Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » STELIAN PLATON: POTECILE NEGRE II (POEME)

STELIAN PLATON: POTECILE NEGRE II (POEME)

Cad frunze roșii

(Romanță)

 

Acum prea multe n- aș avea de spus

Dar vreau să știi că am dreptate

Că umbra ta e cea ce m-a supus

Să mă visez pe brațul tău

noapte de noapte

 

Răscolit de duhul ce mă-mpinge

Să te-ascund mai sus decât un nor

Unde niciun gând nu mai ajunge

Acolo unde sfinții nu mor

 

În somn îmi ești o plină lumină

De tine mi-e sete duioasă

Dar zăbovești pe-o cale străină

Și umbra ți-e tot mai frumoasă

 

Acuma voi pleca definitiv

E seară și arborii sunt reci

Cad frunze roșii dintr-un cer fictiv

Eu te mai strig pe galbene poteci.

 

 

 

Ca și cum aș fi existat

 

 

Tot mai târziu se face în cămară,

Copacii gem de beznă troieniți,

Noaptea s-a revărsat din călimară

Și-am rămas cu umbre acoperiți.

 

Trăiam pierdut în dulcile iluzii,

Părea că joc un rol în preajma ta,

Zâmbindu-mi îmi făceai calde perfuzii

În suflet și în inocența mea.

 

Pur, debutam timid într-un rol prea vechi

Bântuit de mărturii bătrâne,

Că puteam firesc să fim și noi perechi,

Ca-ntr-o plauzibilă minune.

 

Dar azi, te iert fiindcă n-ai fost să-mi fii

Și c-ai fugit cu soarta mea de mână,

Iar în limpezimea unei nopți târzii

Doar blândă umbra mea o să-mi rămână.

 

 

 

Cântec de departe

 

 

Tristă casă de la țară

Cu tei falnic lângă poartă

De ce plângi în întuneric

Cine viața nu ți-o iartă?

 

Focul zace stins în sobă

Nici în șopron nu sunt cărbuni

Însingurată plângi-n curte

Unde-s azi ai tăi stăpâni?

 

Tulburat în frunze  teiul

Coroana-i pare că exaltă

Și suspină când părinții

Îl privesc din lumea-naltă

 

Aveam un geam ce da în drum

Din odaia alăturată

Și prin el intram cu gândul

Spre o lume constelată

 

Printre gânduri vin la tine

Sărac cu sufletul bogat

Iartă-mă că-ți bat la poartă

Ca un om străin de sat

 

Tu plângi în mine goală casă

ZID al PLÂNGERII în zadar

Te rog să-mi spui unde ți-e poarta

Să-ți sorb infinitul tău amar

 

Cu tine-adorm seară de seară

Să nu mai plângi tu casă veche

Dar te întreb unde ți-e poarta

Să facem amândoi, din inimi o pereche.

 

 

Cântec trist

 

 

Acum când pârguie o toamnă în toate,

Îngenuncheat sub criptele ocârmuirii,

Adun rugăciunile abandonate

Și vise-adânci în care-au putrezit martirii.

 

Aș vrea de-acum să trecem iară prin sate,

Să-i numărăm pe-acei vizibili care mai sânt.

Îi visez venind din zări-ndepărtate

Martiri-njunghiați de dor, de al lor pământ.

 

Orb, vântul toamnei se-mpiedică-n petale

Și pleacă iar departe  șirag de rândunici;

Noi fugim de legi nesapiențiale

Semnate de siniștri și perverși limbrici.

 

 

 

 

Cântec cu femei

 

 

Am fost părăginit de scenă

Imagini de erou nemaiîntâlnit să am

Doar apă mi-a plăcut să beau

Iar serile în discoteci mă efectuam

 

Atent îmi construiam asaltul

Să pot iubitei să îi pătrund orișice scut

Ca mine să nu-i mai fie altul

Și surâzând s-arate sutienu-i desfăcut

 

Ziceam că-s toate surâsul meu

Și tot spunându-le cu inima pustie

Aveam doar un vis cum știam eu

Și poate uneori un pic de simpatie

 

Azi, parcă mai abătut c-un gând

Frustările au încetat să mă mai doară

Femei posed – presupunând…

Renunț la gelozie, calm, întâia oară

 

Discotecile-am uitat pe veci,

Iar amintirile sunt doar muguri din trecut,

Învins de ani-n patimi moi și reci,

Ți-aș cere o iertare, măcar cu împrumut.

 

 

 

Când ai plecat

 

 

Te uită iubito, e iarnă la mine-n cuvinte

Lumea jubilează-n același limitat acvariu

Tu, vino azi, să te-ncălzesc cu rana mea fierbinte,

Întâmplare nu-i că lunecăm într-un vechi scenariu.

 

Suntem ca și odinioară doi adolescentini,

Rătăciți prin catifeaua ierbilor din vechi poteci.

Și repetat, cu oglinzi să jefuim din cer lumini

Precum doi actori ne-mbătrâniți, păstrați prin filmoteci.

 

Și totuși mi-e teamă să te strâng la pieptul meu din nou.

Când ai plecat în gerul însingurării m-am restrâns,

Învăluit în al tristeților permanent ecou,

Sub torent de ani te-am așteptat neputincios și-am plâns.

 

 

 

Ce-aștepți popor român

(Parafrazare)

 

Cât să fie ceasul când țara încă doarme,

Când intră hămesiții și-nghit bucăți de hartă?

Destul cu lâncezirea-n ignoranță, treci – LA ARME,

Destul cu mâna întinsă  la Euro-Poartă.

 

Noi minciuni suporți și vise europenizate,

Cerșești umil continuu pensii de ocară.

Ascute-ți coasa iar, ca la Bobâlna fă-ți dreptate,

Să spinteci pe acei ce țara îți amputară.

 

Ei ʼnalță catedrale, priponindu-te-n scriptură

Iar popii-ți pregătesc drumul fără pașapoarte,

Docil și blând să fii trăind inert în impostură,

Iar tu om demn să pupi oase de ființe moarte.

 

Elixirul -este  ruga, cu care te îmbată,

Ori globalismu-n care copii nu știu carte,

Țara ciopârțită să-naibă lege ori armată

Iar viața ta de vis e-n cuvintele deșarte.

 

Ochiți deschis români, pe cei ce zilnic vă trădează,

Ochiți magnații veniți la aclimatizare,

Nemernicii politici ce se tot abilitează,

Iar voi trăiți obscur într-o altă închisoare.

 

Ne este învinsă țara de gângavi analfabeți,

Străină e și pâinea și trist miros emană,

Penalii grași miniștri și președinții râzăreți,

Vândură diabolic și Roșia Montană.

 

Justiția îi condamnă pe cei lihniți de foame,

Mândria crește-n noi și un șeptel de bețivani.

Cinstit e cel ce poartă pe el aur kilograme

Și-i goală vistieria de douășcinci de ani.

 

 

Ce poți să mai iubești când țara-i toată de vânzare?

Simțeam că lumea-aș fi putut să o străbat în doi,

Eram cu țara mea în totul o adăugare

Cu ea porneam prin viață ҆nainte și înapoi.

 

Din optzecinouă încoace e țara colonie,

Vremea au distrus, pământ, armata și cazarme,

Românii îs condamnați la altă geografie,

Treziți-vă, e vremea să vă-nrolați la arme.

 

Pe mohorâte străzi strigați: – La moarte camarila –

Lăsați-n pace sfinții s-a terminat de-acum cu mila.

 

 

 

Cei rămași

(la Bragadiru)

 

Uitați, tăcuți și liniștiți acolo-n sat,

Voi, tinerii bătrâni ai unui secol nou,

Un Dumnezeu acolo v-a sedimentat

Și rostul vi l-a pus sub strașnic embargou.

 

Grădina-i de gheață, verze-au murit sub ger,

Hârlețe-n mâna voastră nu mai obosesc.

Cândva strămoșii se-nchinau privind la cer,

Voi închinați pahare ce v-ademenesc.

 

Ce-aș vrea să vă mai spun, ceva, parcă nu știu

Și-aștept o ploaie sfântă cu asteroizi.

Bolnavi de grea înstrăinare și pustiu

Mor pomi-njunghiați de galbene omizi.

 

Stătute, sucombă aripile-n livezi,

Bizar și dezarmat torențial eu tac

Și numărând apoi zăpezi după zăpezi

Să-nțeleg cum fără voi trece iar un veac.

 

 

Celei ce nu vine

 

 

Pașii mei se vaită de atâta departe,

Tăcerea prea căruntă la doi se împarte,

Cuvinte pure cu umbre mi se împreună

Când noi îndrăgostiți furăm bucăți de Lună.

 

Rămasă-mi e dorința fărʼ adăpostire

Și freamătul angelic într-o asfințire.

Prin fulgii moi de  iarnă ori prin vântul adiat,

Aud încă suspinul tău, azi mult prea-ndepărtat.

 

Nu pot să dorm, și patul mi-e de bolovani

Iar eu te-aștept iubito de un sac de ani

 

Chemarea

 

Motto:

„Necazul urcă în diagrame                      

Precum firul unui cântec tot mai trist   

Copii mor întâi de-a le fi foame            

O lacrimă mă-neacă deci exist”

 

Am fugit urmând acea chemare

Fericit în zborul meu asurzitor,

Simțeam că voi bea polen de floare

În Edenul de păcat dezrobitor.

 

Și rupt de-acasă nu a fost de-ajuns,

Între străini aici e fiecine;

Copilăria, casa nu s-au smuls,

Și țara, toate, nu s-au smuls din mine.

 

Te strig poporul meu contemplativ

Și astăzi te mai strig ca la început,

Demiurgu-i glacial cogitativ

Iar pentru voi nu are altazimut.

 

Mă duc dureri de suflet înspre voi

Și ura pentru trădători m-aduce

Să le strig: Jertfa să îmi dați ‘napoi

Dați-mi înapoi jertfa de pe cruce.

 

 

Cine-i vinovat

 

 

Risipa tinereții ți se-nscrie

În geru-n care te abandonezi,

De când călcai cu inimă pustie

Cristalul diafanelor zăpezi.

 

Inert mă răscolește iar un zâmbet,

Alături îmi pășește umbra ta,

De șoapte să m-apropii nu mă-ncumet

Dar port în pleoape scânteierea ta.

 

Poate așa este iubirea noastră

Să nu călcăm mereu doar pe asfalt,

De floarea ce s-a ofilit în glastră

Mereu e vinovat doar celălalt.

 

 

 

 

 

Clipa

 

 

O clipă pioasă  din gândurile goale

Suia  povârnișul rugăciunilor sale,

Pădurea scăpase de sub legământ

Cum noi am uitat că avem un pământ.

 

Alunecă prin geruri și înoată prin ploi,

Citește arătări în frunze de caprifoi,

Deschide uși, chiar geamurile toate

Să intre lumini dintr-o veche carte.

 

Din reflex, la școală ne mai ducem uneori

Să-nvățăm a face autentice erori;

Adevărul e aprinsă tortură

Scrâșnit în stradă de-o adunătură.

 

Sudorile îmi sunt negre șiruri pe spate

Iar ceasul sfânt al țării demult nu mai bate,

Din ce-a fost nu au rămas nici amprente

Și prosperăm în „ dolce far niente”

 

 

De atunci

 

 

De când te-ai dus, mi-s zilele-ncâlcite

Și-n mine strigă pofta veche de păcat.

Emoții ard ostile și tocite,

Mă arde necredința care m-a-nfiat.

 

Se-nclină parcă balanța tot mai  mult,

Fragile, vechi nădejdi mi se frâng în ceață;

Acolo-s clipe pierdute de demult

Și visul mort mai întâi de-a fi în viață.

 

Aș vrea s-asculți ce îți spune vântul greu

Când liniștea se-ntinde lângă tine-n pat,

Iară valul foșnitor de alizeu

Se-mbracă-n chipul meu de dor îngenuncheat.

 

Ispitei m-aș vinde ca scosul din minți,

În palmă mai țin visul că pot să te am.

Îngerii se-neacă în lacrimi cuminți

Iar pasărea nopții mă tot strigă la geam.

 

 

 

 

 

De dragoste

 

 

Iubito, trage storurile la fereastră

Și scoate lumina afară din casă

Să-nmugurim în beznă în aceeași glastră,

Precum colegi eram, în aceiași clasă.

 

Pune busuioc și-agheasmă în agheasmatar

Stol de gânduri negre să plece undeva

Într-un apus sângerat cu un larg estuar

Și ne-om contopi-n tăceri ce ne vor fura.

 

Condescendent îl vom ruga pe Dumnezeu

Și ca-nțeleptul Diogene în butoi,

Doi atomi să gravităm asceți într-un nucleu

Așezându-ne-ntr-un destin pe amândoi.

 

Când iarna va veni din nou alunecoasă

Noi – renăscuți sub crusta care ne-a-nvelit

Ne vom hrăni c-o dimineață aburoasă,

Înțelegând lumea din care am pierit.

 

 

 

Destinul ca drum

 

 

O iluzie zburdă  palpitând cu tumult

Deschide o rană și îmi e teamă să-ascult…

Tot zburdă răutăcioasă până la grinzi,

Noi nu ne recunoaștem privind în oglinzi.

 

E vremea iubito să ne ascundem de ieri

Ne cere destinul să fim coechipieri,

Să fim pe același soclu două statui

Ca în pilde uitate prin pagini gălbui.

 

Un înger va veni să ne bată-n fereste

Și-i va răspunde o incoloră poveste

Din cartea aridă scrumită în soare,

Iar noi, uscate semne-ntre pagini goale.

 

Iubindu-ne doream să furăm veșnicia,

Și-n grădină apoi să plantăm  galaxia

Destinul însă-n palmă ne-a pus un alt drum

Spre depărtări, în care se-arată doar fum.

 

STELIAN PLATON

NEW YORK