Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Ienăchiţă Văcărescu – „Las vouă moştenire”

Ienăchiţă Văcărescu – „Las vouă moştenire”

Cu toate că peste numele lui Ienăchiţă Văcărescu vremea şi vremurile imperturbabile şi-au tot colbuit sedimentele perimate ale vicisitudinilor istorice trecute, condamnându-l la o nemeritată uitare, din străfundurile lor stratificate ţâşni-va mereu şi mereu, ca un nesecat izvor de apă limpede şi clară, seva vie dătătoare de viaţă şi imbold sufletesc patriotic a luminosului său testament, prin care deschide seria artelor poetice româneşti: „Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire / Creşterea limbii româneşti / Ş-a patriei cinstire.” 

Pe dregătorul domnesc Ienăchiţă Văcărescu îl găsim portretizat în impresionantul volum opus magnum al strălucitului critic istoric literar George Călinescu: „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, editat în 1941 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă şi reeditat în 1980 la Editura Nagard din Roma, aşa după cum el era pictat în Biserica Sf. Spiridon cel Nou din Bucureşti: „gugiuman de samur pe cap, anteriu de sevaiu roz-gălbui, încins cu ghiar, în care sta înfipt un hanger cu mâner de smalţ albastru şi cu pietre scumpe, pe deasupra contăş verzui de culoarea jaspului, îmblănit cu samuri. În mână ţinea un sul cu testamentul lui în versuri.”  

Aşezându-l în Istoria sa pe Ienăchiţă Văcărescu, „cronicar şi poet”, în rândul „clasicilor întârziaţi”, G. Călinescu ne face cunoscută şi obârşia lui, „din vechea familie a Văcăreştilor; un anume Ianache Văcărescu, fiind clucer şi cumnat al Brâncoveanului, ce fu tăiat la Constantinopol odată cu Domnul şi copiii lui.” Nici cele două fete şi patru fii ai lui Ianache n-aveau să aibă o soartă mai bună. Ultimul dintre ei, Ştefan Văcărescu, a fost scos din exilul din Cipru şi pus vistier şi spătar de către C-tin Mavrocordat. Din căsătoria lui cu Ecaterina (Catinca) Done, „nepoată de soră a cronicarului Ion Neculce”, după cum se arată în documentele vremii,  au rezultat: o fată, Măriuţa, şi un băiat, Ienache, cel ce se va numi, deosebindu-l de bunicul său Ianache, Ienăchiţă Văcărescu. Despre naşterea sa, după cum însuşi avea să precizeze mai târziu: „m-am născut în zilele sultanului Mahmud I (1730 – 54).” Totuşi, greu de precizat, dar ştiindu-l în 1760 în Divanul domnesc, mai întâi, vel-comis şi apoi, vel-caminar, „data naşterii sale se poate pune în 1740” , fără a putea fi indicată cu exactitate,  aşa cum au conchis şi biografii săi.

După moda cosmopolită a timpului primele sale învăţături le-a primit acasă, dovedind de pe atunci înclinaţii deosebite pentru studierea limbilor străine. Astfel, prin grija atentă a părinţilor privind educaţia sa de către dascăli de renume, mai tânărul Ienăchiţă, întru cunoaşterea limbii greceşti, a fost instruit de către Neofit Kavsocalvitul,  limba franceză şi-a însuşit-o sub îndrumarea atentă a profesorului Linchou, iar lecţii de latină şi germană le-a primit de la vestitul profesor Weber. 

Şi ca toate să fie bine rânduite în conformitate cu situaţia politică a stăpânirii otomane, grijulii săi părinţi apelează la un hoge pentru a-l învăţa şi limba turcă. Din date biografice sigure se mai poate afla că Ienăchiţă Văcărescu a fost trimis şi la o şcoală din Veneţia, unde a învăţat „direct de la sursă” limba italiană, pe care o va vorbi fluent.

Bine pregătit pentru viaţă şi posesor al unui impresionant „bagaj poliglot” de cunoştinţe, ascensiunea lui Ienăchiţă Văcărescu în rânduiala boierească a vremii  şi-a urmat cursul ei firesc, devenind, în 1760 (cum s-a arătat), dregător în Divanul domnesc.

Aflat pe „picioare sigure” şi fiind „un om iibovnic”, după cum aminteşte şi George Călinescu, în 1762 se căsătoreşte cu Elenita, „fiica lui Iacovache Rizu, tergimanul Porţii, cu care devenea cumnat al lui Grigore Al. Ghica Vodă”, şi îl va avea ca fiu pe Alexandru (Alecu) Văcărescu, şi el viitor poet, ca şi părintele său.

Cum tatăl său, Ştefan Văcărescu, intrând în dizgraţie, a fost otrăvit din ordinul domnitorului Racoviţă, Ienăchiţă Văcărescu, împreună cu familia sa, se refugiază la Constantinopol, acolo unde are prilejul să aprofunedze limba turcă şi să studieze limba arabă şi cea persană, suficiente pentru a intra în corpul diplomatic, cu rangul de clucer. 

Domniile succedându-se cu repeziciune în Muntenia, astfel, îl găsim pe Ienăchiţă mare-vistier, sub Grigore Ghica, spătar şi vornic, sub Al. Ipsilanti, iarăşi vistier, sub Mavrogheni, însă acesta suspectându-l, la 1788, îl trimite „în surghiun” la Nicopole, locul unde Ienăchiţă începe să lucreze la o „Istorie a prea puternicilor împăraţi othomani”, în care „îşi va dezvălui şi câteva dintre îndeletnicirile sale politice şi diplomatice.” Fiind o a doua amplă lucrare de acest gen, după ce prima „Istorie a imperiului otoman” fusese scrisă în latineşte pe la 1716 de către eruditul domnitor Dimitrie Cantemir, pedant, G.Călinescu apreciază la Istoria lui Ienăchiţă faptul că „este presărată cu epigrame în înţelesul vechiu, alcătuite cu uşurinţă”. 

De altfel, interesul pentru limba românească şi gramatica folosirii ei l-a urmărit pe Ienăchiţă Văcărescu încă de la începutul primelor sale scrieri, de prin 1780, când colaborează la întocmirea primei condici de legi din Muntenia, numită „Praviliceasa”. Rod al acestui interes, în 1887, termină şi editează, mai întâi la Râmnic (R. Sărat) şi apoi la Viena, prima gramatică românească, intitulată: Observaţii sau Băgări dă seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii rumâneşti, cu o predoslovie întocmită de Chir Filaret, episcopul Râmnicului.

Se arată în ea „necesitatea unei gramatici şi a adunării termenilor filosofiei prin vreun dicţionar, ca să poată tălmăci cu înlesnire cărţile de sienţă în limba rumânească, spre a nu mai fi nevoie să se înveţe limbă străină”. La observaţiile gramaticale autorul mai adaugă şi „mic tratat de prozodie” prin versurile sale, exprimându-şi, însă, şi scepticismul folosului lucrării sale:

Gramatica romănească, 1887   „Siliţi-vă a o´nvăţa!…sau faceţi cum vă place.” 

Socotit a fi „primul poet muntean”, opera poetică a lui Ienăchiţă Văcărescu, pe cât de puţină este ea, a fost analizată de-a lungul timpului de către prestigioşi literaţi, precum Odobescu, Călinescu, Piru şi Manolescu, reliefându-i izbucnirile ocazionale, dar şi izbutirile lirice, pline de erotism. Şi Nicolae Iorga, pe la 1927, pornind de la un text francez, redactează o interesantă lucrare despre „Două poezii necunoscute ale lui Ienăchiţă Văcărescu” care au înregistrat o largă răspândire în epocă la nivel european, fiind inedite şi compuse în limba greacă şi apoi traduse în franceză.

Despre poeziile de dragoste ale lui Ienăchiţă se poate afirma că acestea au fost compuse sub influenţa „muzei sale inspiratoare”, Zoe, nimeni alta decât soţia domnitorului Alexandru Moruzi, după care, iubăreţ fiind şi la 50 de ani, începuse să-i „sfârâie călcâile”. Asta se întâmpla cam după  1790, pe când noul domnitor Moruzi l-a rechemat pe Ienăchiţă Văcărescu din exil, oferindu-i şansa revederii familiei, dar şi funcţia de mare spătar şi apoi de vistier. 

Dar până a se ajunge la momentul biografic „Zoe”, trebuie adăugat şi faptul că după moartea timpurie a Elenitei, Ienăchiţă Văcărescu s-a căsătorit cu Elena Caragea, fiica domnitorului Nicolae Caragea. Cum, însă, şi Elena s-a pierdut la scurt timp, o ia în căsătorie pe sora sa, Ecaterina, cu care îl va avea fiu pe Nicolae, şi acesta, moştenindu-i  tatălui înclinaţia poetică, se va regăsi şi el în „Istoria” lui G.Călinescu.

Despre Zoe s-au aflat multe „istorii” din scrierile cronicarului Zilot Românul: „Zoiţa cea mică şi proastă se făcu mare şi frumoasă de răpea ochii cui o vedea.(…) Şi ca în cel mai frumos basm, norocul căzu şi asupra Zoiţei (…), cucerind îndeosebi inima şi cugetul lui beizadea Alecu, feciorul cel mai mare al lui Moruzi.” După cum menţionează recent şi istoricul Eugen Şendrea: „Nunta domnească, încuviinţată de Vodă, a avut loc la curtea din Iaşi în 1789. La numai câţiva ani, în 1792, Zoe deveni doamnă a Moldovei, iar peste opt luni, doamnă a Munteniei.” 

La palatul domnesc de la Cotroceni Zoe îl va cunoaşte pe poetul Ienăchiţă Văcărescu şi din acest moment între cei doi începe o tulburătoare poveste de dragoste. După cum spun „sursele”: „Locul preferat de întâlnire al celor doi era foişorul cu fereală al casei Dudescu”, nescăpat nici din cântecul lăutarilor vremii: „Ienăchiţă Văcărescu/Şade-n poartă la Dudescu/…/Trece des şi-l mai priveşte,/Ca un foc ea îl iubeşte/Ienăchiţă stih îi face,/Că domniţei mult îi place/…/El cu Doamna s-ar lovi,/Dacă Vodă ar muri.”  

Într-adevăr, poetul cuceritor, despre care mai toţi ştiau că „fusese însurat de trei ori, ademenise mai multe neveste ale prietenilor, jucase rolul de cuceritor de inimi până şi în saloanele cancelarului Kaunitz la Viena”, i-a dedicat Zoiei, „cea frumoasă şi la 33 de ani”, mai multe poezii amoroase, „în cuvinte alintate”, după cum aprecia şi Nicolae Manolescu, cu care reuşea să-i facă iubitei inima să-i tresară; poezia „Spune, inimioară” fiind una dintre ele: „Spune, inimioară, spune/Ce durere te răpune?/Arată ce te munceşte,/Ce boală te chinuieşte?//Fă-o cunoscută mie,/Ca să-ţi caut dohtorie;/Te rog, fă-mă a pricepe/Boala din ce ţi se-ncepe…” O aceeaşi lirică patetică o găsim şi în poezia: „Tu eşti odorul meu”: …/ Şi rămâi încredinţată/Că şi de-oiu muri vr´o dată,/Tot acela fiind eu;/Şi în iad şi fie unde/Voi striga făr´a ascunde,/Că tu eşti odorul meu!” 

Mult lăudată de Călinescu este poezia „Într-o  grădină”, socotită a fi venită „probabil dintr-un izvor grec, mai bun decât originalul, iar condensarea epigramatică nu-i fără graţie…” : Într-o grădină,/Lângă-o tulpină,/Zării o floare, ca o lumină.//S-o tai, se strică!/S-o las, mi-e frică/Că vine altul şi mi-o rădică. Interesant este, după cum îmi amintesc, de prin anii 1956 – 60, că această „poezioară” a Văcărescului, uşor de reţinut, constituia „deliciul” liceenilor îndrăgostiţi ce eram… 

Revenind la Zoe, trebuie să amintim de „potriveala” zicalei româneşti: „nu ştie bărbatul, ce ştie tot satul”. Într-adevăr, domnitorul Alexandru Moruzi află mult mai târziu despre idila soţiei sale Zoe cu Ienăchiţă Văcărescu, iar atunci când este încredinţat de „combinaţia depravată” are o confruntare discretă, dar dură cu boierul iubăreţ, în urma căreia Ienăchiţă Văcărescu, fără a fi deposedat de funcţiile deţinute, se retrage de la Curte, fiind chemat uneori pentru a ajuta în perioada foametei şi a ciumei.

Stăpânit de ură, domnitorul Moruzi, nu-şi poate îndeplini dorinţa de răzbunare, fiind detronat în 1796 de dragomanul Alexandru Şuţu şi trimis în exil. Dar chiar şi acolo, „la galere”, ura şi-o mărturiseşte făţiş: Dacă nu voi avea ștreang, când îmi va cădea Ienăchiță-n mână, voi lua pletele doamnei mele și-l voi sugruma”. N-a avut cum să fie aşa, căci la 11 iulie 1797, aflat la Bucureşti, Ienăchiţă Văcărescu, în vârstă de „de mai puţin de 60 de ani” (G.Călinescu), a murit, după unii biografi, de moarte bună, în urma unei indigestii, însă, după alţii, a fost otrăvit, potrivit pricazului transmis de Alexandru Moruzi. A fost înmormântat la Biserica Sf. Ioan cel Mare şi de aici, mai târziu, la Cimitirul Bellu. 

Au trecut de atunci 223 de ani de la sfârşitul lui şi, totodată, 280 de ani de la naşterea lui Ienăchiţă Văcărescu, erudit şi poliglot, precursor al folosirii limbii române culte, poet, grămătic, istoric şi filolog, care a ne-a lăsat nouă, tuturor românilor, o neprecupeţită moştenire.    

Ce alta ar fi fost mai scumpă, mai vibrantă şi mai de de folos decât „creşterea limbii româneşti ş-a patriei cinstire!” ?  

               

                                  Mihai Caba