Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » ZENOVIE CÂRLUGEA, UN JURNAL „VERDE-N FAȚĂ”, FABULOS, ZGUDUITOR: EUGEN DORCESCU, ÎNGERUL ADÂNCULUI. PAGINI DE JURNAL (1991 – 1998), EDITURA MIRTON, TIMIȘOARA, 2020, 538 PAGINI.

ZENOVIE CÂRLUGEA, UN JURNAL „VERDE-N FAȚĂ”, FABULOS, ZGUDUITOR: EUGEN DORCESCU, ÎNGERUL ADÂNCULUI. PAGINI DE JURNAL (1991 – 1998), EDITURA MIRTON, TIMIȘOARA, 2020, 538 PAGINI.

ZENOVIE CÂRLUGEA
Un jurnal „verde-n față”, fabulos, zguduitor:
EUGEN DORCESCU: Îngerul Adâncului (Editura Mirton, Timișoara, 2020, 538 p.)
Mărturisesc, încă pătruns de emoția lecturii, că de multă vreme nu am mai citit o lucrare memorialistică de acest fel, deopotrivă probantă cu o realitate încă prezentă și răscolitoare prin faptul de viață evocat cu autentică asprime, cu o sfâșietoare sinceritate, scriere în care se simte deopotrivă „suflet” și „sânge”. Este vorba de lucrarea Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal, 1991-1998 (Ed. Mirton, Timișoara, 2020, 537 p.) a scriitorului Eugen Dorcescu, poet de registru înalt, ideatic, cunoscut, prin traducerile recente, și dincolo de fruntarii, îndeosebi în lumea hispanică.
Jurnalul, consemnând fapte, evenimente, trăiri, gânduri și reflecții de-a lungul a opt ani din viață (1991-1998), cuprinde, de fapt, dincolo de aceste limite temporale, istoria unei existențe, din care se detașează net fațeta unui destin scriitoricesc, ipostaziat în momente importante ale devenirii și în relație cu timpul istoric și lumea de impact, deloc favorabile unei perseverente individualității creatoare, care și-a înțeles, dintru început, chemarea, croindu-și propriul drum, dincolo de conjuncturi, de amicalități și animozități, de ambientări și încercări, de reușite și eșecuri.
Caietele acestea de jurnal, cărora prefațatoarea Mirela-Ioana Dorcescu, binecunoscutul hermeneut al poeziei dorcesciene (nimeni alta decât actuala soție) le stabilește ordinea și, desigur, importanța în cadrul unei bibliografii de prim-plan, ne oferă imaginea unui scriitor într-un segment de timp decisiv și clarificator, crucial și întemeietor. Nu întâmplător intitulată Opera totală, Prefața evocă, în complexitatea sa, Omul, aflat la aproape cincizeci de ani de viață, dar și Scriitorul, în pragul recunoașterii și consacrării sale. Aspectele și meditațiile din perioada jurnalieră evocată sunt, de fapt, realități surprinse nu scindat, devălmaș ori itinerant, ci organic crescute și întrepătrunse (e drept, condiția existențială constituind suportul acestor trăiri, meditații și acute reevaluări, în forul intim, personal, al discernământului profesional și etic, vreme de „șapte mii de zile”).
„Nu puteam începe să scriu monografia operei lui Eugen Dorcescu fără să-i citesc Jurnalul”, scrie, pe bună dreptate, prefațatoarea și îngrijitoarea ediției, cucerită fiind, de la prima consemnare, din data de „Joi, 14 iunie 1990”, până la ultima, din ziua de „Sâmbătă, 14 noiembrie 1998”, lapidar consemnată, într-o dimineață de iarnă friguroasă și umedă, deasupra căreia autorul nota în reverberație psaltică și la modul interogativ-mesianic: „Jurnalul va rămâne, mai mult ca sigur, nepublicat, până când mă voi muta la Domnul. Duhul (nădăjduiesc și mă rog) mă va sfătui cui să-i las manuscrisele (…) Mi-e dor de Creatorul meu. Abyssus Abyssum invocat. Domnul e Duh, dar e prezent, încep să-L zăresc pe Hristos în fiecare făptură omenească. Atunci viața redevine demnă de trăit, ba chiar frumoasă./ Ne revedem după Apocalipsă?/ Eugen Dorcescu/ 13 noiembrie 1998” (p. 527).
Este vorba de un text nu numai „năucitor”, dar și „dens, polimorf, ancorat într-o realitate mult prea recentă”, cu o „avalanșă de evenimente, de informații, de trăiri disforice”, „o licoare prea tare pentru mine”, după cum scrie prefațatoarea, hotărâtă să citească și să valorifice jurnalul „cu ochi de scriitor (…), nicidecum de soție”, ca pe „cea mai captivantă lectură a vieții mele”.
Încântată de atitudinea scriitorului, deopotrivă morală, conceptuală, estetică, semiotică, de caracterul „aristocratic” al scrierii, îngrijitoarea ediției realizează, de bună seamă, în calitate de critic literar și monografist, că, de acum încolo, nu se va mai putea scrie despre poetul Eugen Dorcescu fără a se apela la această mărturisire, definitorie sub multe aspecte, cuprinzând: idei privind libertatea de creație, idei despre artă, despre statutul scriitorului, relația lui cu lumea în care trăiește, opțiunile prioritare ale vieții și creației, alegerea unui regim metafizic de zbor al gândului creator, asumarea „alodiului” și integrarea emergentă a spiritului creator în formele geografiei sale literare, de la cumpăna a două lumi, ba chiar, iată, de la cumpăna a două secole, care marchează un nou mileniu III. Cum deja se știe, autorul – cultivat, manierat, distins, conștient și nedezertând niciodată de la statutul său onto-axiologic, de la statutul său elitar – nu abdicase, în nicio împrejurare, de la „standardele lui”, fie că era vorba de cursivitatea povestirii, de dialoguri, de conturarea comportamental-portretistică a unor cunoscuți, apropiați ori neprieteni, de comentarii, considerări, reflecții pe diferite teme, cu deosebire acelea implicând relația scriitorului cu lumea și sensul ideatic, abstras, al demersului său transfigurator.
JURNALUL acesta, „veridic, fascinant, foarte expresiv”, început imediat după Revoluția din 1989, este o susținută mărturisire de conștiință a unui destin care a trăit și redă, fără fetișizări, Realitatea dură, nemascată, căreia i-a fost deopotrivă martor și „actant”, în cadrele profesiunii sale de redactor de editură.
Mâhnit că Revoluția decembristă, care ne-a adus „libertatea”, a pulverizat realitatea românească, inclusiv componenta cultural-revuistică, printr-un „capitalism sălbatic”, dezorganizând totul, chiar și lucrurile care mergeau bine, aducând pe scena politică, socială și culturală o seamă de frustrați și neisprăviți, de aroganți imorali și grobieni, de „venitùri” (cum ar zice Eminescu) veroase, hămesite, dornice de căpătuială, de impostori servili și lichele transpartinice, de haimanale politice și aculturale, care nu au făcut nimic în domeniile respective, Autorul o compară cu Revoluția franceză, citându-l pe Flaubert, care scrisese că acea „démence universelle”, ce frisona societatea franceză, îi transformase pe intelectuali în niște „idioți”, oricât de cuprinși ar fi fost aceștia de „entuziasm” și „elan”, totul dovedindu-se, până la urmă, o mare deziluzie (se confirmă, în cazul Jurnalului, cu unele destine frânte și alienate, prinse în iureșul „noilor prefaceri”!). În deplin acord cu ideea de „trădare a intelectualilor”, care a circulat multă vreme și prin cultura și societatea românească și cu care ne-am „obișnuit”, precum cu o stare de lucruri foarte apropiată și contrapunctic reiterată zilnic, văzută din partea unui destin solitar, asocial, dedicat trup și suflet misticii scriitoricești, scrierea aceasta, Îngerul Adâncului, poate fi mult dorita operă complexă, „totală”, care dă seama despre o realitate istorico-socială recentă, evocată fără menajamente și tactici perifrastice, „verde-n față,” cum se zice, nu atât în sens vindicativ, cât ca metodă terapeutică de eliberare de Răul existențial acumulat în conștiința particulară și mai ales colectivă ani de-a rândul.
Să fie această scriere un fel de „Dies irae”/ „zi de răzbunare”, de care amintește poemul inaugural Templierul, care dintru început pune un semn eponim scrierii?! Desigur, acest poem ne trimite la poezia lui Eugen Dorcescu, la insurecționalul ei spirit de aventură cavalerească, poetul fiind, în registrul meditației sale medieviste, un hidalgo cu însemne de o ideatică mărturisit christică, sugerând, ca „brav oșteant al lui Hristos”, apartenența la un anume ordin al „templierilor”, pornit pe calea redempțiunii spirituale („trup cicatrizat în bătălii”), cum, de fapt, afirmă poemul așezat în fruntea Jurnalului și datat „5 februarie 2020”:
„Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,
Eu, lângă Crucea Domnului străjer,
Am fost trecut prin sabie și fier
De oamenii lui Filip cel Frumos”.
(Templierul)
*
Structural, Jurnalul este distribuit în trei părți, ce poartă titluri alese și pline de semnificații din ebraica veterotestamentară, oglindind, pe rând, într-o rezumare coerent triadică, anumite mesaje psalmice, corespunzând stărilor respective, de la asumarea acelui implacabil imperativ „Moth tamuth”, în ordinea existenței, la căutarea și revelația produsă de mult doritul „Abaddon”, aflat sub spirit creativ, vizionar și iscoditor, iar de aici, de pe promontoriul unor reflecții și viziuni apocaliptice, la priveliștea Lumii înțeleasă ca „Deșertăciune a deșertăciunilor” (Havel havalim). Un demers, așadar, în perspectiva apocalipticului, ale cărui trâmbițe se aud în relieful existenței:
I.Moth tamuth / Vei muri negreșit (Vineri, 1 februarie 1991 – Miercuri, 15-Joi, 16 iulie 1992),
II. Abaddon / Îngerul Adâncului (Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februarie 1995),
III. Havel havalim / Deșertăciunea deșertăciunilor (Duminică, 10 septembrie 1995 –Sâmbătă, 14 noiembrie 1998). Cu observarea unor pauze, fie ele și anuale, paginile acestea de jurnal reușesc a reconstitui o epocă, surprinsă într-un moment istoric crucial, dar și a da măsura unei conștiințe de indimenticabilă ținută etică, profesională și vocațională.
Jurnalul e, deopotrivă, o formă de despovărare sufletească, cu valoare terapeutică, dar și un tonic al vieții, necesar în depășirea impasurilor și a unor angoase, la care revine adesea, nu într-o punctualitate zilnică, ci numai atunci când are să spună ceva: „Recurg la acest jurnal ca la un elixir, ca la un întăritor, ca la un tonic sui-generis. De mai multe ori mi-am propus să renunţ, am și renunţat la el o vreme, dată fiind structura mea reticentă, neconfesivă, dar mereu îl reiau, din pricini lăuntrice, mânat de sentimentul vidului și al singurătăţii” (Duminică, 24 iulie 1994).
Dar Jurnalul este totodată și „un ascultător mut”, căruia diaristul, cu ofurile lui, i se confesează: „Stau la masă și scriu încă o pagină la acest jurnal, mă confesez acestui ascultător mut, acestui caiet ce-mi absoarbe și-mi păstrează gândurile. Nu am, nu mai am ambiţii (nici n-am prea avut), nu mă preocupă opiniile altora, nu doresc glorie și fală, vreau să fiu lăsat în pace” (30 octombrie 1993).
„Spovedania” de acest fel are resorturi de filosofie intimă, comunicând urgent nevoia unei mărturisiri „de sine”, un fel de redempțiune spirituală, de mântuire sub semnul mărturisirii în intimitate isihastă, un mesaj in posteritate dintr-o perspectivă soteriologică: „Las altora ambiţii, agitaţie, goana după avere și glorie. Eu mă retrag în intimitatea fiinţei și a obsesiilor mele, în chilia mea, în suferinţa, disperarea și insomniile mele. Mă spovedesc jurnalului. Abia dacă mai întrezăresc, uneori, la mari răstimpuri, ochii celui care-l va răsfoi cândva, în viitorul ce nu va mai exista, atunci, pentru mine” (13 noiembrie 1994).
Trei zile mai târziu, o nouă meditație pe seama acestei „cronicăreli” de scriitor „singuratic”, pornită dintr-un instinct „lăuntric” de a reține în cuvinte „Clipa”. Scrisul devine astfel un fel de „katharsis” aristotelic, de purificare a sufletului, de regăsire a rostului ontologic în existență, așa cum rezultă din secvența datată 16 noiembrie 1994: „Eu cronicăresc toate acestea și mă întreb ce anume mă determină s-o fac. E letopiseţul unor evenimente fără cine știe ce relief, al unui mediu restrâns, plus comentariile unui scriitor singuratic. Există însă un impuls lăuntric care mă îndeamnă, zilnic, să iau jurnalul și să istorisesc, să transform timpul scurs, impalpabil, în cuvinte. E o prăpastie ontologică între eveniment și cuvânt, o prăpastie peste care, totuși, cuvântul însuși instituie o punte, un factor de corespondenţă. Fixează cât de cât evenimentul (sau umbra lui) și-l păstrează pentru o lectură, pentru o așteptare ipotetică, pentru o ocazie inspirat-potrivită. Sau, pur și simplu, scrisul chiar, doar el, scrisul în sine, e un fel de catharsis – mă refer acum la jurnal –, diferit oarecum de cel al artei, al poeziei, care e public, impudic, convenţionalizat, uneori emfatic, alteori patetic…”
Scrisul „alungă orice frământare și orice obsesie. Îmi împlinesc strict datoria. Scriu fără niciun ţel, fără nicio bucurie, fără nicio nădejde. Scriu, fiindcă, scriind, am sentimentul că exist, în locul și timpul în care trebuie să exist” (7 decembrie 1994).
Ce cuprinde, însă, acest „scris” și care este relația dintre „fapte” și „gânduri”, ne lămurește secvența din 15 iunie 1991, o meditație de „sâmbătă”, din care rezultă dualitatea registrului diaristic (ea est: evocarea de fapte și ilustrarea de gânduri/ meditații/ reflecții), autorul dorindu-se cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu:
„Ce e mai important? Faptele ca atare sau gândurile mele? Cel care va citi vreodată aceste însemnări se va opri la materia stafidită a vieţii sau la parfumul evanescent al ideii? Chiar la acela al ideii mai mult sau mai puţin lipsite de originalitate? Greu de spus. Poate, așa cum mi-am propus, voi scrie, cândva, asemenea lui Rousseau (și, desigur, aidoma altora), o carte de Confesiuni. Atunci, voi relua notele de acum și voi reţine ceea ce se va dovedi, în raport cu identitatea mea profundă, adevărat și imperisabil. Deocamdată vorbesc cu mine însumi, cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu”.
Deodată, întâlnim o rezumare a vieții scriitorului, ca o analiză retrospectivă la rece, din care nu se vede nicio „greșeală”, ci doar un „drum”, urmat la chemarea destinului: „Mi-am dat seama, pentru prima dată, că fluxul vieţii mele e marcat de câteva momente, în care se coagulează sensul și substanţa mulţimii de chipuri și de evenimente, mai mult sau mai puţin anonime.
Iată principiul de organizare a materiei vitale, trăite. Iată titlurile unui posibil roman autobiografic. Adică: o introducere (casa, orașul, satul, părinţii); «lapidarea»; prima criză de conștiinţă; Craiova – succesele școlare, succesul literar de la București; facultatea: a doua criză de conștiinţă; prima căsătorie (eșec); copilul (Alina); Olimpia-Octavia (Oli) (a doua căsătorie); cariera literară; oamenii care m-au ajutat la debut: Al. Philippide, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Ștefan Bănulescu, Cezar Baltag; Andrei (nepoţelul – copilul Danei, fiica lui Oli); la Editură; Decembrie 1989; 14 aprilie 1990 (renunţarea la măririle lumești, gălăgioase și înșelătoare, hotărârea de a mă dedica integral lumii spirituale și creaţiei proprii); revelaţia, criza religioasă, metafizică. LE BONHEUR INTÉGRALE. De même, auparavant, La Sorcière. Le malheur qu’elle m’a causé”.
„Mi-am urmat, atât cât am fost în stare, destinul și chemarea”, mărturisește poetul, conștient că lumea în care trăiește nu-i satisface exigențele de niciun fel, nici social-morale, cu atât mai puțin cele profesional-artistice, de unde și o anumită stare de „inaderență”, de pasivitate, radiografiată nu numai etic, ci și filosofic, diaristul fiind deopotrivă poet și gânditor.
Transferat din 1985 la Editura „Facla” din Timișoara, din mediul universitar, poetul, deja cunoscut în lumea literară, se declară nu de puține ori drept o „fire nesociabilă” (p. 402): „Sunt un independent. Și sunt meritocrat. Nu vreau glorie fără merit”. La 18 iulie 1997, nota:
„Am amintiri sinistre de la acea Editură”. O zi mai târziu, în contextul unei reorganizări a instituției, va refuza generoasa și „reparabila” ofertă: „Aseară, m-a sunat Cheti, să mă bombardeze iar cu Editura de Vest. Confidenţial. O, Doamne! Pe mine nu mă interesează câtuși de puţin. Semnalul – mi-a zis – venea de la Popovici, care s-a gândit, în ordine, la mine și la Viorel Marineasa. «Dacă nu voi, atunci cine?» «Nu știu, Cheti», i-am răspuns. «Habar n-am». Acea instituţie a ajuns un hârb, o cloacă, o adunătură de incompetenţi și de leneși. Eu am uitat-o!”
Să precizăm că autorul fusese directorul Editurii „Facla” și, foarte nemulțumit de vânzoleala din politica culturală, își dăduse demisia, acceptată de ministrul Pleșu: „Eu fusesem ales, democratic, prin votul secret al angajaţilor din Editură, director. Și voinţa colegilor mei a fost validată de ministrul Culturii, Andrei Pleșu, care mi-a trimis, în timp record, numirea”. Între timp „ministeriabilii” postrevoluționari se schimbă, urmând, pe rând, Ludovic Spiess și Marin Sorescu. Cu concursul unor „prieteni” timișoreni, Dorcescu va fi înlocuit cu „pricoliciul” Iovescu, „agreat de burtoșii din Minister”, care va duce Editura la ruină, odată cu instaurarea unui climat tensionat de supraveghere și delațiune: „La Editură, numai certuri, tensiuni, enervări. Dezorganizare, crize de nervi, haos. Cauzate, toate, în fond, de o conducere dementă” (22 februarie 1994).
Poetul, deși trăind cu gustul amar al „vânzolelii” din instituție, se dedică cu totul creației, reușind, în primăvara lui 1991, o carte de excepție, Psalmii în versuri. La 21 februarie 1991, aproape de ora 22, fusese sunat de profesorul G. I. Tohăneanu „să mă felicite pentru Psalm (Psalmul 8, tocmai apărut în ziarul «Timișoara»). Era emoţionat. Mi-a spus că ceea ce am făcut eu e un gest cu adevărat patriotic și că lectura Psalmului a fost pentru el «o adevărată oază în mizeria în care trăim»”. Poetul viețuia în mistica psalmilor, uitând de lumea dezgustului în care trăia: „Eu sunt stihuitorul Psalmilor și atât. M-am conectat la acea imensă energie spirituală și am încercat să reproduc ceea ce era, este și va rămâne spus. Trecând totul prin fiinţa mea”.
Marţi, 9 aprilie 1991, consemnează: „Am încheiat cel de-al 50-lea Psalm. Cel cu numărul 57/58 (pe cei din cărţile 2-5 nu i-am abordat în ordinea strictă a succesiunii lor). Așadar, acum mă pot opri o vreme, după care voi reveni și voi începe munca de finisare. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere să străbat, versificând, cincizeci dintre minunaţii Psalmi ai lui David. Mâine sunt exact două săptămâni de când am pornit la drum. Am lucrat intens. Acum, voi lăsa textul să se așeze, oferindu-mi și mie răgazul de a lua distanţa cuvenită unei scrutări critice a rezultatului. Voi relua, odihnit și atent, vers de vers și verset de verset”.
În acea primăvară, în țară, lucrurile erau în mare dezordine. Jurnalul reține întreaga sarabandă a neașezării, provizoratului și mizeriei în care se scălda societatea românească, suprinzând totodată câteva tipuri caracteristice momentului istoric: „Sâmbătă, 13 aprilie 1991. Se pare, totuși, că cei care au anunţat ieri la Radio București că Vasile (Bazil) Popovici a deschis mitingul au greșit. Am constatat, aseară, eroarea, la TV. Era altul, A. Popovici. Dar se zărea și V. Popovici. În grup, ceva mai la margine, cu o jachetă albastră. Iar strigăte, iar marșuri, iar proteste, iar îngrămădeală în jurul Televiziunii. Noii activiști (la fel de dogmatici și de exclusiviști ca și ceilalţi); aceiași indivizi, pe care care-i văd și-i aud de luni și luni de zile. Cum de nu înţeleg că veșnica dezordine e mai periculoasă decât orice? Cum de nu pricep că ameninţările și spiritul de vendetă vor conduce la solidarizarea adversarilor? Interminabilele agitaţii din stradă, neorânduiala, haosul ne pot târî iar spre un regim autoritar (sau chiar totalitar). Nu se gândesc la asta, vor puterea cu orice preţ. Viitorul e un perete opac, impenetrabil. Sau o prăpastie, în care nimic nu se distinge cu claritate. Un gol ce poate fi umplut cu cele mai contradictorii conţinuturi. De aici izvorăște o angoasă permanentă, o neliniște ce macină sufletul tuturor. Este ceea ce observ și ceea ce aflu dacă vorbesc cu cei din jur. Cu deosebire oamenii liniștiţi și onești suferă cel mai mult. Căţărătorii n-au scrupule, n-au sensibilitate, n-au, probabil, nici prea multă minte. Au doar dorinţa de a pune mâna pe o funcţie. Suntem prea dezbinaţi, spre nenorocirea noastră… Se lasă înserarea, lin, peste oraș. Încerc să-mi alung deprimarea. Și, oricât mă străduiesc, nu e cu putinţă”.
Periculoasă, la fel ca dictatura, este anarhia, va constata diaristul la 28 mai 1991: „Cel mai rău lucru din lume e dictatura. Și mai rea decât dictatura e anarhia. Fiindcă anarhia e o dictatură multiplicată, e dictatura tuturor împotriva tuturor. Se va isprăvi, poate, și cu neîntreruptele mitinguri «spontane», formă primitivă a «democraţiei» – de fapt, de cele mai multe ori, o șarlatanie politică”.
Joi, 18 aprilie 1991, o altă consemnare ca un diagnostic al politicii de stat: „Se instalează, pare-se, democraţia celor plini de bani. Se conturează un capitalism primitiv, sălbatic, o lume de dughene și cerșetori. O lume fără idealuri, fără omenie, bellum omnium contra omnes. Și astfel, cărturarul onest e veșnic prejudiciat. Eu nu vreau și nici nu pot să fac politică, să fac «gașcă», eu nu pot să spun și să scriu ce nu cred. Ca urmare, a trebuit să mă dau deoparte, să aștept resemnat salariul, să-i văd urcând spre funcţii pe X și pe Y, parveniţi ordinari, care azi zic una și mâine alta, zic orice și fac orice, fără rușine, numai bani să iasă. Solitudinea mea e agravată de răutatea celor din jur și de propria-mi incapacitate de a le-o trece cu vederea. Îi iubesc, firește, și pe cei răi, dar nu mă pot împiedica să-i dispreţuiesc. De aceea, prezenţa lor îmi trezește repulsie. Și compasiune.
… Dar, deocamdată, sunt încă plin de ecoul Psalmilor. După ce am fost conectat la o asemenea sursă de energie spirituală, îmi este imposibil să scriu despre ambianţă, îmi este cu neputinţă să scriu altfel decât tinzând spre ce e mai profund, mai luminos și mai adevărat în mine însumi… Sufletul îmi e neliniștit, tânjitor. Guéris mon âme! Simţământul nimicniciei, al inutilităţii, derizoriul tabloului social, rătăcirea ridicolă și, totuși, aproape tragică a semenilor – toate acestea îţi stârnesc, necontenit, luciditatea și, ca atare, alungă optimismul. Şi diminuează, chiar dacă temporar, frenezia creaţiei”.
Ziua de Luni, 22 aprilie 1991, conține această istorioară adevărată, care este în ton cu cameleonismul manifestat de acea parte din intelectualitatea „trădătoare”, care a trecut cu arme și bagaje de partea „revoluției”, uitând cine este, de fapt, și jignindu-și colegii într-un mod grobian: „Un dascăl renumit a afirmat azi, la o întrunire plină de pretenţii, că, în cei 50 (45?) de ani de socialism, nu s-a făcut nimic în România. O doamnă a replicat, pentru cei din preajmă, că, în acest caz, domnul respectiv își neagă toată cariera: a fost decan, este profesor universitar, a luat premii, a profitat… Dar, rușine, caracter nu are. Elucubraţiile lui încâlcite, îmbâcsite, ilizibile s-au bucurat, oare, de prea multă (și nemeritată) atenţie pe vremea «odioasei dictaturi»? Chiar eu i-am propus una dintre ele pentru Premiul Academiei. Și l-a primit. E o tactică perfidă aici. Atunci, făcea pe distantul și nemulţumitul în faţa gloatei, dar lingușea pe cine trebuia. Și astfel, profita de pe urma tuturor: cei mărunţi îi admirau apolitismul, cei mari îi încurajau amiciţia. Acum, înjurând ce s-a făcut (și bun, și rău), lasă să se înţeleagă că, în acea vreme a non-valorii, el a fost lăudat fiindcă era o valoare mult prea mare pentru a nu se impune. El și alţii ca el… Numai de șmecherii se ţin. Răi, au sufletul negru, tot timpul uneltesc, dispreţuiesc, șușotesc. Stau în cârd, se scarpină unul pe altul. Ce elită?! Turmă plebee, parveniţi perfizi. Vremea și schimbarea însăși le vor juca feste. Cine mai are interes acum să-și facă migrene cu mărăcinișul lui sintactic? Toţi cei cu care am vorbit se vaită și îl ocărăsc. Enfin, passons!”
Duminică, 21 aprilie 1991: un comentariu, adresat unui cunoscut scriitor timișorean, supranumit Condorul, care însuși s-a văzut marginalizat, după ce el însuși făcuse jocuri de interese: „Avea o poreclă măgulitoare, numele unei mari păsări, ce planează în azur. Condorul! La ce i-a folosit? În ianuarie 1990, toţi bunii lui amici, pe care i-a ajutat, pe care i-a propulsat ani în șir, toţi l-au abandonat. Mai mult încă: cei mai apropiaţi l-au lovit, l-au izgonit, pur și simplu, l-au jignit, l-au umilit. Acei oameni cu care avea «sfaturi de taină», pe care mi-i vâra mie pe gât – să-i public, că-s grozavi, că-s talentaţi… Iar pe mine, fiindcă nu am aderat niciodată la nerozii și «conspiraţii» literare, la «mafie», mă privea cu oarecare circumspecţie. Și iată că exact amicii l-au dat afară fără milă… Cine i-a sărit în ajutor atunci? Cine a acceptat să colaboreze și, mai apoi, să facă parte din colegiul redacţional? Cine a zis da la aceste solicitări? Eu. Și încă vreo câţiva, dintre cei care nu erau obligaţi s-o facă. Adică: G.I. Tohăneanu, Laurenţiu Cerneț, Aurel Gheorghe Ardeleanu, A. D. Rachieru. Țin minte că, atunci, au fost voci care și-au exprimat dezacordul faţă de gestul meu. Numai că mie nu-mi pasă de acordul sau dezacordul cuiva. Eu ascult de glasul conștiinţei mele”.
„Șocurile” prefacerilor sociale sunt percepute pe o sensibilă lungime de undă, nu lipsită de simț critic: „Vineri, 26 aprilie 1991. Prin ce coșmar a trebuit să trecem cu toţii în vremea dictaturii: frig, întuneric, sărăcie, pisălogeală, propagandă, divinizarea grotescă a unor fiinţe umane! Apoi, la căderea ei, vărsare de sânge, rafale în plină stradă, moarte, violenţă, dezastru… Ne vom putea vindeca sufletul vreodată de pe urma unor asemenea șocuri?”
Sau această constatare de sine, în mijlocul stării mai generale de derută și de capitalism „rapace”: „Duminică, 28 aprilie 1991: Nu‐mi pot reproșa nimic. Mai mult: nimeni nu-mi poate reproșa ceva. Am izbutit, ca prin miracol, să mă păstrez curat. Mă doare însă degradarea morală, haosul, deruta semenilor. Răutatea. Rapacitatea. Lipsa de caracter. Lipsa de discernământ. Dorinţa animalică de înavuţire”.
Seismograf al societății vulnerate, poetul notează: „Joi, 2 mai 1991… totul e încă fluid (dacă nu haotic), incert și, uneori, înspăimântător. Cetatea e vulnerată, pângărită. Iar răutatea, ferocitatea nu par a se potoli. Vărsarea de sânge de acum un an și jumătate apasă încă asupra sufletului obștesc. Cataclismele sociale au logica, legile și durata lor. Acum, după-amiază, a sunat Livius și i-a spus lui Oli [soția sa de atunci] că vrea să treacă, mâine, pe la noi, ca să semnez contractul, cu Metanoia (domnul Pribac) și Excelsior (Corina), pentru publicarea Psalmilor în versuri. Slavă Domnului! Iată, se pare că vor apărea, totuși, Psalmii stihuiţi de mine, exact cei pe care consilierul cultural al Mitropoliei, Petru Dorobanţu, i-a refuzat, motivând că Mitropolia nu are bani, iar eu, stihuitorul, nu sunt teolog…”
Observația critică la adresa noilor vremuri „ticăloase” este reluată Duminică, 5 mai 1991, meditația fiind rotunjită tot printr-un apel psalmic: „Depresia e cvasi-generală, mai ales în rândul oamenilor de bun simţ. Ticăloșii, agresivii, parveniţii s-au îngrășat, le priește, prosperă. Cei care au suferit înainte suferă și acum, căci răutatea omenească nu are vindecare. Eu îmi dau seama care e drama lui Oli: ea nu poate înţelege minciuna, lipsa de principii. Or, mulţi dintre cunoscuţii noștri exact asemenea însușiri etalează, ostentativ, cu nonșalanţă și cinism. Iar ea nu pricepe cum pot fi atât de nerușinaţi cutare și cutare. Inșii, care înainte s-au înfruptat din belșug, se înfruptă și acum, insultând pe toată lumea. Acest gunoi uman o deprimă. Eu îi deplâng pe toţi cei care se compromit, în încercarea lor de a se pricopsi. Recunosc însă că, pentru un suflet naiv și cinstit, spectacolul e de-a dreptul exasperant. Et invoque-moi au jour de la detresse. Je te délivrerai et tu me glorifieras”.
Autorul e unul din categoria stendhalienelor „les âmes sensibles”, unul care, dezgustat „de tot și de toate”, cere mântuire/vindecare Domnului, ca un păcătos din cei mulți și impenitenți, care au hulit împotriva Lui, potrivit mesajului psaltic davidian: Je dis: Éternel, aie pitié de moi! Guéris mon âme! car j’ai péché contre toi: „Un dezgust de tot și de toate. Hoţie, zbierete, scumpiri, mitinguri, tâmpenie, ticăloșie, absenţa sensului, sărăcie, perspectiva tulbure – sunt prea mult pentru orice om cât de cât sensibil. Pentru les âmes sensibles (Stendhal), echivalându-i pe „cei puţini și fericiţi”, the happy few, ai lui Shakespeare. Of! De la ce înălţimi ale ideii ne prăbușim! Va trebui să îndurăm, cu stoicism, toate probele acestea. De ce mă plâng? Je dis: Éternel, aie pitié de moi! Guéris mon âme! car j’ai péché contre toi. «Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu, că am greşit Ție»” (Psalmul 40/41).
*
Totul este o lume pe dos, răzbunându-se, în mod prost, pe starea de opresiune acumulată îndelung. Și, ce este mai grav, chiar intelectualitatea se manifestă vulgar și în ipostaze de maximă dezabuzare – o pierdere a identității, într-un vacarm de promiscuitate și descompunere morală. Iată-l pe autor mergând la teatru, unde se joacă, într-o nouă „viziune”, comedia de moravuri O noapte furtunoasă. E o regizare de o concupiscență și vulgaritate insuportabile pentru un intelectual, în ciuda faptului că publicul se arată „receptiv” prin calitatea de spectator docil, gata să primească orice surogat de cultură. Nu ni se dă numele regizorului, dar cu siguranță e vorba de un „regizor, probabil un veleitar, un nenorocit ce vrea să pară interesant. Mă nedumerește că s-au găsit actori care să accepte o asemenea rușine”. De unde și categorica hotărâre sancționatorie, precum și observarea unor reacții normale între spectatori: „Am decis să nu mai calc în Teatru până nu se primenește protipendada specifică. Aşa înţelege ea libertatea de expresie? Este chiar așa de… năucă? Sau, tacit, perfid, discreditează, cu bună știinţă și înciudată intenţie, pomenita libertate, cu tot cu revoluţia ce a adus-o, terfelindu-le, jignindu-le pe amândouă? Jignind, totodată, grav, impardonabil, bunul simţ public, prestigiul Teatrului, desfigurând o piesă celebră din patrimoniul naţional, insultând memoria unui mare scriitor clasic (…) În sală erau regizorul Emil Reus, Valentin Silvestru și mulţi alţi oameni de teatru. Nu aplaudau. Am întâlnit privirea consternată a lui Vladimir Jurăscu. În spate, cunoscutul Profesor și om de cultură Erich Pfaff comenta, revoltat, în picioare, cu voce tare, gesticulând, trivialitatea, grobianismul acestei interpretări scenice. O interpretare genito-urinară și fecaloidă. O infamie, exact în selectul, aristocraticul Teatru timișorean…”
La 22 mai 1991, diaristul consemnează hotărârea lui D.R. Popescu de a „scoate, în curând, o revistă și mă roagă să colaborez. Din Timișoara nu așteaptă colaborări «decât de la Anghel Dumbrăveanu, Eugen Dorcescu, Laurenţiu Cerneţ, Adrian Dinu Rachieru, G.I. Tohăneanu, Octavian Doclin», mi-a zis gazda mea, reproducând cuvintele lui D.R. Popescu”.
De fiecare dată, însă, poetul își savurează „asociabilitatea”, dedicându-se creației, care cu adevărat îl echilibrează și-l face să uite de „viermuiala din jur”, precum întâlnim în consemnarea datată: „Joi, 23 mai 1991. Îmi savurez, cu infinite delicii, solitudinea. Nu mai vreau să știu de bezmetica viermuială din jur. Nu mă interesează gloria. Suita notorietate – popularitate – celebritate – glorie. Îmi ajung preocupările, amintirile și tăcutele mele proiecte. Nu știu dacă merit mai mult sau mai puţin de la contemporani, dacă voi fi recompensat sau nu de posteritate. Nu mai aștept nimic de la oameni. Sunt liniștit. O disperare rece mă luminează lăuntric, ca o flacără de oţel”.
Bine conturate în Jurnal sunt și alte personaje, precum soția (a cărei boală îi produce un adevărat „cutremur” al ființei) sau părinții, rămași undeva în Stroieștii Gorjului subcarpatic, acolo unde poetul și-ar fi dorit să-și ridice un „Mic Paradis”: „O căsuţă ca în povești, din lemn, cu pridvor, cu streșini de șindrilă, așezată în iarba înaltă, lângă nucul meu (plantat de părinţi după ce am venit pe lume) și înconjurată de flori simple, campestre”. Și nu din vreun interes „turistic”, ci dintr-o mai acută nevoie de „retragere” întru meditație și creație: „Dacă izbutim să punem pe temelii acea căsuţă, ea va fi, n-am nicio îndoială, un mic Paradis. Vom putea sta liniștiţi acolo o parte din an. Voi medita, voi scrie.
Simt o atracţie irezistibilă spre asceză și solitudine. Mă preocupă esenţele, transcendenţa, forţa creatoare și recuperatoare a Verbului. Slava eternă, divină, ce se lasă, par instants, bănuită, contemplată. Deși cei mai mulţi semeni sunt prea ocupaţi cu nimicuri pentru a se bucura de ceea ce este, cu adevărat, important. Fils des hommes, jusques à quand ma gloire sera-t-elle outragée?
Mi-e lehamite de orice slujbă. Și de slujbe, și de oameni. Au ajuns fiinţe sterpe. Nu mai au pic de minte și de suflet. Nici nu mai seamănă a oameni. Par niște vietăţi ciudate – tâmpe, viclene, rele, furișate, nesătule. Printre ele, câţiva rătăciţi. Cei incapabili să se adapteze la festinul general, la ciomăgeala și bălăcăreala obștească” (Duminică, 26 mai 1991).
La 4 iunie 1991, aflându-se la Predeal și așteptându-și demisia, își aduce aminte de manevrele murdare ale unor colegi din editură: „Îmi amintesc perfect starea de spirit de atunci, oroarea pe care o încercam numai când vedeam aleea ce ducea spre Editură. Teroarea celor doi bipezi (Iancu, Iovescu), confruntările lor, răutatea ce ieșea din ei ca sudoarea. În acest an (în această perioadă), oamenii s-au arătat așa cum sunt. Schimbarea a smuls vălul imposturii, al constrângerilor. Fiecare e acum așa cum e. Fiecare face cum poate, cât poate și ce poate. Și nu se mai ascunde. Eu nu mai pot să fac altceva decât ceea ce îmi cere vocaţia. Restul – doar atât cât să am din ce vieţui. Sunt pe de-a-ntregul artist, sunt poet, nici mai mult, nici mai puţin, nici altceva, cât mai am de trăit, voi trăi numai și numai așa. În această sublimă ascultare…”
La fel de dezamăgiți se arată și alți confrați timișoreni, precum criticul, „bunul și vechiul meu prieten”, Cornel Ungureanu, în însemnarea de la 6 iunie: „Mâine voiajează la București. Dezabuzat. Dezamăgit. Scârbit de confraţi, de ziariști, de tot. «Câtă demagogie», zicea. «Vor să joace toate jocurile, numai să se caţăre». Nenorocirea în momentul de faţă stă în diletantism, pe de o parte, și în ticăloșie, pe de alta. Dihotomia e, firește, de cele mai multe ori, strict teoretică. În fapt, cele două sunt asociate. Cum să te vâri într-o asemenea mocirlă? De altfel, cei care o populează nici nu te vor printre ei. Cine are nevoie de oameni capabili și cinstiţi?” Alți „buni amici”, binevoitori, compasivi: Doina Dascălu, Crișu Dascălu, Vasile Frăţilă, Ion și Tatiana Arieșanu, Veronica Balaj și recitatoarea Irene Flaman. Sau Viorel Șerban, din Târgu Jiu, poetul Remus Giorgioni, Gheorghe Schwartz ș.a.
Spiritul larg tolerant al Timișoarei, nu unul revoluționar, ca al lui Claudiu Iordache, ci unul de Mitteleuropă, de calm cultural favorabil valorilor, este surprins în secvența datată Duminică, 31 iulie 1994, cu precizarea că, nederanjând pe nimeni, poetul așteaptă un comportament similar, de respect mutual, din partea confraților, amintind aici „independența politică”, „onestitatea”, „etica fără abateri a vieții mele publice și private”, „intransigența estetică” a scrierilor sale: „Timișoara este o urbe interesantă, potrivită, cred, pentru artiști, tocmai prin aceea că îi lasă în pace. Nepăsarea aceasta are și părţile ei bune. În esenţă, orașul, în ansamblu, tinde spre o linie de mijloc onorabilă, elevată (mitteleuropeană), pe fondul căreia, însă, cei dotaţi, și supradotaţi, din partea locului sau alogeni, se pot impune și sunt lăsaţi (chiar stimulaţi) să se impună. Doar atât: să nu tulbure calmul pragmatic și pretenţiile culturale (moderate) ale celorlalţi. Or, cum eu, iubind sincer și adânc orașul, sunt un ins civilizat, respectuos, smerit și retras, preocupat exclusiv de Scripturi și de poezie, de literatura mare a lumii, a României și de literatura mea, nu tulbur pe nimeni și, la rându-mi, trăiesc și scriu liniștit, în atmosfera larg tolerantă a Timișoarei. Ba chiar, independenţa mea politică, precum și, trebuie s-o spun, onestitatea mea, etica fără abateri a vieţii mele publice și private, adăugate la intransigenţa estetică a scrierilor mele, au trezit, îmi dau seama, nu doar aprobarea, ci și respectul celor din jur”.
„Ne-evenimențialitatea”, de care amintește la data de „sâmbătă, 9 martie 1991”, îi asigură, prin detașare, „integritatea”, nerisipirea, de unde și un sentiment de „împlinire”, căci în acest fel poate comunica din plin cu matafizicul, cu Dumnezeu: „Sunt perfect satisfăcut de această ne-evenimenţialitate. Mă simt întreg, nerisipit, încercând o comunicare cu esenţa. O, Doamne, Tu ești prezent oricând și oriunde, dar noi te descoperim numai atunci când ne dăruiești pacea. Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și știe orice șoaptă. Cea mai mare fericire a zilei, a vieţii, aceasta trebuie să fie: comuniunea cu totul. Singurătatea omului metafizic e comuniunea cu Divinitatea. Solitudinea lui e, de fapt, libertate”.
Câteva zile mai târziu, Marţi, 12 martie 1991, o interesantă reflecție asupra talentului, care, dacă nu e nativ, nu convinge prin „artificii/ exhibiții” lingvistice. Avem aici încă o pagină antologică de reverberație și referențialitate mereu autentică: „Un scriitor se naște. Îl cunoști după limbaj. E creator în limbaj. Are fantezie, e imprevizibil, fiindcă simte și gândește imprevizibil. Nu e vorba de exhibiţii lingvistice, ci de suculenţa și originalitatea exprimării, de noutatea și profunzimea asocierilor. X, de pildă, și alţii mai mari decât el sunt scriitori, dar numai în planul superficial, al expresiei. Miza lor e măruntă, dar oarecum sigură. Ei pot «rămâne», ca ciudăţenii. Se salvează, după ce corabia vieţii a eşuat, prinzându-se de scândurelele ce plutesc pe mare, adică de cuvinte sucite și răsucite. Miza marilor, adevăraţilor scriitori, e abisul. Ei pot câștiga tot, sau pierde tot. Pe ei îi obsedează cuvântul profund, izvorând din tainele lumii. Ei plutesc în Ocean, sprijinindu-se doar de plasa nevăzută a Verbului. Mulţi dintre ei se rătăcesc. Firește. Caută adevăr acolo unde nu e. Dar, ca scriitori, îi recunoști numaidecât. Cum deschid gura. E interesant ce spun, nu e plat, nu-i de la alţii, sau, dacă e de la alţii, devine, în mod miraculos, și al lor. Ce ne facem atunci cu nerozii ăștia care vor să fie ce nu sunt? Ei nici nu-și dau seama de prostia lor. Nu-i numesc. Îi știe toată lumea. Unul poate fi un bun dascăl, dar nu e scriitor. Altul poate fi mitingist, dar nu e nici el scriitor. Ești ceea ce te-a făcut Dumnezeu. Un scriitor nu e, în principiu, nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi oameni. Nici mai mare, nici mai mic. Nici mai fericit, nici mai nefericit. E doar scriitor. Și iată că se deschide ușa și intră unul (sau mai mulţi) dezorientaţi și pretind că și ei sunt scriitori. Și atunci începe jocul jalnic al mimării, vizibil pentru oricine (și poate și pentru protagonist). Ce nebunie! Ce ridicol! Câtă prostie! Câtă tristeţe!”
Apare, uneori, imaginea generală a orașului, care, la data de „Duminică, 7 iulie 1991”, pare mai liniștit: „Viaţa socială s-a mai echilibrat. Orașul pare calm, nu mai auzi tot timpul scandări mitingiste, nu mai vezi bande de milogi dezlănţuite, umblând, mișunând, răspândite pretutindeni. Dimpotrivă – atmosfera e liniștită și civilizată. Să dea Dumnezeu să dureze așa! Să se reanime, să urce, din profunzimi, magica reverie a Timișoarei. Cetatea noastră are (avea) un farmec subtil, intrinsec, indicibil, pe care eu l-am cântat, cândva, în (mai ales) Agonia caniculei”. Deși, în vara aceea, câteva cutremure de pământ veneau „să ne terorizeze”: „Vineri, 12 iulie 1991. Evenimentul zilei: la 13:42, în timp ce ne aflam la masă, s-a pornit un cutremur. Destul de intens. Oli s-a speriat, am tras-o în cadrul ușii. O staţie din Muntenegru a fixat locul, intensitatea. Lângă Timișoara, 5,8 grade Richter”. Câteva scene sunt de-a dreptul pline de dramatism: moartea. prin înecare, în vara aceea, a băiețelului unor prieteni, moartea soției lui Șerban Foarță, a lui Damian Ureche, anunțul că, în acea vară de coșmar, Primăria a hotărât să elibereze clădirea („pentru a se instala o bancă”) în care funcționau Editura de Vest (fosta Facla) și redacția „Orizont”. Sâmbătă, 3 august 1991: „Aș pleca. Dar unde? Aș pleca de la Editură, aș pleca din oraș. Îmi dau seama că, probabil, aceasta ar fi o falsă soluţie, o himeră. Mă retrag, deci, în solitudinea mea, lăsând altora vanităţile lumii. / Contemplu, deci, ruina, agonia, unor instituţii pe care le-am cunoscut prea bine (Editura, Poligrafia). Poate că lucrurile se vor îndrepta sau că, în locul acestor entităţi muribunde, vor apărea altele, tinere, proaspete, vitale. Nu despre asta e vorba. Nu adaug realităţii nici nostalgii, nici nădejdi. Tot ce fac e să constat și să consemnez. Sunt sătul de justificări teoretice, de proiecte, de ideologii. Ani în șir, s-a pledat, cu argumente, în favoarea economiei de stat. Argumentele erau necesitatea creșterii productivităţii și a bunăstării generale. Acum, cu aceleași urechi, aud pledoarii pentru economia de piaţă. Argumentele, însă, nu s-au schimbat. Atunci, unde e adevărul?”
Jurnalistul este dezgustat de faptul că „Oamenii schimbă un fanatism cu altul. Fanatismului comunist îi va lua locul (îi ia locul încă de pe acum) un fanatism anticomunist. Tirania totalitarismului devine tiranie a democraţiei” (23 august 1991). Dincolo de libertatea cuvântului, de gălăgie și pretenții, „în Timișoara, recent, nu s-a făcut nicio investiţie spirituală notabilă. Nimic. Numai politică și comerţ. E dezonorant și trist. Aere, pretenţii, ifose – și toate în zadar. Teatrul, revistele, Editura, chiar și Universitatea, sunt niște jalnice paragini. Le devastează cete hămesite de lăcuste” (Duminică, 1 septembrie 1991). La toată această neașezare: „E necesară o metanoia ziditoare, nu demolatoare, cum se tot cere de către tot felul de analfabeţi. Și selectivă, blândă, creștinească. O ieșire din nerozia zbieretelor stradale, a derutei, din confuzia «fragilei noastre democraţii»”… (12 septembrie 1991).
Tânjirea după „normalitatea culturală”, după „refacerea” acesteia este iarăși o temă prezentă, dar și urgentă, în sensul eradicării răului, care a ocupat scena: „Cât timp va fi necesar pentru a se ajunge la o normalitate culturală? Cu ani în urmă, înainte de însângeratul Decembrie, discutând, în principiu, cu Laurenţiu Cerneţ, despre reabilitarea culturii, apreciam la 10-20 de ani un asemenea răstimp. «Cultura se reface greu», zicea el. Acum, durata va spori cu anii ce au urmat lui ’89, când pomanagii aciuaţi în domeniu au adăugat noi stricăciuni celor vechi. Ei nu clădesc, ci destramă sau exploatează. Nu sunt făcuţi să ofere, ci să pretindă și să înhaţe”. „(…) Așa-zisa noastră elită, perfect adaptată, prădătoare și băgăreaţă, n-are, în fond, nimic de-a face cu elevaţia și distincţia. Aristocraţia spiritului nu se află acolo. Ci în acei indivizi interiorizaţi, distanţi și, poate, retractili, ce nu se pot integra în această lume de hiene” (21 septembrie 1991).
Mișcările minerilor din toamna lui 1991 și invazia lor în Capitală îi prilejuiesc scriitorului meditații indignate, de felul celor din 25 septembrie 1991: „În loc să se edifice o societate postcomunistă, se încearcă întocmirea uneia precomuniste. Or, așa ceva nu se poate realiza. E o utopie. E viziunea unor moși vindicativi și limitaţi, care ignoră complet ritmurile vieţii, dar și ecranul teoretic al istoriei”. Despre încăierările și terorismul de stradă manipulat de noua putere, autorul se întreabă retoric și oripilat la 1 octombrie 1991: „Cum a fost posibil să se întâmple așa ceva în inima ţării mele? În spaţiul ţării mele? Cu oamenii ţării mele? Cine i-a adus într-o asemenea stare de sălbăticie? Cine i-a exasperat și i-a dezlănţuit? Cine i-a scos din minţi într-un asemenea hal? Sunt zdrobit de amărăciune. Când va fi ștearsă și uitată această probă de barbarie? Decenii de-a rândul, ea ne va marca istoria și memoria, tulburându-le, înveninându-le”.
Peste tot deziluzie și un dezgust „de toți și de toate”. Miercuri, 2 octombrie 1991, poetul consemnează: „Ce am rezolvat cu reforma editorială? Nimic. Instituţiile au fost invadate de această haită, de această laie hămesită și nepricepută, care nu se gândește decât să se îmbuibe și să fie luată în seamă de către străini. În iarna lui 1989, se părea că vom rămâne uniţi împotriva Răului. Dar cineva n-a dorit asta. Subtil, căţărătorii fără scrupule au ocupat posturile de comandă, blocând energiile vitale. Tabloul social e astenic, dacă îl contempli; și e nimicitor, dacă te integrezi în mecanismul lui. În ce mă privește, nu sunt în stare să mă adaptez unor asemenea structuri ambigue, duplicitare. Mă uit la cei din jurul meu. Nu poate fi bun un sistem care a facilitat prosperarea imposturii, nepriceperii, tupeului, afacerismului”. Editura de Vest, fosta „Facla”, este un exemplu de vânzoleală, de certuri nesfârșite, din cauza aceluiași director Iovescu: „Iar s-au certat azi la editură – Anghel cu Drăgan, Drăgan cu Grama etc. Iovescu mi s-a plâns că Anghel i-a spus lui Grama că el (Iovescu) a zis despre Grama că-i beţiv. Ăla a zis că ăla a zis despre ăla… Șirul neroziei omenești”. Pentru directorul Iovescu „prefectul, Ungheanu și Sorescu sunt, deopotrivă, niște sperietori și niște idoli”.
Reforma în sine a devenit o vorbă goală, făcându-i pe oameni să se hrănească „cu himere și promisiuni”: „Iată un paradox: există oameni care s-au ferit să idolatrizeze ideea comunistă și care, acum, dorind să o vadă odată dispărută, idolatrizează, fără rezerve, tot o idee, tot un spectru, tot un construct teoretic: reforma. Nu-i interesează rezultatele, ca și când reforma ar trebui să fie bună numai pe hârtie. Le ajunge că se vorbește toată ziua despre ea, ca despre un miracol. Între timp, economia, cultura, viaţa socială se surpă. Și noi suntem târâţi spre prăpastie, ca de-o fatalitate. Suntem târâţi și ne zgâim la tarabe, buticuri stradale și langoșerii, fericiţi că avem reformă. Poate că în acest mod rezistă socialismul în conștiinţe: nevoia (și voluptatea) lăuntrică de a se hrăni cu himere, cu promisiuni” (3 octombrie 1991). Iată o scenă de spionită directorială, care spune totul despre caracterul celui ajuns director de editură („intrigantul, maleficul ferment al discordiei”, prin tot felul de manevre), surprinsă la data de joi, 10 octombrie 1991: „Melancolia zilelor din urmă s-a mai risipit. Avea dreptate Sartre: la nausée. Simt uneori o vomă psihică, urcându-mi până la rădăcina limbii. Am spasmul ei în piept, mă scutură dezgustul. Îi privesc pe colegii mei. Au îmbătrânit, s-au degradat, și fizic, și moral. Zilele trecute, ieșind pe coridor, l-am surprins pe Iovescu, aplecat spre stânga, chinuindu-se să vadă, de la distanţă, cine e și ce face în sala mare de la redacţie. Pândea, ca un șobolan, în penumbră. La zgomotul ușii, a tresărit și s-a dus iute, tot ca un guzgan. Mă cuprinde dezolarea, contemplându-mi confraţii. Rătăciţi, alienaţi, umblă, fiecare, în toate direcţiile, digerându-și răutatea, neliniștea, regretul, dușmănia”.
Dintre toți, Ion Anghel încearcă să se salveze, întemeind o editură, la care îl cheamă să lucreze și pe bunul său coleg. În general, când nu își vede de treabă urmărind alte scopuri, intelectualitatea este confuză, de vreme ce unele evidențe sunt suspicionate în mod curios: „Apropo de raportul de ieri, asupra Covasnei și Harghitei, mi-a fost dat să-l aud pe Marineasa, azi, că ar fi măsluit, sau, măcar, exagerat. Dacă așa gândesc unii dintre conaţionalii noștri, apoi își merită soarta. Nu degeaba sunt consideraţi proști: sunt proști. Proști cu carul. Imbecili. Li se râde în nas și nu observă. Numai dacă nu sunt cumva ticăloși. Sau dacă, nu cumva, spun una și gândesc alta. Fiindcă oamenii au ajuns să se teamă unul de altul. Cumpără ziare pe ascuns, nu-și declară deschis opiniile, disimulează perpetuu. Și asta se numește democraţie! Când este, de fapt, tirania agresivă a grupurilor stradale, a opoziţiei primitive, sfidătoare, arogante… Eu, postură ingrată, sunt în afara beligeranţei. Mă implic doar spiritual, ca un moralist: observând, gândind, scriind. Scriu, deci, o poezie zilnic. Dar pentru cine? În contemporani nu mai cred. Și încep a mă îndoi și de posteritate. Scriu totuși. Se va găsi, cândva, un suflet care să-mi semene” (18 octombrie 1991).
La 22 ianuarie 1995, poetul se definește într-o secvență autoscopică ce trebuie raportată și la poezia lui, sub semnul licantropiei. Distincția netă dintre conștiința omului detașat, superior („lupul”) și lumea „de javre” din jurul acestuia prilejuiește o pagină pamfletară antologică: „Corespondentul meu (într-un himeric paralelism totemic) e lupul. Singuratic, unicul animal ce nu poate fi dresat, unicul animal sălbatic ce nu atacă omul «decât dacă e turbat sau rănit» (Vitali Bianchi). Admiţând că o atare corespondenţă (poetică, desigur) ascunde, în sine, cât de cât adevăr, atunci nu cumva lupul din mine este cel care simte primăvara (un dram de primăvară) și tresare acolo, în solitudinea lui, suficientă sieși?
În târg, sindrofiile se ţin lanţ: lansări de carte, sesiuni de comunicări, conferinţe, trăncăneală, vacarm. Simptome, cred, ale aceleiași decompensări colective, care nu se mai ostoiește. O lume de câini, de cotarle, care hămăie, schiaună, urlă la lună, schelălăie, se gudură, ling mâna stăpânului, mănâncă orice, de la meniu din import până la scârnă (la propriu și la figurat). O lume de javre gălăgioase, pline de purici, roase de jigodie, răpănoase, năpârlite. Lupul nu e așa. E nobil, orice s-ar zice. Și, nobil fiind, e singur. E liber. Lumea câinilor poate părea mai veselă. N-are decât să rămână acolo. Lupului îi ajunge singurătatea. Ea îi relevă și-i revelează universul”.
Duminică, 1 martie 1992, apropiindu-se de 50 de ani, poetul își pune întrebarea dacă ar lua viața de la început cum ar trăi-o: „Dacă aș lua viaţa de la început, aș trăi-o la fel? Așa cum pretind cei care răspund (își răspund) retoric acestei întrebări? E prima oară că m-am gândit cu adevărat la asta și tare aș conchide că nu. Privind în urmă, îmi văd existenţa clar, ca pe-o tipsie. Și remarc ezitările, orbecăielile, micile detururi. Așadar, aș merge drept, spre ţintă, n-aș mai tatona, n-aș mai șovăi. Și, oare, tot vocaţia de scriitor mi-ar da sens existenţei? Și aici ezit, lucru pe care nu l-aș fi făcut altădată. Încă de mic am dovedit o înzestrare multiplă – spre matematici, spre biologie, spre latină, spre limbile moderne etc. Aș alege poate unul dintre aceste drumuri. Pe de altă parte, scrisul (literatura) n-a fost o opţiune, ci un imperativ. Nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine. Probabil că, în acest domeniu chiar, aș acţiona mai decis, fiindcă mi-aș cunoaște, de la-nceput, destinul. Dar ce rost au aceste gânduri? Am trăit. Nu m-am risipit. Mi-am urmat, atât cât am fost în stare, datoria și chemarea. Am greșit, adesea, mai ales în plan sentimental. Dar am fugit de abjecţie”.
Între plăcerile „materiale”, ce se dovedesc repede evanescente, și cele „ale spiritului”, care „nu se clintesc”, autorul, desigur, a pariat și pariază fără nicio reținere pe acestea din urmă. De aceea vânzoleala democratică și mitingistă de care țara nu mai scapă nu-i este pe plac. La 8 decembrie 1993. consemna indignat, gândindu-se la statutul asumat de independent, unul foarte greu în acele zile: „În toată ţara, numai mitinguri, greve, zbierete, revendicări, promisiuni, matrapazlâcuri, dușmănii politice, discuţii șoptite pe la colţuri (cum șușoteau azi, la Muzeu, Iovescu și Nicoară), activiști înverșunaţi, încrâncenaţi, de-o parte și de alta. Nu e nimic mai greu decât să fii independent, decât să fii liber. Or, eu tocmai asta am vrut mereu și vreau și acum: să-mi pot exercita nestingherit darul pe care Dumnezeu mi l-a îngăduit, după buna socotinţă a voii Sale”. În același decembrie 1993, jurnalistul constată că întrega țară arată așa cum stau lucrurile la editura la care lucrează: „Dar cine să vină în locul lui? Cine ar merita nu vrea, cine ar vrea nu merită. Asta e nenorocirea Editurii, asta e, în clipa de faţă, nenorocirea întregii ţări”.
*
Partea a doua, ABADDON / Îngerul Adâncului, începe cu data de 26 iulie 1993, când autorul constată că „a trecut mai bine de un an de când am întrerupt jurnalul. Un an! Între timp s-au întâmplat multe. Mai întâi, Oli se simte bine. A vrut Dumnezeu și a vindecat-o. Apoi, mi-au apărut Psalmii în versuri, înainte de Paști. Dar, când să se obţină o subvenţie, s-a schimbat directorul Editurii. Era Marineasa, a fost numit (impus!) Iovescu. Zic impus, fiindcă nimeni nu l-a vrut. Insul care a venit de la București (însoţit de Rachieru și de prefect) nici nu s-a gândit să stea de vorbă cu oamenii din Editură”. Și în consemnările din acest an Iovescu este gratulat cu sintagme poate mai vitriolante: „limbricul de director” (18 august), „neisprăvitul de Iovescu”, „păgubosul de director”, „director paranoic”, „brutalitatea și dobitocia lui Iovescu” (23 august)…
Joi, 13 ianuarie 1994 – un nou puseu la adresa „limbricului”: „Stau în biroul meu, sunt relativ izolat, nu las să ajungă până la mine rumoarea insalubră a ambianţei. Nici așa-zisul director nu-și mai vâră râtul intrigant în încăpere. El, emblema grăitoare a eticii acestui timp: cel mai leneș, cel mai abject, cel mai incontestabil descreierat dintr-o instituţie e numit șeful ei. Acum, văzând neliniștea din jur (de jos până sus), neliniște pe care eu nici nu vreau s-o iau în seamă (încerc să elimin din conștiinţă deșertăciunile), văzând, deci, că s-ar putea profila o cădere a celor ce-l susţin (se vorbește că burtosul din Minister, amicul lui, face chefuri cu femei în unul din cele două apartamente ale «limbricului» – așa îi spun unii dintre colegii mei distinsului director), e nesigur, temător și mai infect decât de obicei. Cum poate suporta să nu-i adreseze nimeni niciun cuvânt (decât atunci când e strict necesar)? Aș pleca din această Editură (această caricatură de Editură), dacă aș găsi ceva cât de cât sigur”.
Psihopatia directorială a ajuns la limită, induce o stare de spirit anormală: „Mă minunez că aliaţii lui din acel partid (din care face parte) îl mai îngăduie”.
*
Dacă, în partea a doua, spiritul critic pare a fi mai mușcător, cu o privire mai amănunțită asupra societății și mediului scriitoricesc, în partea a treia, HAVEL havalim / Deșertăciunea deșertăciunilor, spiritul poetului se întunecă, intrând sub teroarea conștiinței că totul merge spre moarte și toate sunt deșertăciune. Este anul de grație 1995, când, de la 1 iunie, redactorul de carte s-a transferat de la Editura de Vest la „Amarcord”, cea a colegului Ion Anghel: „Sunt mai bine plătit la Amarcord, mai liber, lucrez acasă, dar e multă muncă. Acum redactez Enciclopedia misticilor, cca 2.000 de pagini, 13 traducători”…
Mult mai frecvente ni se par acum meditațiile asupra destinului și rostului scriitoricesc, asupra lui Dumnezeu, a relației omului cu divinitatea, a poeziei mistice, precum în secvența de la 22 noiembrie 1995: „Drumul misticii e lung, apropierea de Dumnezeu cere perseverenţă și răbdare. Și, mai ales, o sete imposibil de numit, un elan calm, dar impetuos, irezistibil, o rodnică singurătate. Descopăr acum că mă leagă de Cel Veșnic o facultate de care nu aveam cunoștinţă și pe care n-o pot numi în niciun fel. Nu e nici inteligenţa, nici afectivitatea, nici voinţa. E o stare lăuntrică durativă, calmă și totuși plină de fervoare, punctată, din când în când, relansată, de fulgerătoare revelaţii. O imensă desfătare îmi inundă fiinţa. Nu am nevoie de nimic și de nimeni. Între mine și ceilalţi, între mine și mine, e o distanţă enormă. Nici nu îndrăznesc s-o gândesc, cu atât mai mult s-o spun sau s-o scriu, dar, uneori, mă simt plin de cunoștinţa Domnului, ca albia mării de apele care-o acoperă (după superba formulare a lui Isaia)”.
De asemenea, distincția dintre „poezia religioasă” și cea „mistică”, făcută într-o întâlnire de la Universitate, cu opțiunea pentru aceasta din urmă: „Prima prelucrează prozodico-stilistic teme și motive scripturistice. Cealaltă asimilează existenţial mesajul Duhului. Eu cred că valoarea oricărei poezii e în funcţie de altitudinea trăirii mistice. Astfel, va absorbi și structurile realului (acest miraj senzorial-imagistic) și se va înălţa, simultan, spre absolut. Distincţia poate fi extinsă. Roland Barthes m-a cucerit, probabil, prin aceea că – inconștient sau nu – cultivă (e stăpânit de) o mistică a scriiturii. G.I. Tohăneanu are atâta succes (ca om de știinţă), fiindcă întâlnim la el o mistică a limbajului” (Joi, 7 decembrie 1995).
Jurnalul sare de la 23 martie 1996 la 28 aprilie 1997, răstimp în care aflăm că „După ce am plecat de la Editura de Vest, cei rămași au semnat, fără rușine, cărţi redactate de mine. După demisia de la «Amarcord» (mai 1997, n.n.), s-au complăcut în lâncezeala lor perfidă, indispuși, enervaţi, tot pe mine, că nu mai are cine le redacta cărţile” (30 aprilie 1997).
De la 1 august 1997, poetul este angajat, cu normă întreagă, la Editura „Excelsior”. La 1 mai 1997, el realizează că, după ani de zile de nemiloase lovituri, a rămas singur, doar cu Dumnezeu, Psalmii în versuri, apăruți la Editura „Marineasa”, atrăgându-i o critică favorabilă: „Poate spectacolul grotesc ce se derulează de 7 ani încoace, pe de o parte, și loviturile dure pe care le-am primit, chiar în spaţiul proteguitor al casei mele, pe de alta. Și iată-mă singur, cu Dumnezeu. Doar cu Dumnezeu. Nu mi-am pus niciodată prea tare încrederea și nădejdea în oameni. Nu mi le pun nici acum. Mai ales acum”.
Acum se apucă să versifice Ecclesiastul, spiritul său deschizându-se cât mai mult isihiei athonite și meditației ortodoxe : „Pe mine nu mă atrage nici Vestul, nici Estul. Mi-ar plăcea, de pildă, îi spuneam chiar ei, să ajung la Muntele Athos și să rămân acolo toată viaţa. Dar Dumnezeu a vrut altfel. Mi-a hărăzit o altă soartă. Mi-a fixat chilia aici, aici mi-e sihăstria. Și sunt poet, nu monah. Poet mistic, care, prin voia Marelui Autor, a versificat o parte din Psalmi și Ecclesiastul. Îmi asum cu împăcare, cu serenitate, soarta. Mi-am conștientizat harul, îl pun în lucrare și, în afară de ajutorul lui Dumnezeu, n-am nevoie de nimic”.
Semne ale sfârșitului, care anunță Apocalipsa, sunt peste tot, haosul „continuă”, scrie poetul la 16 mai 1997: „În jur, haosul continuă. Haos social, politic, moral. Semnele sfârșitului? Apocalipsa este un sfârșit și, totodată, un binecuvântat început. Proliferarea imposturii, prostiei, agitaţiei sterile, ambiţiilor deșarte, toată nimicnicia învolburată ce mă înconjoară mă fac, în fond, fericit. N-am oameni în jur, ci niște umbre, niște roboţi, niște mutanţi, niște fiinţe străine, degenerate. Printre ele, câţiva căutători ai adevărului. Încerc să mă alătur lor, cu toată umilinţa și buna credinţă de care sunt în stare”.
Meditația privește și poporul român, care a avut parte și încă are de „două mari ghinioane istorice”: „Dezbinarea de obște și ticăloșia elitelor. Dezbinarea afectează toate straturile sociale, e un defect moștenit, probabil, de la traci (dezbinarea ce submina forţa combativă a tracilor e consemnată de însuși Herodot). Elitele, însă, politice, intelectuale, economice au o vină uriașă. Ele conduc rău, perfid, poporul, îl robesc, îl umilesc, îl distrug. Dacă sunt naţionaliste, fie mint, fie ajung extremiste. Dacă sunt cosmopolite, devin servile faţă de diverse modele (pe care, însă, le lingușesc tot prefăcut, numai spre a-și servi interesul)” (Sâmbătă, 17 mai 1997).
Marţi, 5 mai 1998, poetul consemnează că nebunia românilor vine din politicianism: „Poate că fiecare popor are nebunia lui. Nebunia românilor e politica (politicianismul). Acesta e spaţiul delirului pentru conaţionalii mei. Politica ne ţine săraci, ne-a subminat cultura, ne deteriorează spiritul. E bine să fie ocolită de cei cu mintea întreagă (încă)”.
Chestiunea, vizibilă și la nivel local, îl dezgustă, de aici unele rețineri întru păstrarea „independenței”. Faptul că se simte „necultivat” de mediul cultural local nu mai e un secret, în jurnal regăsim suficiente referințe la „așteptările” sale din partea unor prieteni: „Nu sunt simpatizat, necum cultivat, de mediul literar local sau naţional. Și știu de ce. Fiindcă nu mă aliez, fiindcă nu accept locul pe care vrea să mi-l rezerve unul sau altul. Locul meu nu mi-l rezervă decât Dumnezeu” (22 mai 1997).
Versificarea Psalmilor și a Ecclesiastului sunt, crede poetul, „adăpostul meu în furtună, sunt corabia în care mă feresc de asaltul valurilor și de rafalele ploii, sunt, în cele de pe urmă, scândura de care mă prind, în așteptarea naufragiului. Aseară, luna plină, de august, era sângerie, ca în Apocalipsă” (16 august 1997).
Meditații asupra societății, asupra felului românilor de a fi în istorie, se găsesc alături de scrutarea propriei deveniri, precum în secvența datată Miercuri, 1 octombrie 1997, scrisă „la vârsta concluziilor”: „Un fenomen interesant, despre care (cu toată modestia și detașarea) am mai vorbit. Deși harnic, corect, loial și priceput, deși am căutat mereu binele, deși statornic, eu am fost mereu nevoit să plec, să abandonez, am fost mereu, direct sau indirect, alungat. Un topos al biografiei mele: ceea ce am numit, paulinic sau rousseauist, «lapidare». Prima mea integrare într-un mediu social așa a început. Asta fiindcă am fost prea des înconjurat de inși fără simţul valorii sau care urăsc valoarea. Excepţii: Oli, Dana și copiii ei, Mircea Ciobanu, Al. Philippide, G. I. Tohăneanu, Virgil Nemoianu, Valeriu Anania, Vasile Șerban, Ion Arieșanu, Ion Marin Almăjan, poate Corina și alţi câţiva. Restul mi-au purtat, mai mult sau mai puţin, o antipatie instinctivă, viscerală, hrănită, probabil, și de aerul meu binevoitor, dar distant. Mă aflu la vârsta concluziilor”.
La 17 august 1997, poetul își radiografiază astfel realizările: „De aceea, Cronică este sinteza, încununarea întregului meu traseu liric în vers clasic. Iar Abaddon e încununarea, locul de întâlnire al celor două trasee: în vers alb și în vers clasic. Deasupra ambelor, se află Psalmii în versuri și Ecclesiastul în versuri, scrieri în care se contopesc toate datele personalităţii mele și toate propășirile mele lăuntrice. Aici sufletul și-a găsit împăcarea cu sine și cu lumea, impulsurile sale adânci și-au aflat obiectul și ţinta. Acestea ar fi, cred, piramida (imaginea e, mai ales, vizuală), edificiul și dinamica operei mele. Cât e de durabilă construcţia se va vedea în viitor. Eu am vrut doar, pentru mine însumi, să clarific înţelesul deșertăciunii ce-mi poartă numele”.
Această vârstă, la care „Independenţa (asumată) se păstrează greu și se plătește scump”, înseamnă, de fapt, consacrarea sa poetică (4 martie 1996).
După Ecclesiast, poetul începe, la sugestia unui monah, versificarea Pildelor lui Solomon. Convingerea de acum a scriitorului, care nu poate înțelege veselia unora, e că „Pentru mine, viaţa e o dramă cumplită (oricât de leneșă, și îmbelșugată, și activă ar părea), un rău îngrozitor, o pedeapsă”. De aceea se simte cumplit de jignit de „impuritatea funciară a lumii”, o obsesie „trăită dureros”: „Nimic nu-i pur, totu-i întinat. Dacă nu-i pângărit trupul, nu trebuie să te amăgești. Poate fi, ba chiar este, pângărit gândul. La tine și la alţii” (sâmbătă, 25 aprilie 1998).
La 13 mai 1998, poetul face un bilanț al creației sale din ultimii ani, care-l reprezintă cu adevărat: „Nu-mi imaginez cum s-ar putea trăi altfel. Psalmii în versuri sunt cartea Paradisului meu lăuntric. Cronică și Abaddon – cărţile Infernului meu interior. Ecclesiastul în versuri e concluzia existenţial-artistică la care am ajuns. Dar Pildele în versuri ce reprezintă? Rămâne să reflectez… Rămâne să mi se descopere rolul, tâlcul și locul lor în existenţa, vocaţia și cariera mea de om și scriitor, în traiectoria mea de poet”.
Momentul acesta al „împlinirii” și consacrării sale – dincolo de orice suspectare de narcisism, cum ușor s-ar putea crede de necunoscătorii Operei poetice – nu mai trebuie întinat nici măcar cu referințe la mizerii de tot felul și politică, spectacolul „dement” al vieții politice este o plagă în care „micuții trepăduși ai vieții literare” se bălăcesc.
Spiritul său e superior, aparține altei lumi, după cum știm și din mesajul christic: „Am zis mereu și zic și acum: nu voi mai atinge, chiar deloc, asemenea teme. De fapt, ele nici nu mă mai solicită. Din când în când doar, văzând spectacolul dement al vieţii politice, mai zvârl câte o apreciere, pe care, apoi, o regret. Așadar: de acum încolo, nicio vorbă despre politică și oamenii ei. E o plagă pestilentă, mult prea infectă, care a cuprins tot, de sus până jos: și viaţa literară, cu micuţii săi trepăduși, care se bălăcesc în ea. Ce am eu în comun cu lumea lor? Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”.
Această parte a treia e, de fapt, o meditație de ultimă urgență asupra Marii Treceri, a deșertăciunilor în care se scaldă Lumea, existența, materialitatea: „Totul curge implacabil spre Marea cea mare a Morţii. Ne retragem treptat din lume, chiar fără să ne dăm seama. Tot mai puţine proiecte, tot mai înguste perspective te animă. Le‐ai consumat. Ce să începi? Ce să mai începi? Nu mai e nimic de început. Totul se sfârșește”.
La 12 martie 1994, Eugen Dorcescu glosează despre înnăscutul său spirit poetic și doct, un misticism prin care comunică electiv cu divinul, refuzând ideea de „poeta artifex”: „Eu sunt poeta genuinus și poeta doctus, prea puţin poeta artifex. Eu sunt poet, nu acrobat. Și, deasupra tuturor distincţiilor, pentru a defini, cât de cât clar, fondul Cronicii, nu sunt poet religios. Pur și simplu, eu trăiesc și scriu într-o lume, pentru care, și în care, Dumnezeu există”.
Ochiul lăuntric al înțelepciunii de acum îi supraveghează comportamentul și-l întărește, reținându-l într-o trezvie duhovnicească și creatoare: „N-am pace nicio clipă. Ochiul lăuntric urmărește tresăririle sufletului, veghind neîntrerupt să prindă, să culeagă orice contur estetic. Suferinţa acestor ani (pe care natura mea hipersensibilă a resimţit-o, s-ar zice, prea intens) mi-a stimulat scrisul, dar a lăsat în urmă un deșert. Rătăcesc pe întinderea lui, desfigurat eu însumi de «urgia apocaliptică», pe care am încercat s-o istorisesc, rătăcind între Cuvânt și cuvinte, tăcut, nemaidorind nici măcar să mă vindec de insomnii, de lehamite, de disperare” (Vineri, 3 februarie 1995).
Frecvente sunt referirile la crezul artistic (arta poetică), la acest poet de linie înaltă, ce se respectă și ne invită la atitudini potrivite cu spiritul și ființa sa: „Pe mine, ca scriitor, nu m-a interesat, neapărat, drama socială (și politică) a omului. Ci situarea lui existenţial-metafizică. De aceea, socialism, capitalism etc. nu sunt, în ceea ce mă privește, noţiuni (și realităţi) excesiv de importante. E drept că modalităţile de expresie, și chiar substanţa expresiei, sunt complet eliberate acum. De aceea, am putut versifica Psalmii, de aceea, scriu o poezie ce vorbește, cu durere și sarcasm, despre nimicnicia acestei lumi. Directitudinea frazei a avut de câștigat. Ca să nu mai vorbesc de abordarea Psalmilor. În alte vremuri, probabil nu i-aș fi versificat. Dar literatura-document nu cred că intră în vocaţia mea (deși poate aș dori uneori)”.
Când un confrate, acum dispărut, face remarca asupra poeziei sale că ar avea o „pecete” clasică, poetul, care simte în exprimare obsesia „modernismului”/ chiar a postmodernismului, exclamă revoltat: „Săracul! Prejudecăţi de semidoct. De modernism e vorba aici? Pe mine nu mă interesează literatura, poezia, eu nu sunt calofil, pe mine viaţa și moartea mă obsedează, trupul și duhul, lumea și Dumnezeu. Ce-mi pasă mie de clasicism și de modernism? Pentru mine scrisul, poemul sunt un mod de a fi (de a supravieţui), nu unul de comunicare. Tema mea este fiinţa, nu literatura. Ca urmare, n-am de gând să-i asigur cititorului niciun fel de confort, nu-i încurajez lenea, nu-l flatez, cum nu mă flatez nici pe mine. Suntem, da, pulbere și cenușă. Suntem nimic, niște câini morţi, câtă vreme nu ne salvează Duhul. Așa că artă, poezie, Uniunea Scriitorilor etc. pot impresiona, poate, pe alţii, dar nu pe mine. Eu nu mă fălesc cu poezia, e un har pe care l-am primit. Încerc doar să pun în lucrare acest har. Și atât” (Luni, 12 decembrie 1994). De unde și multitudinea de „artes poeticae” în lirica dorcesciană, cu accent pe „ființă”, „ideație”, „mântuire”, și nu pe ispite ale imundității ori pe reificări prozaice…
Nici nu se putea o atitudine mai clară, precum și cea de la 16 august 1997: „Poezia mea nu e pesimistă. Ar fi pesimistă dacă nu ar admite că există salvare pentru suflet. Or, ea tocmai această salvare o întrezărește, ba chiar o clamează. Am mai spus-o: poezia mea e gravă, nu pesimistă. Și, probabil, e clasică, nu romantică. Dar, repet, nu eu trebuie să fac, neapărat, aceste distincţii. Durabilitatea edificiului o va încerca timpul”.
Autorul, cu vocația unui virtuoz umanist teocentric, distinge, ca și altă dată, între cele „două mari categorii de scrieri literare, două feluri de poezie îndeosebi: poezie «metafizică» (mai exact: spirituală) și poezie «dialectică» (mai exact: materialistă, terre‐à‐terre). Cea dintâi se sprijină pe opoziţia divin-uman. Cealaltă fie exaltă umanul în ansamblu (e filantropă), fie exaltă o parte a umanului în defavoarea altei părţi (e conotată politic). Eu cred că poezia mea este metafizică, fiindcă, observând derizoriul fiinţei umane în sine, nu-i neagă duhul, nici n-o condamnă în întregul ei, ci în manifestările ei demonizate. Poezia mea cultivă un umanism teocentric (hristocentric), nu antropocentric. Firește, disocierile de nuanţă urmează să le facă alţii (dacă le vor face vreodată)” (12 ianuarie 1995). Citind acest crez poetic, mi-am amintit de disocierile similare făcute de Lucian Blaga în romanul postum, Luntrea lui Caron, editat în 1990. De fapt, între cei doi poeți eu văd o afinitate structurală de cuget și simțire, de gând și sentiment, în planul vocației transcendente și în regimul imaginar al metafizicului. Nu de Arghezi se apropie poezia lui Eugen Dorcescu, dezavuând epidermicul, chtonicul, imunditatea, ci de un Blaga, în poezia căruia transcendentul „coboară” ca în Hagia Triada, cu mențiunea că autorului Psalmilor, Ecclesiastului și Pildelor versificate îi lipsește acea îndoială/ reținere „tomistă” a gânditorului din albastrul Lancrăm transilvan. Pentru spiritul poetic al lui Eugen Dorcescu și pentru filosofia soteoriologiei sale nu există „cenzură transcendentă”, căci el tinde la comuniunea cu divinitatea, cu „pleroma” zalmoxiană (ca să ne exprimăm în termenii zalmoxismului nostru antic, între doctrina solară dacică și „Împărăția luminii” din eclezia creștină fiind o translare lentă, o fuziune imperceptibilă, firească, organică, vizibilă în moștenirea și spiritualitatea etno-folclorică)…
Neurmărind „ambiții sociale” și refuzând să fie „actor în această farsă”, poetul mărturisește că „las altora lipsa oricărei glorii”, „căci lipsă de glorie e orice glorie trecătoare” (3 ianuarie 1995).
Asociabilitatea sa (și Blaga vorbea în romanul său de această fațetă a sensibilității sale), solitudinea și tot ce ține de acest comportament retractil vin din faptul că „Nu am în jur oameni după gustul și firea mea. Nu am oameni ce iubesc lumea duhului, pacea, isihia. Pe toţi nimicnicia gureșă a lumii terestre îi fascinează, îi stăpânește. Aceasta e, poate, pedeapsa mea. Aceasta e varga ce mă îndrumă, ce mă scoate din vacarmul sterp al celor trecătoare. Mă așez, deci, la masa mea de scris, mă destăinui jurnalului, citesc, recitesc, refac, selectez, pregătesc pentru tipar textele din Abaddon”.
Conștient că nici scrisul nu e ocolit de ideea deșertăciunii, poetul contează pe „o terapie sui-generis” a scrisului, care îl face să uite de o amară condiție existențială și, mai ales, de „universul fără înțeles și fără țintă” (27 februarie 1994). Scriind simte că trăiește, spune poetul, întorcând ușor un silogism socratic, om și scriitor alcătuind o „stranie” plămadă umană, în fața unui Dumnezeu creștin răbdător și pacificator: „Dacă nu scriu, îmi pare că nici nu trăiesc pe deplin. Vieţuim, om și scriitor, într-o stranie concomitenţă” (12 februarie 1994).
Îngerul Adâncului este, fără doar și poate, o carte de excepție, care vine să redimensioneze unele laturi ale cunoscutului profil scriitoricesc. Carte absolut obligatorie în înțelegerea Omului și Artistului, „strania concomitență” a acestor entități, aversul și reversul, recomandând culturii române una dintre cele mai de preț medalii.
Poet de „înaltă linie”, ca să ne exprimăm după clasificarea lui Blaga, dar nu al unei goale transcendențe, ci al idealității încununate de o filosofie a mântuirii creștine, deci un demers spiritual-ideatic în perspectivă soteriologică, Eugen Dorcescu este unul dintre puținii noștri scriitori de azi care, dezavuând experimentalismele și ingineriile filologice postmoderniste de tot soiul, de oriunde ar veni ele, a rămas credincios Poeziei și marelui drum împărătesc al acesteia, pe care, iată, Templierul, în armură, pe Ducipalu-i mândru, se întoarce victorios, Om și Pegas înaintând prin colbul celest al unui sfârșit de veac și început de mileniu.
Să-l primim cum se cuvine…
Glorie Învingătorului!
Osana! Osana!
5 iunie 2020, Tg.-Jiu.