Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze »  VIRGIL RĂZEȘU: JOCUL CU CUVINTELE

 VIRGIL RĂZEȘU: JOCUL CU CUVINTELE

Una dintre primele mele cărți *scrisă în colaborare cu regretatul Arcadie Percek) avea ca titlu ”Trei bisturie care au revoluționat medicina”.  Alături de bisturiul cunoscut ”de sânge” (cel care taie și desparte țesuturile bolnave de cele sănătoase și neviul de viu), figura ”bisturiul imagine” (repre­zentat de mulțimea de explorări de tip ecografie, tomografie, RMN etc. de care nu ne mai putem lipsi),  în vreme ce al treilea era ”bisturiul cuvânt”, cel mai teribil dintre toate, cel care poate mângâia și construi dar, la fel de bine,  poate să compromită ori să ucidă și care nu aparține numai medicului, ci tuturor ființelor cuvântătoare.

Trebuie să recunoaștem că după revoluție (sau ce va fi fost ea), limba noastră a fost supusă unei invazii cu totul particulare de neologisme, explicabilă după deceniile de încorsetare a cuvântului. Vocabularul nostru a cunoscut un asalt intensiv de termeni noi, manifestat în toate domeniile de activitate, materială și spirituală, și a vizat mai ales cuvintele de sorginte anglo-americană, de care am fost izolați aproape jumătate de secol. 

În fapt, orice limbă, ca organism viu și în continuă metamorfoză, își îmbogățește în permanență zestrea de cuvinte și modalitățile de exprimare. Operând selecția ter­menilor noi, limba îi adoptă pe cei valoroși și-i adaptează cerințelor ei, pentru a-i elimina pe cei care nu-și găsesc locul și nu-și dovedesc viabilitatea.

Fenomenul face parte din mecanismele naturale ale limbajului, se desăvârșește în timp și este cu atât mai benefic cu cât organismele, instituțiile și oamenii de specialitate își spun cuvântul și dirijează implemen­tarea și asimilarea noilor veniți.

Din păcate – treabă românească ar zice unii – fenomenul în discuție a fost tratat fie cu patimă (cine nu-și amintește pledoariile lui George Pruteanu, care se ridica îm­potriva oricăror englezisme ?) fie, mai degrabă, cu pasivitate, ceea ce a făcut ca termeni sugestivi sau corecți pentru limba noastră să fie umbriți dacă nu de-a dreptul dislocați de noii intruși.

Exemplele abundă și este suficient să ne referim la locație, a aplica, a achiesa, selfservice, a manageria, a printa, a deveni viral (termen strict legat de viruși și viroze ?!?),  CEO, a daunloada și mulți alți termeni, tolerați și folosiți, după opinia mea, cu prea multă ușurință, tolerați de oamenii de specialitate și care trădează nu doar snobism, ci și o necunoaștere a limbii române. Ba, Dumnezeu să mă ierte dacă greșesc, mai vizibile sunt concesiile făcute unor inadvertențe ale limbii. Cum e posibil ca, după 30 de ani de libertate a cuvântului, Academia Română și celelalte foruri să nu pună în discuție și să nu tranșeze (într-un fel sau altul) una dintre cele mai interesante caracteristici ale limbii noastre și anume folosirea lui ”â” și ”î” ? Fiecare scrie cum îl duce capul, fără nici o (nicio ?) regulă.   

Mărturisesc că prima oară când am auzit de ”distanța socială” din motive de COVID, prin glasul molcom al președintelui, mi-am și formulat reproșul la adresa consilierilor D-sale, socotind termenul nefericit ales pentru a defini de­părtarea fizică  dintre două persoane, măsurabilă în sistemul metric. Nu că noi am fi lipsiți de distanțe sociale (din păcate, mult prea adânci în viața de fiecare zi), dar semnificația cuvintelor suferă. Oricum, sintagma, derivată probabil din neologismul socializare, rămâne incorectă pentru noi, chiar dacă a primit girul  prezidențial.

Un alt exemplu. Într-unul din numerele Vieții Medicale, citeam despre intervenția on­line a unei colege ”concierge doctor”. Francofonul din mine a tresărit. În franceză concierge desemnează portarul/administratorul unui bloc sau al unui complex de locuințe. În dic­țio­narul englezesc uzual nu am găsit termenul. Și fără să contest realitatea din pixul redactorului, mă întreb care ar fi corespondentul specialității în nomenclatorul medical ro­mâ­nesc ? E vorba de medicul de familie, de medicul personal, de serviciu,  de urgență, cel aflat în permanență la dispoziția pacientului ? Din context, am dedus că doamna concierge doctor este medic de laborator și, probabil, are și o funcție în cadrul unei clinici private. Foarte bine. Nu este în intenția noastră de a intra în polemici lingvistice dar se dovedește că preluarea unor termeni așa cum sunt ei în alte limbi nu servește nimănui.

Mai departe, redactorul menționează că doamna concierge doctor ne atrage atenția că (citez) ”diagnosticul de certitudine al infecției cu virusul SARS-CoV-2 este unul complex și nu se bazează pe simptomele pacientului (…), care pot fi întâlnite și în alte boli”, ci prin testarea cunoscută. Nimic mai adevărat, dar îmi permit să afirm că orice diagnostic începe, totuși, de la simptome. Ele sunt cele care ne conduc către diagnostic. Însăși suspiciunea unei boli devine un indicator valoros pentru orientarea spre diagnostic. Apelăm la teste, directe sau indirecte, sau la alte explorări tocmai pentru a confirma (sau nu) diagnosticul.

Reporterul ne mai atrage atenția că orice doritor poate cere testarea COVID, dar condiția sine qua non este ca el să fie asimptomatic. E greu de acceptat că o persoană oarecare va recurge la o testare, la o explorare, dacă nu are nici o suferință sau o anumită suspiciune, doar ca să se afle în treabă, principiu altfel, valabil pentru orice altă boală sau suferință.

În final, este de la sine înțeles că singur medicul este cel chemat să ne conducă spre un diagnostic corect, folosind înainte de toate exemenul clinic.

Cât despre limbă și vocabular, avem datoria să nu stâlcim, să nu alterăm cu nimic această bogăție fără egal.