Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Elena BUICĂ: FARMECUL SCRISORILOR DE ODINIOARĂ

Elena BUICĂ: FARMECUL SCRISORILOR DE ODINIOARĂ

La aniversarea zilei mele de naștere, am primit o scrisoare ca cele de odinioară și abia atunci mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit scrisorile pe care le găseam după așteptări încărcate de emoţie, la cutia poştală sau aduse de poștaș la poartă. Mi-a fulgerat gândul la cutia cu scrisori și teancul cu frumoasele ilustrate primite de părinții mei în anii tinereții, legate cu o fundă roz. Erau scrisori și ilustrate păstrătoare de dragi amintiri, cu o caligrafie impecabilă, așa cum astăzi nu mai primește nimeni de la cei plecați în stațiuni sau în lungi călătorii, nici chiar atunci când sunt strămutați în alte țări.

 

În secolul XIX, scrisorile încă se scriau de mâna. Mi-amintesc cu drag de anii adolescenței, când scriam scrisori de dragoste la rugămintea colegelor de școală, încurajată de răspunsurile băieților care prindeau aripi. Păstrez și acum în minte frumuseți duse pe apă timpului fără întoarcere, precum tabloul în care un cuplul de îndrăgostiți se isca o ceartă și spunând că se despart „definitiv”, își luau teancul de scrisori ca să și le înapoieze, își dădeau întâlnire la o cofetărie și se întorceau acasă împăcați și mai fericiți, uneori și cu cereri în căsătorie. Nici nu mai știu cum a trecut timpul, dar știu că scrisorile mele, de acum aprximativ 60 de ani, se odihnesc într-o frumoasă cutie, așteptănd cu răbdare să le măngâi cu privirea și cu inima.

 

Scrisorile au dăinuit multe secole, formând o adevărată istorie a scrisului. În zilele noastre, internetul le-a adus moartea rapidă, sub ochii noștri, încât, acum ni se par că aparțin preistoriei. Mi se pare un veac decând n-am scris și n-am primit o scrisoare așa cum au fost acelea primite până la apariția internetului. Prin internet primesc comunicări pe spaţii restrânse, într-un rapid schimb de replici, multe din ele convenținonale și distanțe, în care cuvintele sunt prescurtate, iar frazele cu sentiment sunt înlocuite cu emoticoane. Se spune că, decând scrisul de mâna a fost abandonat, a dispărut și încărcătura emoțională dintre rânduri. Astfel, oamenii parcă s-au retras în sine și comunică pe scurt prin SMS-uri, pe facebook pe twitter, pe skype şi altele pe care eu nici nu le ştiu. E o însingurare pe care aproape nu o mai conștientizăm, fiind complet absorbiți de grija de a ține pasul cu iureșul prefacerilor.

 

Simt lipsa acelor acelor scrisori de odinioară de tip familial în care găseam căldura unor relații foarte apropiate, cordiale, un conținut așezat pe hârtie după o oarecare chibzuială, scrisori cu notă personală, având  adresări cu forme intime, cu mult bun gust și stil, cu o conotație afectivă, cu puterea de a schimba uneori viața.  Parfumul, frumusețea și grația scrisorilor de odinioară aduceau cu ele aerul romantic. Într-un anume fel, scrisorile aveau și un rol educativ, te obligau să întăreșți spusele, să scrii coerent, ordonat,  îngrijit , ca să poată fi bine înțelese.

 

Din mai multe prototipulri de scrisoare, îmi amintesc în special, pe acela al scrisorilor țăranilor noștri, cu formule care trebuiau respectate strict, impuse de regulele nescrise, ca pe o lege supremă. Scrisorile începeau cu formulă de adresare: „Dragii mei parinți și frați” , apoi  un salut-tip urare: „În primele mele raduri de scrisoare vă spun că sunt bine sănătos, care sănătate v-o doresc și dumneavoastră, de la mine și de la bunul Dumnezeu, că e bun și mare”. Urmau  apoi  date despre vreme: „Să știți că pe aici e iarnă grea”, apoi cuvinte spuse din inima care aveau puterea uimitoare să emoționeze, chiar și atunci când erau scrise de neștiutori de carte, prin intermediul altei persoane. Un model strălucit al unei astfel de scrisori este  cunoscută poezie a lui George Coșbuc  „O scrisoare de la Muselim Selo” din care reproduc începutul și ultimile două strofe, foarte emoționante: „Măicuţă dragă, cartea mea/ Găsească-mi-te-n pace!/ Pe-aici e vânt şi vreme grea/ Şi-Anton al Anei zace/ De patru luni, şi-i slab şi tras,/ Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,/ Că numai oasele-au rămas/ Şi sufletul dintr-însul.//(…) Mă doare-n piept, dar nu să ţip,/ Şi-aşa mi-e dor de-acasă,/ Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip/ Că vodă nu mă lasă./ Dar uite, nu e nu ştiu cât/ O lună chinuită,/ Şi-o să te strâng de după gât,/ Măicuţa mea iubită//(…) Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,/ Iubească-ţi-l pământul!/ Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,/ Şi-mi ţîn acum cuvântul./ Să te mângâie Dumnezeu,/ C-aşa e la bătaie/ Şi-am scris această carte eu,/ Căprarul Nicolae.//”

 

Fie că sunt scrise de om cu înaltă școală, precum corespondența dintre Mihai  Eminescu și Veronica Micle, sau dictate de un neștiutor de carte, precum Ion din citatul de mai sus, scrisorile pot avea putere uimitoare, cuprinzând cuvinte scrise din inimă, cuvinte care au puterea să schimbe viața uneori, ca și cum ai păși pragul altei lumi. În comunicarea prin viu grai, nu de puține ori, persoanele mai emotive nu își găsesc cuvântul potrivit pentru a-l transmite, așa cum o fac în scrisori. De aceea, scrisorile familiale, c și alte forme de literatură memorialistico-epistolară au fost întotdeauna citite cu deosebită plăcere ca veritabile documente de viață. Prin lectura lor, cititorul află cum au soluționat alții unele probleme de viață cu care s-a luptat și el. În astfel de lucrări, portretele şi caracterele celor descriși capătă viaţă în interiorul scrisorilor printr-un joc abil ca cel de puzzle. Prin alternarea de idei asociate într-un mod neașteptat, dar atât de fericit, prin alternarea între cotidian și timpul istoric, corespondenţa capătă frecvent o coerenţă şi o unitate deosebită, specifică acestui gen de scrieri.

 

O revelație deosebită ne-o oferă disponibilitatea de a pune în lumină și imaginea celui care scrie și astfel devin adevărate creaţii literare bine definite. Nu putem uita plăcerea cuvântului rotunjit ori aplecat cu artă din condei născut din scrisul de mâna, numit și scrisul caligrafic. Prin scrisul de mână te definești, prin el trăiești momente unice cu tine însuți, prin el dai mai multă consistentă conținutului,îi dai mai multă viață, te aduni şi laşi o parte din tine printe rânduri.

 

De fapt, ce altceva este întreaga noastră viață, dacă nu o lumgă și emoționantă scrisoare pe care o scriem neîntrerupt cu gândurile și trăirile noastre, adresându-ne unui alterego care poate să plângă, să râdă, să spere împreună cu noi și să ne înțeleagă?

——————

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

15 iulie 2020