Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » VIRGINIA VINI POPESCU: 131 DE ANI DE VEŞNICIE EMINESCIANĂ 

VIRGINIA VINI POPESCU: 131 DE ANI DE VEŞNICIE EMINESCIANĂ 

Anul 1889, anul de doliu al literaturii noastre, a dus la cele veşnice, printre chemaţii destinului, trei buni prieteni: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă.

Primul care a plecat a fost poetul, în 15 iunie 1889, total nepregătit pentru o astfel de călătorie, la cei 39 de ani pe care-i avea. Nici astăzi nu ştim, exact, cum a fost!

Frumoasa poetă despre care fiica sa, Virginia, scria: „Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, dansa perfect şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”, la aflarea tristei întâmplări, face primul pas către linişte, devenind măicuţă într-o chilie a Mânăstirii Văratec, căreia-i donase o parte din avere.

Singură, sfâşiată de durere, la numai câteva luni de la moartea lui Eminescu, în noaptea de 3/4 august 1889, înlesnindu-şi zborul cu un dram de arsenic, la ora la care slujba atingea momentul legăturii cu Cerul, îşi înalţă sufletul spre El.

Vestea cutremură altarul ceresc!

Bat clopote la miez de noapte,/ Văratecul e-n jalea morţii,/ Sfârşită-n vorbele cu şoapte,/ Închide o poetă sorţii!// Un dor nebun o cheamă sus,/ Durerea este mult prea mare,/ Ea pleacă unde El s-a dus,/ Spre ultima lor împăcare.

          O coincidenţă făcuse ca cei doi, Eminescu şi Veronica, să vină în această lume în acelaşi an, în 1850, şi să plece în cealaltă lume tot în acelaşi an, în 1889.

Despărţirea de cel mai bun prieten, moartea Veronicăi şi problemele vieţii au slăbit progresiv inima inegalabilului povestitor Ion Creangă. Poate că ei aveau gânduri de întrevedere cu el la o zi mare.

Întocmai ca-n poezia „Poeta de la Văratec” izvorâtă din admiraţia ce i-am purtat-o, asemenea şi prietenul lor drag medita tot mai des asupra faptului că acolo, sus, este aşteptat.

Când aşezaţi fi-vor la sfat,/ La noaptea dintre ani străini,/ Va fi cu ei cel ce le-a dat/ Din bojdeuca-i amintiri.

        A fost  întocmai! Timpul grăbea rotunjirea deceniului 9 al secolului al 19-lea, oamenii pregăteau un rămas bun al anului vechi şi sosirea noului an, iar pe o stradă lăturalnică a Iaşiului, un trecător, fulgerat de moarte, cădea. Era noaptea de 31 decembrie 1889, cea din urmă pentru Ion Creangă!

Un bilanţ trist arăta astfel că, o jumătate de an descompunea, cu ultima-i lovitură, triunghiul vieţii: Eminescu, Creangă, Veronica şi-l muta în stele.

Triunghiul vieţii devenea triunghiul morţii.

Triunghiul vieţii şi al morţii/ A fost reîntregit de Cer!/ Triunghiul dragostei şi sorţii,/Triunghi de stele şi mister. (…) *

Acum, când se împlinesc 131 de ani de la aceste dureroase plecări în veşnicie, cu inima supusă presiunii lor, cu pioşenie, vă  pomenesc că pe 15 iunie, ,,LA MOARTEA  LUI , S-A STINS UN SOARE!”

 

LA MOARTEA LUI S-A STINS UN SOARE

 

În fiecare zi apare

La răsărit lumina ta,

Şi eu, ca om, mă simt datoare,

Dar pentru asta n-am ce-ţi da.

 

Soare, tu colţ de paradis,

Mă încălzeşti cu bucurie,

Cu raza ta pe căi de vis,

Îmi dai putere, energie.

 

Azi, nu ştiu, cum de m-ai uitat?

Ai adormit sau ai murit?!

E ziua-n care a plecat

Poetul nostru-n infinit.

 

Aţi dispărut şi Tu, şi Luna,

Pe Cer a rămas numai El,

Luceafăru-i poartă cununa

Cu sufletu-i şi-al său penel.

 

La moartea Lui s-a stins un Soare.

Nu spun secretul nimănui,

Dar simt că Eminescu doare,

Şi cred în nemurirea Lui.

 

 

Virginia Vini Popescu