Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » CRISTIAN GABRIEL MORARU: Căutătorul de comori

CRISTIAN GABRIEL MORARU: Căutătorul de comori

După câteva dicționare literar-culturale (Județul Teleorman: Dicționar biobibliografic. Cultură, artă, știință – 1996; Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni – 2005) și (bio)bibliografii ale clasicilor Mihai Eminescu, Marin Preda și Constantin Noica (Eminescu și Teleormanul, două ediții – 2000, 2004; Constantin Noica. Repere biobibliografice, două ediții – 2009, 2011; Marin Preda. Repere biobibliografice – 2012), iată că venise timpul ca Stan V. Cristea să se înfățișeze în fața publicului cititor cu prima sa carte de istorie literară în adevăratul sens al cuvântului.

Fotografii la periscop: secvențe de istorie literară (Craiova, Editura Aius, 2013), lucrare editată cu sprijinul financiar acordat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Teleorman, nu este altceva, până la urmă, decât o chintesență a preocupărilor istoricului literar Stan V. Cristea cu privire la Radu Grămăticul, Anghel Demetriescu, Gala Galaction, Ion Pena, Marin Preda, Constantin Noica, Mircea Scarlat, dar și la cei care și-au împletit destinul, într-un fel sau altul, cu Teleormanul (Șt. O. Iosif, George Topîrceanu), desțelenind astfel drumul tuturor celor care vor să studieze mai îndeaproape literatura clasicilor teleormăneni.

În acest sens, autorul mărturisește încă din prefața cărții: „Recurgând la principiul unui instrument marinăresc, dar utilizat în sensul invers al funcției pe care i-o recunoaștem îndeobște, adică sondând de deasupra liniei orizontului înspre profunzimile care ascund amfore pline de comori necercetate încă de un ochi atent, aceste Fotografii la periscop reprezintă, în fond, mai multe ‹‹secvențe›› de istorie literară, ce încearcă să lămurească unele chestiuni rămase până acum neclare, din pricini mai mult sau mai puțin știute, ori să să dezvăluie câteva documente, mărturii și fotografii inedite, cu scopul subînțeles de a prilejui un plus de cunoaștere în privința unor personalități cărora literatura română are ce le datora, fără doar și poate.” (p. 5).

Așadar, substanța acestei cărți republicate doi ani mai târziu la editura ieșeană TipoMoldova, în cadrul colecției „Opera Omnia”/ publicistică și eseu contemporan, este structurată în două mari capitole (I. Studii și articole; II. Documente și mărturii), la care se adaugă o bogată listă de facsimile și fotografii.

Primul intrat în vizorul istoricului literar Stan V. Cristea este Radu Grămăticul, personalitate a culturii teleormănene din secolul XVI. Din reperele biografiei intelectuale, un detaliu reține atenția. Satul Mănicești, locul nașterii grămăticului, aflat în apropierea târgului Rușii de Vede, era situat pe Valea Călmățuiului, lângă satul Crângeni, și nu trebuie confundat cu Scrioaștea bătrână, situată într-adevăr pe malul Vezii:

„Radu Grămăticul era originar din Mănicești, sat care era așezat nu departe de Rușii de Vede, însă nu pe Vedea, ci pe Călmățui, în vecinătatea actualelor localități Crângeni, Balta Sărată și Băcălești, unde s-a aflat schitul metoh al mănăstirii Cutlumus de la muntele Athos, schit situat aproape de Curtea Veche (care era, după unii, proprietatea doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul) și de conacul lui jupan Drăghici, tatăl lui Radu Grămăticul. La acest conac a văzut lumina zilei cel care, mai târziu, avea să dea la iveală ‹‹Evangheliarul de la Londra››, iar carte va începe să învețe de la călugării schitului situat în vecinătatea satului, nu departe de conacul tatălui său.” (p. 9).

Memorabilă este fraza din finalul studiului referitor la personalitatea caligrafului și traducătorului de acum aproape o jumătate de mileniu: „Personalitatea lui Radu Grămăticul este primul model cultural european ridicat în panteonul național de pe meleagurile Teleormanului, care vor înscrie în spiritualitatea românească și alte nume de o asemenea anvergură, și mai mult decât atât.” (p. 23).

În studiul următor, intitulat cu fermitate Grigore Gellianu. Un dosar care trebuie închis, autorul încearcă să repare postumitatea critică a alexăndreanului Anghel Demetriescu, „critic și teoretician literar de formație clasică” (p. 36), acuzat în epocă de faptul că publicase un studiu denigrator la adresa operei poetice eminesciene sub pseudonimul Gr. Gellianu:

„… nu putem trece totuși peste argumentul de ordin fizic, și anume că Gr. Gellianu a existat în realitate și că el a putut să fie redactor-colaborator la Revista contimporană, alături de Petre Grădișteanu și de Anghel Demetriescu. Atâta timp cât nu se admite existența fizică a lui Grigore Gellianu (c. 1835 – c. 1900), presupusă de atâția cercetători (D. Murărașu, Mihail Straje, Stancu Ilin, Gabriela Drăgoi) și pe care noi am întărit-o documentar încă din anul 2000, orice alte încercări de a mistifica realitatea rămân pure speculații.” (p. 40).

În privința poetului brașovean Șt. O. Iosif, Stan V. Cristea insistă, în studiul Șt. O. Iosif. „Respirări la Turnu Măgurele”, asupra unui episod biografic trecut de cele mai multe ori cu vederea de istoria literară, și anume legăturile lui Șt. O. Iosif și ale familiei sale cu orașul Turnu Măgurele, pe atunci capitala județului Teleorman.

În acest sens, istoricul literar afirmă sprijinit de argumente irefutabile: „Șt. O. Iosif și-a petrecut la Turnu Măgurele, începând din 1891, vacanțele școlare, iar mai apoi câteva scurte popasuri, dintre acestea din urmă mai lung fiind cel din primăvara-vara anului 1894, prilejuit de boala mamei sale, Paraschiva, care s-a stins din viață aici la 26 iulie, la vârsta de 47 de ani, în urma unei grele suferințe de pleurezie (fiind înmormântată a doua zi, în cimitirul orașului, de lângă gară), moment de cumpănă ce l-a marcat profund.” (p. 50).

Tot Stan V. Cristea descoperă „un număr de nouăsprezece poezii, publicate în volumele tipărite în perioada 1891-1905, [care] par să-l fi legat sufletește pe Șt. O. Iosif de orașul teleormănean Turnu Măgurele, de unde o pornise, întâi încrezător, spre București, ‹‹cu o carte în mână››, după cum își amintea, prin 1914, Zaharia Bârsan, unul dintre bunii prieteni ai poetului.” (p. 57).

Urmează apoi un vast studiu, Gala Galaction. Chipuri și popasuri în Teleorman, consacrat lui Gala Galaction, „patriarhul prozei de sorginte teleormăneană și un adevărat corifeu al preamăririi, prin faptă și prin vorbă, dar mai ales prin scris, a acestui spațiu încărcat de o spiritualitate pe care încă n-am descoperit-o pe deplin…” (p. 93), roșiorean prin ascendența maternă, cu clasele a 3-a și a 4-a primare urmate la Roșiorii de Vede, cu debutul său poetic, la    3 august 1897, în ziarul roșiorean „Aurora”, cu poezia Aurora mistică, dar mai ales cu reverberațiile locului său de obârșie în publicistica și mai ales în proza sa literară.

Un alt studiu este focusat tot pe personalitatea proteică a lui Gala Galaction, de astă dată istoricul literar oprindu-și ochiul critic asupra revenirilor teologului și prozatorului teleormănean în Dideștii copilăriei.

Ion Pena. Un scriitor „fantazian” nedreptățit este studiul în care Stan V. Cristea îi conturează scriitorului născut în Troianul Teleormanului, decedat la nici 33 de ani, așadar în plină tinerețe creatoare, un portret literar pe care posteritatea critică nu mai are voie să îl ignore. Iată ce opinează în finalul studiului său critic cu privire la opera literară a lui Ion Pena:

„Citite cu răbdare, dincolo de graba acestui început de nou secol, multe dintre poeziile lui Ion Pena ne dezvăluie un poet adevărat și sensibil, care a putut să meșteșugească destule versuri care rețin și astăzi atenția. Dacă n-a fost să fie în vreme ce trăia poetul, un volum care să cuprindă versurile sale, răspândite prin diferitele reviste ori rămase în manuscris, ne-ar întări credința că poezia și-a avut în Ion Pena un corifeu sincer, credincios și demn.

Dar nici proza utopică a lui Ion Pena (Moneda fantazienilor, n. n.), urmuziană cumva, dacă nu chiar ionesciană, în care profețiile despre cooperativism se vor suprapune, până la un punct, exact peste evoluția pe etape a colectivismului și ceapismului românesc postbelic (absurdă coincidență?!), n-ar fi lipsită de interes (ba chiar l-ar stârni) dacă ar fi tipărită într-o carte de sine stătătoare.” (pp. 120-121).

Alt articol de istorie literară relatează, în rezumat, debuturile literare ale lui Marin Preda. Scrie în finalul articolului Stan V. Cristea despre importanța demersului său critic: „Istoria literară nu trebuie să lase deoparte informații ce pot fi relevante pentru destinul și evoluția unui scriitor. De aceea am și insistat în articolul de față, cum am făcut-o și în alt articol, asupra debuturilor lui Marin Preda, spre a restabili pe deplin adevărul cu privire la începuturile literare ale unuia dintre scriitorii contemporani cu o intrare în literatură nu doar semnificativă, dar și originală, cu o schimbare de perspectivă mai ales pentru literatura de sorginte țărănească.”       (pp. 130-131).

În Constantin Noica. Un „marș” pentru Eminescu, studiul său despre Constantin Noica, unul dintre cei mai străluciți membri ai generației ʼ27, Stan V. Cristea actualizează informațiile privitoare la patima gânditorului originar din Vităneștii Teleormanului pentru Eminescu și opera sa, patimă materializată într-o veritabilă campanie de facsimilare a caietelor celui pe care-l considera „omul plin al culturii românești”.

Ultimul clasic teleormănean receptat de Stan V. Cristea în prima parte a cărții sale, Fotografii la periscop, este criticul literar Mircea, autorul celebrei Istorii a poeziei românești. După radiografierea succintă a operei sale critice, Stan V. Cristea trage următorul semnal de alarmă:

„Din păcate, însă, Mircea Scarlat își așteaptă încă exegetul care să-i consacre o monografie. Volumul Mircea Scarlat, in memoriam (2000), publicat la Alexandria de Stelian Ceampuru, Nedelea Tiu și Romulus Toma, mult prea eterogen și sentimental, reprezintă doar un punct de plecare (mai ales prin bibliografia din final). Mircea Scarlat are însă nevoie de un studiu monografic în care certitudinile operei sale să fie relevate, prin intermediul obiectivității receptării întregii sale opere, drept certitudini ale destinului său în literatura română, care, deși nu s-au împlinit până la capăt, au definit un deziderat literar cum rar s-a întâlnit în epocă.” (p. 149).

Al doilea capitol al cărții, mai slab de constituție, dar nu și valoric, reunește câteva articole de istorie literară relative la doi clasici teleormăneni (Gala Galaction, Marin Preda) și   G. Topîrceanu.

Părintele Gala este vizat în primul dintre cele trei articole care-i sunt dedicate în postura de om cu vocația prieteniei, rămânând celebră în istoria literaturii române prietenia dintre acesta și Arghezi, Cocea, respectiv V. Demetrius. Istoria unei planotipii dăruite de Gala prietenilor săi la împlinirea vârstei de 20 de ani. În al doilea articol, descoperim o părticică din corespondența inedită a lui Gala Galaction. Din scrisorile acestea, trei la număr, adresate unui anume domn Bebe Wolf, care lucra în cadrul administrației ziarelor bucureștene „Adevărul” și „Dimineața”, transpare nevoia de bani a autorului, care se-ntreba retoric: „Mai e nădejde de vreun gologan?”. În al treilea și ultimul articol dedicat lui Gala, este amintită ideea înființării unui muzeu literar Gala Galaction la Roșiorii de Vede, idee avută de biograful său, preotul Gheorghe Cunescu, dar care s-a izbit de obtuzitatea administrației locale.

Următorul articol, intitulat George Topîrceanu. O „iubire” veselă și tristă, tratează o poveste de dragoste romanțată dintre autorul Parodiilor originale și tânăra Liana Voinescu, profesoară suplinitoare de limba franceză la Roșiorii de Vede. Istoricul literar comentează cu pertinență corespondența purtată între cei doi, scrisorile găsindu-se în prezent la Biblioteca Academiei Române.

Marin Preda, căruia Stan V. Cristea i-a ridicat masiva piramidă de repere biobibliografice, este personajul următoarelor trei articole, în care îl descoperim pe autorul Moromeților în ipostaza de elev normalist la Buzău, respectiv de autor de literatură epistolieră către Moromeți (rudele sale rămase la Siliștea), precum și către simplii săi admiratori (v. cazul lui Mihai Mărgoi, din Făgăraș), scrisorile sale fiind reproduse integral sau in extenso.

O addenda reunind 41 de facsimile și fotografii rotunjește cartea Fotografii la periscop a lui Stan V. Cristea, care mustește de informație literară, scrisă într-un stil concis, fluent,  erijându-ne pe noi, cititorii ei, în călători prin cronotopul literaturii teleormănene integrate în context (inter)național.

Parfumul epocilor trecute, redat prin detaliile biografice insolite ale clasicilor teleormăneni, truvabile cu ajutorul periscopului literar și scrise cu mult talent epic, documentele, fotografiile și mărturiile inedite sunt comorile inefabile pe care Stan V. Cristea, acest Indiana Jones al istoriei literare, le-a căutat și adunat ca într-un muzeu în această carte de istorie literară care se citește cu entuziasm în doar câteva ceasuri.

 

© Cristian Gabriel Moraru