin de vino-ncoa pentru neamul de cuconeturi galinacee care abia așteptau să se ploconească, preș, sub pintenii împintenatului. 

De la sine înțeles că vietatea cu creastă roșie și cu coada arcuită ca o secere, nu degeaba l-a ales patria lui Voltaire ca simbol național, stăpân neîngrădit pe întreaga ogradă, nu s-a lăsat copleșită de unda de aer urban adus la pachet de către noii veniți și, cocoțat pe gard sau pe unde-l prindea vremea, și-a văzut de ale sale, din moși-cocoși lăsate : să-și îmfle pieptul, să-și strunească goarna și să anunțe ră­să­ritul zilei și să tre­zeas­că poiata de înaripate la cotcodăcit, ouat și clocit, dar și … pe cei care mai iau seama la cucurigul lui.

La cârcotelile și reproșurile proaspeților aciuați, deranjați de trompeta lui Maurice, galinaceea bine hrănită și în putere, doamna Fesseau, stăpâna de drept a crestatului, conștientă de faptul că în relațiile cu oamenii și vecinii drumul sau calea de mijloc e mai potrivită decât fronda și violența, a căptușit, biata de ea, cotețul păsărilor cu niscai cartoane, doar-doar i-o mai tempera sonoritatea, dar fără prea mult succes. Zice-se (de ce n-am crede ?!?), că a purtat cu împricinatul, face to face, un dialog pe tema bunei vecinătăți și a concordiei, numai că … Maurice s-a făcut că plouă : ia mai lasă-mă, cucoană, nu abdic eu de la obiceiurile străbune ! Ba, i-a dat cu tifla stăpânei care-i stre­curase – aluzie franțuzească exacerbată de perfidul Albion dinainte de Brexit – teama că s-ar putea ca vecinii năzuroși să tocmească vreun vulpoi sau dihor asasin (importat odată cu mareea fără reflux a refugiaților) care să-i facă felul.

Uite așa, din vorbă în vorbă, conflictul a trecut dincolo de gardul ogrăzii cu pricina, a devenit public și, să te ții, zâzania și-a făcut loc printre oameni, mai ceva ca în mas media românească : unii au fost de părere că toată povestea miroase a manevră marca doamnei Merkel și că de acolo va izbucni cel de Al Treilea Război Mondial ; primarul, ecologist convins, a declarat de la înalta lui tri­bună că tocmai acesta este farmecul vieții la țară : cântatul păsărilor, mugetul bovi­nelor, zgo­mo­tul tractoarelor care îngrijesc pământul,  oră­căitul brotacilor din bălțile înve­cinate și așa mult împuținate de încălzirea globală, negată de americani ; unii, mai țâfnoși din fire au hotărât că, de fapt orășenii, care trăiesc din rodul pământului muncit de ei, de țărani, nu suferă cocoșul nu din acele pricini măsurate în decibeli, ci fiindcă nu înghit – de principiu – pe nimeni altcineva, în afara lor ; alții au fost de părere că noii veniți aveau dreptate, pentru că drepturile omului sunt sfinte și trebuie respectate peste tot și că unde am ajunge dacă fiecare ar proceda după cum îl taie capul și că, la urma urmelor, Maurice ar trebui redus la tăcere : fie direct în oala cu borș, fie exilat pe o insuliță din oceanul apropiat ; ba să credeți, baba Vanga a lor a prezis că va veni un bob de orez chinezesc care va zdruncina lumea din temeliile ei încă din vremea lui Adam, înainte de povestea cu coasta și cu ce-a mai urmat ; nu știu dacă s-a propus ori s-au adunat niscai semnături (pe bune) pentru a pune de-un referendum asupra problemei, doar poporul este suveran, dar ce este adevărat este că speța, cauza, a ajuns – să te crucești și alta nu – la tribunal, cu tot ce se cere : judecători, procurori, Curtea cu Juri, aprozi și împricinați, avocați ai părților și așa mai departe, fiecare cu treaba lui.

Și după dezbateri furtunoase, cu martori cheie și ocazionali, consultări cu marii veterinari ai lumii, recoltări de ADN-uri și al­te asemenea, cu dezbateri cât cuprinde și decizii pe muchie de cuțit, sentința s-a con­tu­rat, ca orice sentință – dar fără suspendare –  spre bucuria unora și dezamăgirea altora : ”Cocoșul Maurice și se­menii lui au dreptul să cânte când vor și unde vor, oriunde s-a afla pe teritoriul Franței ! Cu drept de apel în termen …. de apel”.

Ba, aceeași instanță a hotărât ca doamna Corinne Fesseau să primească din partea reclamanților nesăbuiți și abuzivi, una mie euro daune morale, fiindcă a fost târâtă prin tribunal. Ca reclamanții să se învețe minte !

Uraaaaa !

Pe drept cuvânt, auzind întreaga tărășenie ajunsă subiect de importanță națională, gândul m-a dus la situația noastră. Oare cum s-ar fi rezolvat la noi un asemenea conflict ? Cu superficialitate ? În nici un caz. Cine s-ar fi plasat în topul emi­siunilor diurne și nocturne ? Cine ar fi dominat ratingurile TV ?  Ce-ar fi făcut ser­viciile ? Cum s-ar fi implicat statul paralel ? Cum ar fi acționat parlamentul ? Câte imu­nități ar fi fost evocate și salvate ? Câte frunți unse cu mir ar fi intrat în joc pentru dreapta apreciere ?  Câte capete ar fi căzut ? Câte și-ar fi anunțat demisiile de onoare sau impuse ? Cum s-ar fi contopit activitățile palatelor de importanță națională pentru consensul absolut ? Și câte și mai câte. 

Greu de răspuns. Dar, oricare ar fi el, răspunsul, modelul românesc în rezolvarea unor asemenea cazuri de anvergură europeană și mondială ne dă măsura locului pe care îl merităm în topul universal. De la unu la zece sau invers.

Și ca să nu uităm de unde am plecat (și cu un pic de pică pe frații noștri de gintă latină), ofer cititorului

BALADA COCOȘULUI MAURICE

Nemernici, suflete de iască

Și stricători de vechi tradiții  

Gloată cu spirit mic, plebeu,   

Ați vrut să siluiți natura   

S-o gâtuiți cu mâini murdare.   

Cum vă mai rabdă Dumnezeu ?

Noi n-am cătat vremea în astre

N-am rătăcit timpul stelar.  

Natura ne-a-nzestrat cu darul

De-a nu greși nicio secundă.

Vouă v-au trebuit milenii,

Să încropiți un calendar.

Noi vă trezim din crugul nopții,

Suntem ai zilei vestitori,

Meniți să vă învrednicească  

Să-așterneți lumea la picioare,

Să fiți pentru ai voștri semeni,

Ai binelui făuritori.

Vouă, franțuji de trei parale,  

V-am oferit cocoșul galic,

Simbol de fală și putere.

Și voi ? Vreți să ne-nchideți pliscul ?

Ca să rămâneți pe vecie   

Mânați doar de stindardul falic ?

Nu, nu mai ignorați trecutul   

Căci lumea n-a-nceput cu voi  

Prezentul este doar nălucă.  

De nu vă apărați cultura,  

Tradițiile și ființa  

Ajungeți ladă de gunoi.

 

P.S. (cu scuzele de rigoare). Dintre toate cele câte s-au spus, numai profeția Babei Vanga (a lor) prinde ceva contur, cu parfumul ei de apocalipsă și sfârșit al lumii.

Doamne, apără-i pe … români ! Și toată seminția omenească.

 

 

Virgil Răzeșu – Piatra Neamț

 

 

În Franța cea civilizată

De multă lume vizitată

Oraș-lumină” altădată,

Cu capitala la Paris,

Într-o cumună dinspre-Atlantic

Trăia întră-o gospodărie

Cocoșul denumit Maurice.

 

În lumea de galinacee

Splendoare de bărbat de rasă,

Cu creastă roșie-nfocată

 

Și glasul demn de un Carusso

Invidiat tot satul

Veșnic cu sabia lui scoasă

Făcea furori împintenatul

 

, căreia-i mai spunem

Și Hexagon, fiindcă se-nscrie

În aria ce ne-a dat de furcă

În școală și-n copilărie

În lumea de galinacee

Din curtea unei gospodine

Trăia în pace și mărire

Un pintenat numit Marice

 

Iar doamnaSă-nfrunte

 

 de Tenor

Trăia în că se înscrie

În aria