Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » VAVILA POPOVICI. DESPRE DESPĂRȚIRE ȘI DEPĂRTARE

VAVILA POPOVICI. DESPRE DESPĂRȚIRE ȘI DEPĂRTARE

Scriitoarea VAVILA POPOVICI, ani buni o prezență aristocrată în saloanele culturale argeșene, ne scrie, astăzi, din America. Au trecut, de când a plecat, 12 ani. Timp suficient să afli, dacă vrei, cine ești. Timp să mori. Timp să începi să iubești. Sufletul Vavilei Popovici este un măr, pe care ea însăși l-a împărțit pe jumătate. Fiecare jumătate stă, cuminte, pe farfurioara ei, știind că-i numai o jumătate, dar sperând nebunește că, printr-un miracol, printr-o uluitoare răsturnare de forțe și continente, o pereche de mâini drăgăstoase va lipi jumătățile ca și cum America ar fi România, iar România ar deveni America. Vavila Popovici a văzut lumina zilei pe 24 ianuarie 1935, în Bucovina de Nord, la Sulița, județul Hotin, astăzi pe teritoriul Ucrainei. A absolvit Institutul Politehnic. Ultimul loc de muncă a fost la Combinatul Petrochimic din Pitești, unde a coordonat, în calitate de inginer principal, Serviciul Tehnic-Export. Era o ingineră care urmase, în anii de liceu, cursuri de balet și cursuri de pian, la Conservatorul Maghiar din Târgu-Mureș. A publicat, până în prezent, peste 40 de volume – poezie, eseu, proză, note de jurnal, articole de călătorie. Este, de asemenea, colaboratoare de cursă lungă a unor reviste culturale de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Spania, Belgia, Canada, Irlanda, Anglia, Danemarca, Israel, Republica Moldova și, evident, din România.

DENISA POPESCU

Cum revedeți astăzi, stimată doamnă, anul/contextul în care ați plecat din țară? Cum pulsează el acum, în amintirea dvs.? A fost și va rămâne un PRAG, un HOTAR, dar hotarele nu sunt neapărat păzite de duhuri rele. Nu-i așa?

Am plecat din țară în anul 2008, la invitația copiilor mei, stabiliți în Statele Unite. Ei au știut, au simțit că aceasta era dorința mea. Ce m-a determinat să plec? Cu ochii închiși vă pot răspunde: dragostea pentru copii. Rămăsesem singură. În câțiva ani, mi-am pierdut pe rând soțul, părinții. Toți au pășit peste pragul vieții de aici, spre o altă viață, avându-mă lângă ei, lângă  sufletele și trupurile lor, în acele momente. Și pentru mine a fost cutremurător. La plecarea ultimului – soțul –  am strigat în final: Cui mă lași? Nu din egoism, ci din disperarea de a rămâne singură. Am descris aceste clipe de despărțire într-una din cărțile mele.

Apoi, când mi-am văzut copiii plecați, îmi imaginam că ne vom revedea mai des, că ei vor veni la mine și eu voi pleca la ei. Am văzut că acest lucru nu era ușor, iar faptul de a rămâne singură, fără dragostea și chiar ajutorul lor, va fi greu de suportat pentru mine. Mă credeam încă tânără, plină de putere și speranță, credeam că le voi putea și eu fi într-un fel de folos, că ne vom împărtăși gândurile, că vom fi toți aproape unii de alții.

M-am înșelat! N-am cunoscut adevărata viață de aici.

Inima însă simțea ea ceva: când am ridicat pașaportul, mi-au dat lacrimile. Ofițerul de la ghișeu m-a întrebat de ce plâng și i-am răspuns: ”Nu pot să vă explic!” Chiar nu puteam judeca în acel moment. Inima, însă, simțea că îmi va fi greu un timp și că îmi va fi dor de țara mea.

Revin la hotărârea de a pleca din țară și de a fi alături de copii. Știți, sufletul fiecărui om are partea sa rațională și partea afectivă. Este un cântar care se modifică de-a lungul vieții: când balanța înclină mai mult într-o parte, când se schimbă și se înclină mai mult în a doua parte. Și așa oscilăm între rațiune și afectivitate, iar deciziile noastre de abia către sfârșitul vieții le catalogăm, atunci când facem bilanțul activității noastre, rezultat din deciziile luate cândva.

Căsnicia pe care am avut-o a fost fericită prin înțelegerea dintre mine și partenerul meu de viață. Amândoi aveam partea noastră de rațiune, dar și de afectivitate, doar că la mine, cred că balanța înclina mai mult spre afectivitate. Așa că, atunci când îmi dădea ultimele sfaturi, pe patul de moarte, spunându-mi să-mi refac viața, că mai sunt încă tânără, cu lacrimi în ochi, simțind că nu voi putea face acest lucru, i-am spus că locul meu va fi lângă copii. Și el a conchis: „Copiii cu viața lor și tu cu viața ta”. Mi s-a părut o gândire greșită, dar, am tăcut.

M-am gândit apoi la destinul familiei noastre de bucovineni, mereu despărțiți copiii de părinți, plecați prin alte locuri, după găsirea unui suport material necesar supraviețuirii, fiindcă așa a fost soarta unei părți a țării mele, să fie înstrăinată, și ceva mă împingea spre plecarea din locul în care mă adaptasem și pe care-l iubisem, orașul Pitești, cu locurile frumoase din jurul lui, cu mulți prieteni la care am ținut și pe care nu-i pot uita. Renunțasem și la casa zidită cu mâinile mele, aș spune, într-unul din acele locuri minunate, Brăduleț, după momentul pierderii partenerului de viață și acela al gândurilor de plecare ale copiilor.

Nu cred în superstiții, deși bunica multe mă învățase, dar vă mărturisesc că într-una din nopțile acelei veri a anului 2008, când, cu ferestrele deschise, scoteam de sub canapea amintirile – fotografii, jurnale din tinerețe –  un greier mi-a cântat toată noaptea la fereastră. L-am căutat, dar nu l-am găsit. Devenise enervant pentru mine, fiindcă nu pleca, nu înceta să cânte. Întâmplări curioase? Nu știu! Oricum nu sunt fabulații, ci realități trăite, cărora nu le acorzi importanță atunci când se petrec…

Cum au fost primii ani, prima perioadă – stabiliți dvs. care este cuprinderea ei – în America? Exact unde anume în America? Ce sentimente v-au încercat,  care sunt sentimentele care v-au copleșit,  care sunt cele pe care nu le-ați îmblânzit nici până astăzi?

Așa am ajuns în America, în statul Carolina de Nord. Din avion, vedeam pentru a treia oară pădurile minunate ale Carolinei. Știam, deci, unde voi ateriza. În primele momente, am refulat sentimentele de fericire care stăteau să explodeze. Eram cu câțiva copii lângă mine și speram, cu timpul, să vină toți în același loc. Nu cunoșteam cu adevărat viața de aici, nu știam cât de greu este să-ți găsești un loc de muncă unde dorești. Locul te alege și te cheamă de unde ești, dacă accepți să îi urmezi chemarea. Dar, în mare, a fost și este bine, suntem răspândiți în trei state diferite, ne vedem rar, dar ne vedem. Statele fiind  multe, distanțele sunt mari și sunt parcurse cu avionul de fiecare dată.

Îmi place întrebarea dvs, cu privire la „îmblânzirea” sentimentelor. Vă răspund cu un poem scris  aici, în America, intitulat „Spaimele mele”:

Străine, dacă ar pleca toate spaimele/ din sălbatecul meu suflet, aș fi mai albă, mai ușoară… / ”Îmblânzește-mă”, străine,/ fii precum „vulpea” pentru „Micul Prinț”!/ Dacă tu mă vei „îmblânzi”,/ spaimele mă vor părăsi,/ sufletu-mi alb va fi,/ ușor ca fulgul de nea./ Poate nu ştiu destule: învaţă-mă!/ Luminează-mă!/ Dacă eşti mai deştept decât mine, deşteaptă-mă!/ Îmblânzește-mă, străine, și vei vedea/ că viața mea se va schimba!

Ce fel de relație aveți cu comunitatea de români? Cum este această comunitate, privită de aproape, din interior?

În general, bisericile îi adună pe români și păstrează tradițiile românești. Am frecventat un timp una dintre aceste biserici și am simțit căldura oamenilor, nu mai vorbesc de preot, care are o dăruire specială pentru această activitate de „medic al sufletelor”. Fiind la distanță, adică în alt oraș, Durham, nu m-am mai putut duce. Anii mi-au mai răpit din sănătate. Am ținut o conferință în acea biserică, cu subiect cultural – „Despre Eminescu” – și aș mai fi ținut și altele, dar sănătatea nu îmi mai permite.

Am câteva prietene, aici și în Canada, foste colege de facultate și de activitate profesională, unele mai tinere ca mine, cu vârste trecute de șaptezeci de ani și care, având doctorate, predau la diferite facultăți. Ne scriem și ne împărtășim impresii, regretăm că nu suntem mai tinere, să ne și vizităm. Cu românii din Canada am și legături culturale, ei fiind grupați în jurul a două reviste importante, una în Toronto și alta în Montreal.

Ați continuat să scrieți, ba chiar ați transformat scrisul într-o existență paralelă, în dublul dvs. de lumină. Cum scrieți peste ocean, care vă sunt sursele de inspirație? La cine vă gândiți când scrieți – la cititorii din România, cărora le trimiteți periodic noile cărți, la cititorii români din America?

Da, am continuat scrisul, acestea mi-au fost intenția și dorința. Aveam multe de spus, de povestit, de „recitat”… Și când scriu mă gândesc la toți românii, atât la cei din țară, cât și la cei din afara țării, împrăștiați pe tot globul.

Am continuat aici cu memorii, cu strângerea versurilor împrăștiate de-a lungul anilor și cu publicarea lor în câteva volume. Apoi, urmărind evenimentele din țara mea, nu puteam să rămân pasivă la tot ce se întâmpla și am continuat să scriu „Articole și Eseuri” și le-am adunat în volume. Cu timpul, acestea și-au mărit sfera, le-au mai cuprins și pe cele culturale de aici, din America, precum și evenimente din alte țări. Presa este sursa mea principală de inspirație, dar articolele sunt trecute prin propriul meu filtru al gândirii. Mai sunt și spectacolele pe care le vizionez împreună cu copiii, fiica mea de aici fiind dornică de concerte și de alte diferite spectacole.

Păstrez legătura cu revista „Săgetătorul”, a ziarului Argeșul, din orașul nostru, Pitești, și atunci când scriu mă gândesc la prietenii acestui ziar, la mult stimatul director Mihai Golescu, de care mă leagă o veche activitate și prietenie.

De foarte multe ori, amintirile mă inundă, așa cum ar inunda apa caldă a unei mări o insulă… Și atunci îmi amintesc de prietenii avuți, pe care îi păstrez și acum în suflet.

Mă gândesc la frumoasele clipe pe care le-am trăit la Biblioteca „Dinicu Golescu”, atât sub conducerea fostului director, Silvestru Voinescu, cât și a noului director, Octavian Sachelarie, clipe care mă făceau să mă simt că am aripi și sunt gata să mă înalț în zbor, atunci când poetele – dumneavoastră, dragă doamnă Denisa Popescu și Allora Albulescu – prezentați cărțile mele. Dar și alți prieteni care apreciau unele versuri sau fragmente din romane. Au fost clipe unice în viața mea, pe care nu le pot uita și cu care voi merge… dincolo, fiindcă toată această viață spirituală nu poate fi mărginită. Nu, nu!

Regret că aici, unde trăiesc, nu am putut scrie romane, fiindcă romanul nu-l poți scrie decât cunoscând viața celor din jur, în amănunt, adică trebuie să trăiești între oameni și nu departe de ei. Nu mai aveam de unde să pun acea „carne” a ciorbei și nici ingredientele necesare pentru a-i da și un gust bun, a vedea pofta unora de a o sorbi și… eventual de a cere și o altă porție. Și atunci am început să scriu din nou jurnale, cu amintiri și evenimente, lecturi făcute, aprecieri, adică mărturisiri despre felul în care trece timpul pentru o ființă venită în America și am intitulat cărțile „Jurnal american”, ajuns recent la volumul 4, cuprinzând anii petrecuți de la venirea mea aici și ajungând până în 2017. Sper să pot scrie în continuare. Cred că aceste jurnale sunt interesante, fiindcă cititorii îmi pot cunoaște gândurile, pot fi de acord cu ele sau le pot contrazice. Este un fel de exercițiu al minții noastre.

Cum i-ați descrie pe intelectualii români din America? Pe aceia pe care-i cunoașteți dincolo de aparențe, dincolo de primul strat/etaj de civilizație?

Bine a spus Noica: „Din civilizație iei cât vrei, din cultură cât poți!” De civilizația americană te izbești la tot pasul, așa că volens-nolens, românii care vin aici trebuie să se acomodeze comportamentului civilizat, dacă nu-l au, bineînțeles. Mă gândesc că noi, românii, cei din țară, ar trebui să înțelegem bine acest aforism, fiindcă avem capacitate mare de a ne însuși cultura, suntem, în general, un popor cu un nivel ridicat de cultură, dar pentru civilizație am mai putea să ne străduim… Iertare să-mi fie, nu mă refer la toți, ci la o parte a oamenilor, care nu au predispoziție pentru a se modela, dar și la aceia care refuză cu încăpățânare o revizuire a comportamentului.

Aici, în America, au fost și mai sunt unii intelectuali români de excepție. Distanțele fiind mari între state, sigur că nu-i putem cunoaște decât virtual. Dar sunt! Și au calitatea de a fi și modești, evidențiindu-se prin activitatea lor, prin rezultatele lor. Să înțelegem că intelectualii, ca și ceilalți, oamenii de rând, au fost și sunt frământați de probleme complexe. Minți excepționale sunt, dar să nu uităm obligația lor de a presta munci care să le asigure existența. Cât timp le mai rămâne pentru cultură? Și totuși își fac timp pentru spectacole, concerte și cred că mai puțin pentru lectură, deși librăriile, am văzut, sunt des frecventate. Probabil că accesează mai mult formatul electronic al cărților, așa cum s-a întâmplat de la instituirea restricțiile de circulație, dată de la care am primit multe cărți virtuale pentru lectură.

Păstrez de ani de zile câțiva prieteni, redactori ai unor reviste, oameni calzi, respectuoși, redactori care se străduiesc zilnic să fie la înălțimea așteptărilor cititorilor celor mai pretențioși, cu care schimb uneori păreri în legătură cu probleme mai complicate și care își descarcă gândurile și simțirile, ceea ce fac și eu față de ei. Am, de asemenea, prieteni redactori de reviste din România, tot atât de buni, cu care păstrez legătura și cu care mai schimbăm opinii. Orice dialog ne descrețește frunțile, fiindcă se ajunge la o înțelegere a lucrurilor.

În ce fel ați trecut prin pandemia de coronavirus? Sunteți echilibrată și tonică. Dar natura umană e plină de surprize, în sensul că ne poate pune pe neașteptate în fața noastră. O față pe care nu ne-o cunoșteam. Așadar, ce ați înțeles despre dvs. și despre ceilalți, din această perspectivă?

Recunosc, sunt o fire curioasă. Orice întâmplare mă sperie la început, sunt gata să intru în panică, fiindcă îmi dau seama că pot fi afectată de întâmplare, dar foarte curând încep să judec. Trec peste izolarea care-mi produce unele greutăți în ceea ce privește sănătatea și urmăresc părerile diferite ale oamenilor; fiecare, în fond, are libertatea să creadă ce vrea, dar n-ar trebui să-și permită să alimenteze starea de anarhie și nici să-i ierte pe cei ce au greșit. Fiindcă ne-au produs suferințe. Cred că pandemia este efectul unei cauze pe care nu o cunoaștem îndeajuns, fiindcă cei care au determinat această cauză nu joacă cinstit. Echilibrul nostru, atât de necesar, va depinde de cunoașterea adevărului.

Aș aminti versurile dintr-un volum scris cu mulți ani în urmă și care au sunat ca o premoniție: „Ceva în lume s-a schimbat/ cineva a trădat./ Privighetorile tac,/ primăverile întârzie,/ iubirile mor prea curând,/ trupurile-și pierd frăgezimea,/ ploile-s meschine,/ verile-s prea calde,/ florile se ofilesc prea repede, / gândurile-și pierd trăinicia./ Cineva a trădat,/ ceva în lume s-a schimbat.//