Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » STELIAN PLATON: POTECILE NEGRE III (POEME)

STELIAN PLATON: POTECILE NEGRE III (POEME)

Detalii

 

 

În iarna asta a fost duios

Cântau ciorile cu ciocu-n jos

A nins cu bulgări de zăpadă

Pe capul nostru iar cascadă

 

Un iglu concret mi-am ridicat

Din polistirenul expandat

Și cum mă tem de accizare

Spun că-i doar scârțâietoare

 

Partidele pornesc tirada

Abundentă e tot zăpada

În nici un cuib nu mai sunt ouă

Plâng sfinți în epoca cea nouă

 

Nici ciorile nu mai fac pui

De legi nu-i pasă nimănui

Și-n toiul falsei actorii

Rătăcim năuci-n datorii

 

Vorbeam adeseori c-un frate

Despre nădejdi citite-n carte

Dar un vis l-a prea ademenit

Și-am aflat că ieri a-ncremenit

 

Nici de infarct, nici de artrită

Ci doar o rea conjunctivită

Numai vedea pe flori albine

Ori noi că am avea un mâine.

 

 

De unde vin

 

 

Mă trag din satul meu de grădinari

Cu lumea toată într-a lui hotare

Azi au rămas câțiva pensionari

Uscați de-nsingurări și așteptare

 

Aud un sforăit nervos de cai

Ecoul pietrelor de sub copite

Ca-n Bobotează când încălecai

Un cal în sărbători deosebite

 

Elanul lui mă prinse ca un fum

Aprig îmi trecea pe la urechi un vânt

Acum simții ce e setea de drum

Și în destin se-nfipse acest cuvânt

 

Dar Doamne, cum toate astea au trecut…

Oameni, zâmbete și jocuri sunt povești

Azi lunecând de pe ziduri moi de lut

 

 

De ziua ta

(Lui Gigi Pețanca)

 

Pe vechea uliță încărcată c-un soare aprilin,

Unde vreodată drumul nicicum  nu a fost la riglă,

Mă-ntorc ademenit de briza amintirii mele plin

Și de parfumul îmbătrânit al caselor cu țiglă.

 

Pășind confuz, egal, pe marginea în chip de trotuar,

Ghimpoși stingheri salcâmii la fel își clatină verdeața.

În praf ghiceam pasul copitelor de boi și roți de car,

Istorie ce-n Bragadiru întreținuse viața.

 

Mai sus un pic, lumea-i mai bună, unde noi ziceam, pe deal.

În curte, sub tunel de viță ducea aleea înspre casă

Și tot aici m-așteaptă copilăria într-un timp real,

Cu-o prietenie caldă într-o inimă aleasă.

 

Te-am regăsit prea bun prieten, aici unde te-am lăsat,

Noii ani venind au încercat să-ți fure tinerețea.

Însă numele frumos și viața tu ți-ai legat de sat

Iar cu sufletul sublim ai dat trecutului tristețea.

 

Aș vrea ca ție azi să îți închin paharu-acest de vin,

E-un vin pe care și tata l-a băut cu Nicu Deacu,

Copil eram eu, iară tu inocent adolescentin,

Crescurăm și de atunci tot călcăm în picioare veacul.

 

Nu te uita la buletin că ar vrea să-ți amintească

Cum tu și eu de-acum suntem neîndoielnic veterani,

Și nimeni nu ar putea convingător să stabilească

Cum tu ai fi împlinit chiar azi șaptezeci și trei de ani.

 

 

Brutala veste…

(Distinsei  doamne doctor – Smaranda Cocioba)

 

De ce-a venit amurgul greu

Ca cea mai brutală veste,

De ce suspină azi un clopot

Lung în sunete  funeste,

 

Și tăceri care separă

Soarele de orice vis?

Pentru că-n nebulos destin

Zbor deplin n-a fost înscris…

 

Cum Doamne să pot să nu simt

În stânga mea sub umăr

Tristețea, când din cer o stea

Lipsește când le număr?

 

Unde mai pot să-mi duc de-acum

Sănătatea nestabilă?

Ea medicul, dădea în plus

Și medicamentul milă.

 

Obosiți-i ochi privea la lume

Ca spre-o apă curgătoare

Ce-n valul ei se pregăteau

Vești de rău aducătoare.

 

Simțea rănit ultimu-i zbor,

Iar Nevăzuți-răi și obsedați

Voiau ofrandă pe Smaranda

Fata munților Carpați.

 

Ochii-i s-au stins în depărtare,

În suprem suspin s-a risipit,

Și-a luat discretă  la plecare

Un vis pe care l-a trăit.

 

 

Dor de tatăl meu

 

 

E prima oară când îți scriu

De prea mult timp nu sunt acasă

Tu ai rămas unde te știu

În neodihna viscoloasă

 

De-atuncea eu cu rugăciuni

În fața Celui Bun și Mare

În imensele-i dimensiuni

Trimit un strigăt ce mă doare

 

Mă răscolește focul greu

Ascuns în zodia stelară

N-ar fi greu și nici să doară

De n-ar topi sufletul meu

 

Azi neodihna ți-aș lua

Să revii așa cum te-am lăsat

Din amintiri te-aș aduna

Lăcrimând înfrânt că ai plecat

 

Tristețea-i pusă la păstrat

Și-n mine taie mut ferăstrău

Din carnea ta m-ai calibrat

Și-s vlăstar ce port sângele tău

 

 

Dumnezeu nu știe românește

 

Am tot vorbit pe-ngenuncheate

Cu Dumnezeul cusurgiu,

Și-aveam atâtea argumente

Că eu sunt credinciosu-i fiu.

 

Firesc i-am explicat cu vervă,

Cum facem pe românește

Când ne-ngrijorăm la vreo icoană

Care plânge fals, prostește.

 

Amar privesc bolnava țară

Cum umbrită amorțește,

Și am văzut un trist detaliu:

Sfinții nu știu românește.           .

 

Trec zilele totuși mai iute

Străbătând noua geneză,

Însă în ruga mea cea nouă

Dumnezeu vorbea engleză.

 

 

 

Elegie

 

 

Vecini de-acuma noi nu mai avem în sat,

Copii, prieteni, rude s-au înstrăinat.

Ne-ntâlnim tăcuți la vreo înmormântare,

Și ninge alb pe noi trista sărbătoare.

 

S-a mai deschis încă o bodegă nouă.

E iarnă. Ninge slab, însă mai mult plouă.

Curând pe toți ne acoperă zăpada

Până ce total se-nchide acolada.

 

Ne numărăm pe cei care ne-am mai rămas,

Rătăciții amăgiți de-acest ultim răspas.

Nu găsești motiv să te mai bine dispui

Doar la un pahar vorbești orice, oricui.

 

Morților montăm un gard ce-i desparte

De grija taxelor de după moarte,

Și-n crusta de nepătruns argilizat,

Un formular de-asigurăre completat.

 

Prea frig e-n gerul bolovănos ciudat

Rămas ironie grea, cu un greu oftat.

Năruindu-ne și-această veste rea

Cum vanitatea roditoare-n țara mea.

.

 

 

Plouă la sud

 

 

Mi-e zborul greu rotunjit peste zare,

Trec albe legiuni de albe gânduri,

Nicio stea, nicio statuie n-apare

Înfipte în trecut, sau în curânduri.

 

Adunam aur, dintr-un platan obscur,

Vis misterios ca un cântec de cuc,

Miriștea era arsă-n vântul mahmur,

Ce gând mă alege , spre unde s-apuc?

 

Doar ochiu-i departe spre largul deschis,

În el arde focul din inima mea.

Mi-e somnul crispat iar prin visul proscris

Străina viață îmi pare că-i a mea.

 

Plouă la sud, și o negură-s norii,

Troițele uitate nume-ngaimă,

Fântâna așteaptă calmă călătorii

Și-o blândă rugă în adânc îngaimă.

 

 

Eternitate

 

 

Nu știu pentru cine aș putea să mai spun

Că bântuie prostia cu puteri de taifun.

Degeaba înotăm triste epave pe lac,

Cinic și mândri sfidăm al salvării colac.

 

Nu știu cum mai perceptibil și-adânc să pătrund

Cu lacrimi românești-n cerul nostru profund,

Ce scuze și fapte aș putea din larg s-adun

Ca să mă ierte cerul nostru gol și comun.

 

De sus aș desprinde cea mai eternă stea

A cărui vârstă e în România mea,

Despre oamenii uitați aș vrea să îi cânt,

Despre perversitatea impusă pe Pământ,

 

Ori absurdul din epuizante așteptări,

Ca și entuziasmul flagrantelor erori.

Rugăciunile -s prea vechi cu puține verbe

Iar Iadul de azi în smoală nouă ne fierbe.

 

 

 

Extirpații

 

 

Hai să vedem ce o să rămână

Fără bătrâni, fără noi și viitor,

Din vai, Țara mea fostă Română

Ori din mult prea păgubit agricultor.

 

Poate vom găsi un cer sub care

Să ne-ancorăm bătrâna indolență,

Clocind mândria în fiecare

Și implicarea noastră prin absență.

 

Extirpați zăcând la ușa lumii

Priponiți în vanități să tot trăim,

Sclavi frumoși în visul rugăciunii,

Umili în loc umil să ne odihnim.

 

Și nici un orologiu s-auzim,

Să nu ne pese ce mai e pe-acasă,

Românește să ne ciorovăim

În starea clasică invidioasă.

 

 

Cântec cu chitara-n parc

(Fabulă pentru iubire)

 

Mîndru cocoș și o găină

Tocmeau plăcerile-n coteț,

Dar găina minte puțină,

Ajunse chiar la mare preț.

 

Geaba cocoșul îi fredona

Cu cu-ru, cu, cu cu-ru, da,

Ea c-un rățoi îl tot înșela

Cu cu–ru, cu, cu cu-ru, da.

 

Dar într-o zi din întâmplare

Văzu chiar fără echivoc,

Cum rățoiul stătea-n picioare

Iar ea-i ținea ceva în cioc.

 

Atunci strigă în  gura mare

Că-i păcat să fii și decent

Că n-a știut să stea-n picioare

La iubite cu sentiment.

 

Umflat în piept și cu capul sus

Simți cu tupeu că poate

S-arate că e total dispus

La ciocuri siliconate.

 

Cum din greșeli se tot învață

Alese o crăcănată

Convins că este cea mai rață

Ba chiar mai siliconată

 

Războinic și mare între fanți

Mai puse-n creastă culoare

Apoi roșii pantaloni bufanți

Acostând nevoie mare

 

 

Ca un celebru între amanți

O siliconată tare

Siliconată-ntre picioare

Și nurii cei mai excitanți

 

Însă rața este tot rață

Îl măcănea de flori de măr

Iar pe sub coada săltăreață

Fierbea aprinsul adevăr

 

Așa îi ofili pigmenții

Senzuala noastră precupeață,

Nebuna-i agita fermenții

Cu aceeași inimă de gheață.

 

 

 

Fluturele nopții

 

 

Uriaș e fluturele nopții

lipindu-și aripile la mine-n geam,

iar eu mai hoț decât se cred hoții,

te fur, să știu că doar eu pot să te am.

 

Mai lung să pot să îți privesc ochii

în infinitul lor ca al fântânii,

apoi să te scot încet din rochii,

iar gura mea să-ți încălzească sânii.

 

al nerăbdării foc m-a scos din minți,

sorb trupul tău, fluida miere-a Lunii,

ne ningă cu lumină și cu sfinți

prin toamna-ntârziat-a pasiunii.

 

Te-aș ține pe braț măcar o noapte

să orbităm prin jarul unui cerc de foc,

al planetei unde nu e moarte,

iar tu, blânda mi-ești văpaie de noroc.

 

 

Fostul sat

 

 

Călcam parcă trepte moi de ceară

Prin satul sfărâmat, ce nu rezistase,

Călcam zăpezi ca odinioară

Și le gustam prin vise anxioase

 

Eram tăcut, cu nimeni nu vorbeam,

Totuși tremurînd de spaimă și de frig,

Cu vitregul văzduh mă înveleam

Ca vechi iluzii să nu le mai instig.

 

M-așteaptă amintiri să le dezleg,

Sunt infidele, și fără ierarhii.

Misterul cosmic aș vrea să-l înțeleg,

Al satului arhaic azi fără fii.

 

Un zvon ezită la-nceput de veac,

Aprins sub cheratina lui sticloasă;

L-aș asculta, de n-aș fi cardiac,

Cum a murit în sat ultima mireasă.

 

Pășeam prin sat de umbre rămase,

În ritmul unor adormite patimi.

Spre cer, chipul lor se deformase

Și-nfrânt, am fugit cu mine-n lacrimi.

 

 

Frăgezimi de fată

 

 

O, zodie burnițoasă și fatală

În această toamnă ai dat năvală,

Prin sunetul de frunze-n albastre dimineți,

Și părea că pasărea să cânte, vrei s-o-nveți,

Știind că frumusețea-i care mă provoacă

Are-n cristalul vocii frăgezimi de fată.

 

Ascuns în văpaia sfântă a  luminii

I-aș încălzi rozalbi sânii ca ciorchinii,

Cu bucuria mea supremă și amară

Din visul ce-o aduce când se face seară.

 

Cum aș putea ca să uit vreodată viața

Când trilul său trezește-n mine dimineața,

Și-aud cum apa înghite înserările,

Iar ea-mi descarcă-n suflet mute-ntrebările.

 

 

 

Hamac de stele

 

 

Uneori dormim într-un hamac de stele,

Agățat în vârful unui verde arțar

Pe cer îngerii încearcă aquarele

Și-ncearcă să ne-așeze într-un sfânt altar

 

În somnul întârziat pare că plâng,

Sfios te-adun din vise abandonate.

Brațul parfumat pe obrazul meu ți-l strâng,

Repetat s-aud șoapte înfrigurate

 

Inculpat în vechi idei și rătăcire,

Cu ochii arși în minciuna vie-a lumii,

Te-aștept cu buzele crăpate de iubire,

Să te ridici din somnul întunecimii

Cu un gând desperecheat de amăgire.

 

Lumina-mi s-a risipit și-mi este iarnă,

Te-aduni în crusta geamului și te privesc,

Îmi e timpul inegal și se răstoarnă

În apele-nnegrite ce se adâncesc

 

 

 

Hereditarius

 

 

Din zodie suspinul nu se-amână,

Un ceas tot bate morse pe Pământ,

Orbește ne-așază nevăzuta mână

Punându-ne-n trup un destin înfrânt.

 

Departe sunt, ereditar mă doare

Și ne-am urzit copii de mucava,

Plecăm învinși de-atâta așteptare

Și lăcrimăm sub nepăsare grea.

 

După ploi în sat rămâne tot noroi

Mocirlă-n viața de bătrâni bolnavi.

Știuți suntem doar ca niște țigani

Prin țări-n care ne vânturăm și noi.

 

Lăudată e țara amputată,

Mor zimbrii răpuși de-nstrăinare;

O pădure moare decapitată

Și trupuri frânte pe-o roată mare.

 

Inexplicabil

 

 

Prin ierburi și prin peșteri

Trecui nomazii ani  neîmblânziți,

Crezând că eu – destinul

Separ, de vanitoșii înmulțiți.

 

Prin doine nu se poate

Și rugăciuni pe la iconostase,

Ori vag cântec și lozinci

Inutile-n verbe de mătase.

 

Uitat dorul sucombă

În timide șoapte negrăite,

Răzlețe ciori sparg pacea

Revolta-ne dorind s-o imite.

 

Unde ne sunt azi caii?

Legenda lor e încremenită,

Blând mirosul lor s-a stins

Și norocul potcoavei din copită.

 

Ce anume cioplitori

Au plăsmuit firi așa dibace,

Și rugi sfinte în chilii

Iubir păgâne să provoace ?

 

Deși n-aș vrea să mă revolt

Că-nțeleg cum viața-i spulberată,

Și eu am dureri în șold

Și  nu mai sunt ca altădată.

 

 

STELIAN PLATON

New York