Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Stelian PLATON: DOMINAT DE VISE (POEME)

Stelian PLATON: DOMINAT DE VISE (POEME)

ACATIST

 

Rămas e-n mâhnita mea chitară

Cântul unui zbor ingenuu, uitat,

Lacrimi din zăvorul pus pe țară

Și-un înger incolor neînaripat.

 

Rapsod sânt al tristei mele lupte,

Boem himeric, prin secolul funest.

Bisericile-s tot mai corupte

Clonați se nasc din politicul incest.

 

Cum să nu se înalțe hoții

Ce ne-au furat și ultima silabă,

Când analfabeții și bleoții

Au pus o țară-ntreagă pe tarabă.

 

Doamne dă-mi putere îngerească,

Dă-mi sofisticate arme şi un scut.

Dă-mi heralzii tăi să-mi îngrijească

Învinsa țară ce ne-a aparținut.

 

Un acatist și un protest trimit la cer

S-avem un parlament și nu fosilier .

 

 

ALTFEL PRIMĂVARĂ

 

Se-așterne-n oraș cald înveliș de soare,

Primăvara vine aici peste hotare.

În mine vechi răni mustesc abandonate,

Pe brațe port imensa mea singurătate.

 

E-n Lumea Nouă, iar vremea care vine

Este chiar primăvara, ca o țărăncuță,

Cu voia bună ce nu-și poate abține,

Spre mine aleargă ca un copil desculță.

 

Prin larve fluturi sunt dornici ca să zboare,

Din raze vor să guste un cald aperitiv;

Ies în cărucior handicapați la soare

Și supraponderalii, hrăniții excesiv.

 

În Noua Lume nu-s gâște nici bobocei,

Nici seri pe șanț cu începutul de poveste,

Salcâmii strălucind în flori de brebenei,

Ori destin zugrăvit în semnele celeste.

 

Cărări de ceață ascunse-n cer nu poartă

Fâlfâieli zbătute-n aripe călătoare,

Dumnezeu le-a-nchis pe toate într-o hartă,

Modelul tragic pentru lumea viitoare,

 

 

ATÂT DE FRUMOASĂ

 

Atât ești de frumoasă ți-aș spune

Până s-ar porni o ploaie cu spume,

Până aș simți că stâncile plâng,

Că-mi vine să fug și să revin la gând.

 

Te iubesc așa precum Dumnezeu

Te-a pus ca lucrare în sufletul meu,

Un înger aripile își strânge

Și privindu-te începe a plânge.

 

Inocent te-așez în inima mea,

Când visul îmi moare tu-l poți învia,

Abia atunci pot a spune că sânt

Răsfățatul unei zodii pe Pământ.

 

 

AZUGA

 

Părea că un vis hain, deveni firesc

Și toți acum nepregătiți spre iad călătoresc,

Degeaba încerca să le zâmbească Luna,

Spaima le spunea că sunt pierduți pe totdeauna.

 

Se prăvălesc copaci, pământul se răstoarnă,

În vale case fug ca-n lunecuș de iarnă,

Treziți ca din coșmar sub un cer nemărginit,

Strigau îndelung oameni spre minus infinit.

 

Au convocat din nou o cruce și-o icoană

Și-au rostit versete din campania la vot,

Au tămâiat cadoul, șpaga grosolană

Și surâzând votații le-au spus că asta-i tot.

 

 

CÂND CADE LUNA                       

 

Printre rețele, fugar culeg sateliți vrăjmași,

Eu și gândul îndrăzneț ne-am pierdut în infinit,

Mă caut chibzuit printre luceferi uriași

Să aflu cine sunt și de ce am gând nemărginit.

 

Ochii îmi feresc de fulgii greoi de noapte grea,

O răzvrătire doarme cu nepăsarea de gât,

Hăituit de poeți Pământul nu înțelegea

Că-i albastru-scorojit, plutitor și mohorât.

 

Mă-ntind pe văi de cer irizat de curcubee

Fredonând înlăcrimat balada veșniciei,

Legănat mă las furat de ultima maree

Tăcut și înfrânt pe undele zădărniciei.

 

Stau singur în Valea Tristeții și fără spadă,

În creștet simt bezna haină, înfiptă și grea,

Luna-i prea plină, buimacă e, și stă să cadă

Și crapă Universul gol, când Luna va cădea.

 

 

CÂNTECUL CRUCII

 

Cruce sfântă părăsită

Lângă margine de drum,

Acoperișu-ți se strică

Cu creștinii de acum.

 

Pentru nimeni nu ai nume

Nu mai ai măcar o veste,

Ai rămas singură-n lume

Părăsită de poveste.

 

Pe goale brațe uscate

Nu mai e urmă de flori,

Doar strigoi plin de păcate

Plâng discret până în zori.

 

Iar în infinitul nopții

Sub arcade de salcâmi,

Ca-ntr-un zâmbet acru-al sorții

Cruce tristă te sfărâmi.

 

Ai avut cândva un nume,

Șters de ploaie, după ploaie

Iar tristețile postume

Te spălară în șiroaie.

 

Blândul suflet de sub tine

L-ai uitat și tu de-acum,

Veche cruce oare cine

Te vru-n margine de drum?

 

Sprijinită într-un cot

Într-o umbră ai să treci,

Când vei fi un simplu ciot

Te va-nsoți uitarea-n veci.

 

 

CONTRARII

 

Superbe case-și face, reci și cu etaje

Demonicul politic cu un suflet de șnapan,

Scăpat din forceps în discrete chiuretaje,

Deghizat în demnitatea strămoșului roman.

 

O altă viață crede, scrisă-i pentru sine,

Visând că veșnicia toată, e în curtea sa,

Pe când ne străduim să recoltăm și mâine

De pe un câmp crăpat, firimituri din mila Ta.

 

Vânați de mari blesteme ascunși în galerii

Clipim încrezători că ești acolo sus în pod,

Ronțăim tăcuți pedepse ce vin pe hârtii,

Neștiuți privim la gratii în etern antipod.

 

Nicicum nu ne-ai dat suflet cu sfânta nebunie

Lumină a face-n beznă cu foc pe mucegai,

Nu te-ai îndurat, sfinte Dumnezeule Doamne

Măcar fără de laudă să fim primiți în Rai.

 

 

CREDINȚĂ

 

Mai cred într-o speranță ce pare că tot vine

Și în ninsoarea caldă ce va albi un mâine.

Cred în biruința vieții uitată-n destine

Și în rugăciunea câinelui privind la pâine.

 

Strig pe ziditorul zodiei de surogate,

Stăpân necunoscut pe holdele ce au pierit,

Aburitorul de minți naive și uscate,

În a cărui rugăciune noi toți am poposit.

 

Fecioara imaculată ține strâns balanța,

Statornicul în gând chinuitor mai spun că-s eu,

Că sunt demnitatea străpungând crispat distanța

Și freamătul din rugă doar pentru Dumnezeu.

 

 

DOMINAT DE VISE

 

De vise dominat mai mult încep să fiu

De parcă nu mă-ndur să intru-n dimineață,

În noaptea asta iar am galopat târziu

Pe bulevardul meu alunecos prin viață.

 

Simțeam că viața e-o  floare ignorată

Și nu mă îngrijeam după ajutor să strig,

Firesc, simțeam în eroarea repetată,

Cum mă încălzea astralul vieții mele frig.

 

Aventuri sorbeam citite-n biblioteci

Și am primit imboldul dintr-o veche carte,

Iar pașii mei străbat nebătute poteci

Necunoscând valea drumului ferit de moarte.

 

Călcam desculț ca un  rătăcit prin vreme,

Mă bucuram de intersecțiile de drum,

Stelele-nfigeau în mine apoteme

Și îmi rămânea sub pași jăratic doar și scrum.

 

De acuma-ncep totuși mai avar să fiu

Și îmi adun în coș bucățile de viață,

Voi scoate clipele din resturi de târziu,

Și-mi voi sculpta suspinu-n amintiri de gheață.

 

 

ELEGIA CÂINELUI

 

Un smoc de Lună nalt, mai pătează noaptea

Și îngeri somnoroși plutesc din loc în loc,

În adâncul somn căzuse chiar și moartea,

Prin mlaștini se-auzea cântând un mormoloc.

 

Un rond mai fac păzind curtea ca și casa,

Cu nările agrestul aer scotocesc

Detectând prea depărtările și-angoasa,

Și-n mârâitul adecvat le tălmăcesc.

 

Chiar și loial eu sunt poreclit „tot câine”,

Iubesc pe cel ce-mi strigă absurdul nume,

Îmi dă când vrea, chiar câte puțină pâine,

Mă lovește-n coaste făcând cu mine glume.

 

M-a-nvățat cum să respect și postul mare,

Creștin cum e, mă-nvață să trăiesc în chin,

Mă pune-n lanț ruginit fără mâncare

Fiindcă nu am învățat să mă închin.

———————-

Stelian PLATON

New York City, SUA

5 iunie 2020