Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » VIRGIL RĂZEȘU: POVEȘTI DE ADORMIT COPIII

VIRGIL RĂZEȘU: POVEȘTI DE ADORMIT COPIII

Domnul premier, copilul de suflet al președintelui, cu care a luptat și mai luptă vitejește împotriva ticălosului de COVID al XIX-lea și cu care pune la cale bunăstarea noastră viitoare, a căzut (scuzați expresia) pe … bec. Adică în greșeală.

Nu e nici primul, nici ultimul. Și apoi, cine n-a greșit ?

A băut, a fumat în loc interzis, a eludat masca de protecție și i-a antrenat și pe alții în greșeală. Într-o formulă consacrată (în care suntem mari meșteri) de strictă actualitate și circulație, care stă la baza temeliei amenzilor, a comis infracțiunea de ”zădărnicire a combaterii bolilor” (ce iz arhaic, asemănător cu ”Ministerul Trebilor din Lăuntru” din 1862), faptă prevăzută şi pedepsită de art. 352 din Codul Penal.

Să nu fim cârcotași ! Om și el, cu păcatele lui, fumător inveterat (nu știu ce pândește domnu’ Nelu, de nu-i bate obrazul), premierul și-a recunoscut (câți o fac ?) greșeala. De voie. N-a stat pe gânduri, n-a lăsat povestea să se în­ve­chească și să devină oțet dacă nu fiere, a chemat organul abilitat, acesta și-a făcut datoria, iar vino­vatul, după ce a trecut în revistă toate mo­da­litățile posibile de plată, a și achitat amenda cuvenită. Online. Cinstit, muncitorește, prompt. Nu a crâcnit, nu a dat nu știu ce telefon să roage pe cineva să-l scape de pacoste, cum se spune, și gata : punct ochit, punct lovit !

E adevărat că nu ne-a spus cuantumul amenzii cu care s-a autopedepsit, dar nici domnia sa nu este un fitecine, așa că sunt convins că amenda are 4 (patru) zerouri după cifra locomotivă, frumos aliniate, cu specificarea cuvenită : plata în termen de 15 zile de la comunicare se reduce la jumătate.

Acum, că suntem la un ceas de răstălmăcire, fără mască de vreun fel, să stăm strâmb și să judecăm drept.

Înainte de toate, să spunem că nu cred că se îndoiește cineva că g­re­­­­­șea­la premierului este prima ori singulară. Adică unicat absolut. Doamne ferește ! Ea se petrece, ca trasă la indigo, de sute și sute (dacă nu de mii) de ori, în fiecare zi lu­crătoare (pe celelalte nu le punem la socoteală) de peste an, pe tot întinsul scumpei noastre patrii. Și din asta nu trebuie să facem un capăt de țară. Doar suntem un popor cu respect pentru tradiții, atent la prilejurile de sărbătoare, care își cinstește conducătorii și colaboratorii și fiecăruia dintre noi îi vine rândul, o dată sau de mai multe ori în decursul anului. 

Ce mă miră este cu totul și cu totul altceva. Greu de acceptat. Când știi că esti o persoană publică și nu de rangul cinci, că te afli în vizorul unei multitudini de persoane, binevoitoare sau nu, interesate de aspectele de culise, de dușmani declarați, gata să depună împotriva ta o moțiune de cenzură și așa mai departe, care se află în permanență cu ochii pe tine, când știi că un pix banal sau un nasture neînsemnat poate ascunde o cameră de luat vederi ultraperformantă și că o imagine sau un dialog pot fi înregistrate în orice moment, cum să te lași atras într-o asemenea capcană ? Sigur că nimeni nu poate interzice cuiva să-și felicite șefii sau colaboratorii cu un prilej oarecare. Dar ce-l împiedica pe domnul premier ca, după ce primea florile și felicitările supușilor, să-i invite la bufetul palatului, după terminarea  programului și să-și facă datoria de sărbătorit, fără să-l clănțănească nimeni ? (Nu, nu nu vă îngrijorați, m-am documentat. Sigur că există un asemenea bufet, încă de dinainte de domnul M.R. Ungureanu. El i-a conferit doar strălucirea, prin băuturile fine și corpul de bucătari de elită pe care l-a angajat. Ba am aflat că nu de multă vreme, prețurile cu fost reduse substanțial, conform buzunarului ministerial).

Uite că cineva a îndrăznit să-l înregistreze, că doar nu sunt copil să cred în urzeala cu greșeala sau întâmplarea apariției evenimentului pe rețelele de socializare. 

De aici încolo urmează ceea ce strămoșii noștri latini spuneau : abissus abissum invocat sau pe graiul nostru, o greșeală cheamă o alta. Cascada greșelilor a aprins o pălălaie din  care premierul nu va scăpa ușor sau neșifonat. Cu certitudine.

Înainte de toate, odată devoalată greșeala, ar fi fost mult mai corect să lase lucrurile să-și urmeze cursul firesc, obișnuit. Nu avea dreptul, nici să cheme organele abilitate, și nici să-și stabilească pedeapsa. Nu a fost o treabă înțeleaptă. Se găsește aici o sămânță de șmecherie, de parșivenie, ușor de pus în evidență : ”plătesc amenda și gata, închid gurile lătrătorilor”.

Numai că legea scrisă și tipărită prevede, cu subiect, predicat și alte piese de sintaxă, și alte sancțiuni, care merg până la închisoare. În vreme ce legile nescrise impun demisia. De onoare ! Formală sau nu, acceptată ori nu de președinte sau de celelalte foruri de decizie, după o cercetare corectă și obiectivă, ceea ce este o altă treabă.

La rangul de premier nu mai sunt permise derogările și suspendările. Rangului înalt, și corecția care i se aplică trebuie să fie de aceeași înălțime. Așa m-a învățat viața însăși.

Îmi amintesc că eram în pragul adolescenței. Trăiam laolaltă cu multe familii de-ale ofițerilor regimentului de infanterie de la marginea Brăilei. Era firesc să fim mai aproape de militari și să înțelegem mai bine ce înseamnă armata și haina militară.

Cândva, un înalt ofițer din conducerea regimentului, tatăl unui coleg de clasă, și-a pus pistolul la tâmplă și s-a împușcat. Era greu să-i înțeleg gestul, așa că am cerut ajutor bu­nicului. Acesta mi-a spus vorbe pe care nu le-am uitat niciodată : ”Să știi că un om își poate lua viața în multe feluri. De ce ? Știe numai el. Militarul, indiferent că este soldat sau general, nu și-o poate lua decât cu glonțul. Nici cu otrava, nici cu înnecul, cu aruncatul de pe casă sau cu altceva. Numai glonțul poate spăla rușinea unui militar, ca ea să nu apese pe umerii copiilor lui. Fiindcă haina militară poartă în țesătura ei onoarea și dem­nitatea celui ce-o poartă”.

Așa și cu domnul premier. Nu-i cere nimeni, Doamne ferește, să-și ia viața. Dar cred că demisia devine un gest obligatoriu. Numai așa își poate salva onoarea. Onoarea de premier. El trebuie să dea exemplu celorlalți care au fost de față și care, evident, trebuie să-și prezinte și ei, în corpore, demisiile și întregii nații.

În context, și domnul președinte ar trebui să-i ceară, la modul oficial, demisia. Lui și a celorlalți miniștri aflați în greșeală

Nu este treabă simplă, nu traversăm o perioadă fastă, dar ce trebuie făcut e bine să fie împlinit.  

Democrația cere asemenea gesturi, eroice în cele din urmă. Dar numai așa se poate salva.

Nu înseamnă că domnul premier și ceilalți miniștri aflați în greșeală, nu-și pot continua, în alt cadru de corectitudine și interes, activitățile benefice la care s-au angajat, pentru societate și pentru semeni.