Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » COMEMORARI » Gheorghe PÂRLEA: De ce ne-ai făcut una ca asta, dragul nostru VLAD POHILĂ?!

Gheorghe PÂRLEA: De ce ne-ai făcut una ca asta, dragul nostru VLAD POHILĂ?!

Deși afară soarele de primăvară, astrul tutelar al vieții, ne scaldă în lumină, nori de plumb mă copleșesc pe dinăuntru. Nu, nu mă pot încă liniști! Un Om drag mie – și altor o mie – m-a/ ne-a părăsit, schimbându-și efemeritatea cu… eternitatea.

Ne-a părăsit, mai devreme față de cât îi este dat omului ca să-și desăvârșească viața și crud de brutal, VLAD POHILĂ, intelectual chişinăuian, personalitate de frunte a românităţii. Şi nu o personalitate raportată doar la spaţiul geografic al R. Moldova, Basarabia cea smulsă violent din vatra strămoşească, ci la întreg arealul românesc, indiferent de hotarele efemere trasate de istoria intereselor statale.

Reprezentativitatea culturală a scriitorului şi publicistului Vlad Pohilă era accentuată de prolificitatea sa creativă, de enciclopedismul şi frumuseţea stilistică a operei sale, de autoritatea sa de stăpân al ştiinţei Limbii Române, dincolo de graniţele ei de natură strict lingvistică. Vlad Pohilă, fiind şi un consacrat vorbitor şi traducător de limbi străine din spaţiul slav, baltic şi neolatin, avea un context larg al comunicării prin intermediul cuvântului. Și numai așa și-a putut asuma el, și numai el, o exclamație sprijinită pe vocabulele dramatice ale lui Galileo Galilei : „Şi totuşi, limba română!” (E titlul unuia dintre volumele sale de eseistică.)

Universul cotidian, „centrul universal” al scriitorului, lingvistului, eseistului, publicistului, redactorului-stilist de carte, traducătorului Vl. Pohilă a fost Biblioteca Municipală „B. P. Haşdeu” din Chişinău. Doamne, ce pierdere pentru această Cetate culturală care, iată, după blândul și harnicul Valeriu Rață, îl pierde acum și pe Vlad Pohilă! Doi pilaștri de mare calitate umană care sprijineau bolta cultural-spirituală a edificiului prin care cei doi se identificau.

Vlad Pohilă lucra la Biblioteca Municipală și ca redactor-şef al revistei „BiblioPolis”, o academică publicaţie de biblioteconomie şi ştiinţe ale comunicării. O revistă-carte, în patru ediții anuale cu în jur de 200 de pagini și cu academicieni și universitari în lista de referenți științifici. O revistă născuă, firește, din carte și cu carte, multă carte, cartea fiindu-i lui Vlad Pohilă, artizanul revistei, însăși FAMILIA, un substitut sufletesc al acesteia. Cartea era prietena lui cea mai statornică, una deosebit de acaparatoare, ca o iubită geloasă, iar Cărturarul nostru, subjugat Cărţii, i se dedica ei zi şi noapte, după cum îmi mărturisea dr. Vasile Șoimaru, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Vlad Pohilă, cel care mi-a revelat ființarea acestui om, a unui așa Om, „un accident măreț al peisajului” uman (sintagma împrumutată fusese dedicată unei alte apariții umane rare). În cercul apropiaților săi era etichetat ca fiind „omul-bibliotecă”. Iar protagonistul acestei mari iubiri îşi recunoştea el însuşi dulcea sa povară: „Ce mit frumos, dragostea de carte!”.

Vlad Pohilă era şi un apreciat, solicitat şi activ redactor de carte, ceea ce înseamnă că meseria/ arta sa de stilist al Limbii Române pe texte dintr-o gamă largă de domenii ale cunoaşterii i-a desăvârşit formaţia de enciclopedist. Prefeţele/ postfețele şi recenziile de carte, articolele şi eseurile sale dau înalta măsură a erudiţiei autorului lor. Formaţia sa multiculturală era confirmată şi consolidată şi de activitatea pe care o realiza în cadrul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova, ca redactor al „Calendarului Naţional”, publicaţie anuală cuprinzând cronologia unor informaţii de natură enciclopedică.

Şi peste toate aceste competenţe strălucite ale zestrii sale culturale se suprapunea fericit omul, Omul Vlad Pohilă, cel născut într-o zi din cele trei dedicate Paștelui anului 1953 (6 aprilie, a doua zi de Paști), ca al şaptelea copil între cei nouă născuţi ai familiei Ion şi Ileana Pohilă din Putineşti, judeţul Soroca. Se deduce că Lumina Învierii Domnului l-a atins cu un supliment privilegiat de iubire divină, distincție de la Cer confirmată de cei de pe pământ, oamenii din preajmă, care îl numesc „pâinea lui Dumnezeu”. Era generos şi iubitor de semeni, fără „osebire”, neluând în „samă” averea la care mulţi din branşa sa „cată” cu străşnicie. El a fost pe pământul acesta plin de păcate „bunul samaritean”, căci întindea larg brațele, cu palmele-i bătătorite de buchiile miilor de cărţi şi reviste (citite, scrise şi dăruite de el), spre a îmbrățișa frăţeşte şi pe sărac, şi pe bogat. Mai abitir pe sărac, ceea ce înseamnă că demonul mândriei nu i-a găsit vulnerabilitate nici măcar cât în călcâiul lui Ahile. De aceea – am mai zis și voi mai zice – m-a fericit și pe mine cu prietenia lui, acceptându-mă, cu blajinitatea-i particulară, ca pe un Badea Cârţan de pe malul Moldovei, unul însă fără avere, adică fără oi şi fără îndestulătoare cărţi în bibliotecă.

Categoric, această microsinteză stângace a mea, cu referire la ceea ce a fost Omul şi Intelectualul basarabean Vlad Pohilă, autorul a peste 1700 de titluri, dar numai până cu zece ani în urmă (cf. „Vlad Pohilă. Biobibliografie”, 2010) e doar un modest remember sub efectul perturbator al durerii, care să-mi oblojească rana din suflet, e doar un disproporționat (în raport cu Întregul) omagiul de despărțire al unui privilegiat anonim, căruia o ursitoare bună i-a prilejuit, în câteva fulguieli de timp, aflarea în preajma distinsului Cărturar de la Chişinău. Iată, spre exemplu, încă mă urmărește seninatatea unei zile de octombrie, când, nemeritat pentru statutul meu de vizitator comun în centrul metropolei basarabene, pe Aleea Clasicilor, l-am avut drept cald şi volubil însoţitor cultural pe Vlad Pohilă, ghid elevat, specializat pentru muzeele de artă de la Moscova şi Petersburg, urbea cu celebrul Ermitaj (condiția lui remarcabilă din timpurile cele văratice ale vieţii sale). Dar graţia care m-a/ mă copleşeşte, în contextul relaţiei mele cu blândul aristocrat al ştiinţelor umaniste de la Chişinău, e onoarea de a suporta sub fruntea sa luminată mult prea modestele mele texte, inserate (totuşi) în prestigioasa revistă „BiblioPolis”, căreia cu dăruire îi dădea viaţă.

E cam o lună de când cel care era mai viu decât toți viii m-a sunat de la Chișinău (vocea dânsului trecea Prutul, spre Carpați). Nu ne văzusem si auzisem de vreo doi ani. Daca nu se deduce cumva asta, eu sunt un anonim, în raport cu statura sa culturală. Dar ne știam de 25 de ani (el, eruditul, eu – un simplu dascăl de primară). Om de o generozitate rară, Vlad Pohilă nu cunoștea aroganța superiorității în raport cu simplitatea semenului. Si caracterul său nobil i-a dat impulsul să întrerupă dânsul tăcerea lungă dintre noi. A făcut-o fără nicio altă noimă în afara celei care izvora din etica sa personală: între doi cunoscuți, tăcerea prelungă e un păcat. De o cumsecădenie rară era Vlad Pohilă, calitate a ființei, care, din păcate nu se ia… de la om la om, precum molima aceasta care-i tulbură regretatului nostru Prieten – observăm, cu adaos la crunta noastră tristețe – și… buna rânduială creștină a înmormântării.

Of, la cele atât de multe cuvinte rostite în suflet (în aceste două zile trecute de la vestea năprasnică pe care mi-a dat-o, cu glas sugrumat, poetul si publicistul chișinăuian Ionel Capiță) și atât de puţine răzbătute afară, să adaug şi câteva rostiri despre Vlad Pohilă, modificând – o, ce cruzime! – timpul verbului, ieșite din condeiele consacrate ale doi cărturari de statura Omagiatului:

„Vlad Pohilă e [a fost!] un voievod, dar unul de travaliu asiduu, de efort continuu, e [a fost!] un latifundiar, dar unul cu sapa mereu în mână (…) pentru a stârpi buruienile de pe ogorul românismului”. (Valentin Mândâcanu)

„Vlad Pohilă este [a fost!] un remarcabil lingvist, dar şi un strălucit publicist, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnite la noi…”(Grigore Vieru)

„Scrierile lui Vlad Pohilă ne ajută să păstrăm aprinsă făclia românismului. Toate aceste scrieri sunt aureolate de patosul luptei pentru apărarea limbii române. Ele îi vor fixa numele în galeria marilor patrioţi români din Basarabia”. (Valentin Mândâcanu)

Doamne, rogu-Te să-i rânduiești cu mărinimie robului Tău Vlad Pohilă loc ales în Împărăția Veșniciei! (Și… treacă de la Tine micimea rugătorului!)

Gheorghe Pârlea


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.