Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » PRIETENII MEI-SCRIITORII: PAULINA GEORGESCU – VICTORIA VIEŢII ASUPRA MORŢII

PRIETENII MEI-SCRIITORII: PAULINA GEORGESCU – VICTORIA VIEŢII ASUPRA MORŢII

VICTORIA, un nume cu sonoritate puternică, prin prezenţa celor cinci consoane, este cel al eroinei cărţii cu acelaşi titlu scrisă de Paulina Georgescu. Prin formă şi prin semnificaţie, acest nume indică o persoană care luptă pentru izbândă, care poate învinge orice obstacol, prin forţa ei interioară. Iată cum o descrie autoare: „Victoria este emotivă, sensibilă, nervoasă şi caută în permanentă compania persoanelor dragi. Nu pierde niciodată noţiunea realităţii, reuşeşte mereu să rămână cu picioarele pe pământ. Imaginaţia sa este intensă şi contribuie, în mare parte, la umplerea golurilor din viaţa sa. Este atrasă de muzică, poezie, pictură, cauze umanitare şi se dovedeşte a fi constructivă.”

Citind cartea, mi-am amintit de statuia Victoire de Samothrace pe care am văzut-o la Muzeul Louvre, pe palierul scării Daru. Era imaginea unei femei care avea aripi, dar îi lipseau capul şi braţele. Era aşezată pe un soclu de calcar, ce reda prora unei corăbii. Aşa mi s-a părut şi eroina cărţii, pictoriţă, cu toate aripile întinse ca acea reprezentare a zeiţei, dar neputând să se desprindă de soclul ei şi să-şi ia zborul, căci inima ei era rănită, rănită fiindcă a iubit prea mult. Îţi pierduse capul, căci iubea ca o adolescentă. Redau cuvintele eroinei, pentru a sublinia acest paralelism:

Te iubeam, străine. Respiram doar prin tine. Aşteptam mângâierea ta ca pe-o dimineaţă. Erai drogul meu zilnic. Mă agăţasem de tine ca de-o aripă. şi zburam. Prin ochii tăi, exploram întunericul. Dincolo de el, existau stelele. şi lumina. Era atâta lumină în tine. Mi-era suficient doar o rază. Azi, însă, străine, zborul mi s-a frânt. Am căzut pe pământ şi învăţ să păşesc singură.”

Iată cum se defineşte scriitoare în Cuvânt-înainte:

Scriu şi eu trăiesc cu fiecare personaj. Atunci când mă despart de el, mă doare. Dar nu durează mult şi-apare altul… Niciodată nu m-am zbătut să-l caut. El a venit mereu. Din virtual sau din real. Dar nu întâmplător. Iar scopul întâlnirii îl descopăr pe parcurs şi încep să scriu.”

Conştientă că nimic nu este întâmplător în viaţă, după ce a scris „Dragoste târzie”, ne oferă această carte în care eroina se îndrăgosteşte de la prima întâlnire, poate din nevoia de dăruire a preaplinului său sufletesc cuiva, din refuzul de a fi singură în viaţă. Adesea, proiectăm asupra fiinţei iubite calităţi excepţionale, căci ne dorim să fie ca idealul nostru de iubire. „Te cunosc de o veşnicie” apare ca un lait-motiv şi în această scriere, ca în „Iubire târzie”. Ideea de repetare a visului de iubire se reia, căci cei ce se iubesc se consideră şi aici „suflete gemene”. Citez:„Altfel ea(iubirea) n-ar fi sfidat legile. A simţit peste timp că noi, amândoi, suntem două suflete gemene…”

Dar, vine un flagel care distruge relaţiile umane – pandemia. Citez cuvintele autoarei:

Pandemia a distrus suflete. Sunt oameni care n-au rezistat atâtor presiuni.” „Mulţi au rămas mutilaţi sufleteşte.”

În condiţii de pandemie, contrare felului nostru de a trăi liberi, de a gândi liberi, de a crea şi a ne crea în interiorul nostru un univers protector, totul în jur şi în noi se transformă. Vrem să credem că totul este normal, chiar în condiţii dramatice, de spaimă cumplită. Şi eroina constată cu resemnare transformare survenită în mintea şi inima celui pe care-l iubea:„Aceasta este normalitatea lui. Fiecare avem normalitatea noastră.” Eroina, în dezastrul general, transpune suferinţa în picturile sale: „Geme sufletul. De pe toate picturile mele. Paginile unor vieţi le simt derulându-se continuu. În zvârcolirea mea muribundă, aud cum se chinuiesc sufletele. Multe suflete gem. În propria moarte.”Ea crede că se poate salva prin arta sa:„Eu îmi urmez liniştea. Aud suflul care se pierde, străine. Ce fac? Încotro merg? Bîîîrr! N-am să las să mă pierd…”

Dar, iubirea a intrat într-un con de umbră şi ea nu o mai poate salva, deşi el o cheamă mereu cu vorbe alese: „Nu cred că pot să te las, ai început să faci parte din mine. Suntem aceeaşi şoaptă, acelaşi suspin, aceeaşi iluzie, aceeaşi iubire intrată demult în sublim. Două sarcini contrare ce continuu se-atrag…”

Ca şi în cartea „Dragoste târzie”, Paulina Georgescu scrie un poem în proză al mâinilor: „Numai ele îi aduc linişte. E ceva ce nu poate să înţeleagă… De ce întreaga putere să află în mâinile lui… ?! Mâinile lui… Mâinile lui schimbă tot întunericul minţii. Îl preface în lumină. Oare ce ascund ele? Ce miracol?”Mă ard mâinile tale” mărturiseşte eroina. Dar Victoria, ca şi statuia din Muzeul Louvre, îşi pierde braţele. Ei îi cad, atunci când nu mai poate să îmbrăţişeze, să atingă lucrurile, să iubească mult cu ele.

În faţa pericolului morţii, se trezesc demonii din oameni sau vin îngerii salvatori. Unii fac bilanţul a ceea ce au realizat în viaţă, alţii se întreabă ce au lăsat în urmă, mulţi însă au un profund regret că nu şi-au realizat visele, ca eroul cărţii. El, care cutreierase lumea, voia să mai călătorească, să vadă locuri minunate. Era de fapt o fugă de sine însuşi, căci îşi dădea seama că îmbătrânea şi corpul îl trăda, nu mai avea puterea şi frumuseţea din tinereţe. De aceea îşi pierduse încrederea în ceilalţi, după ce a avut multe dezamăgiri. Ca să călătorească, avea nevoie de bani, ei îi dădeau siguranţă. De aceea îi număra neîncetat, fapt ce sugera fie decrepitudinea, fie o avariţie excesivă. Doar iubita îi lua apărarea, zicând că este prudent, responsabil. Dar suferinţa lui a provocat compasiunea pictoriţei. De acum, nimic nu mai era ca înainte. Devenise egocentric. Îi plăcea să spună „Eu sun stăpânul”. Ce fel de stăpân? Stăpân peste alt suflet, alt trup? Artista nu se putea supune regulilor stabilite de el. Şi a urmat drumul ei. El nu s-a consolat, căci singurătatea era apăsătoare: „Te las, Femeie, să pleci. Ai grijă, pune zăvorul la poartă! Eu vreau să dorm, ca după somn să renasc iar. Îmi odihnesc corpul acesta bătrân, dar neînvins de atâtea încercări. Mă gândesc că, într-o săptămână, voi veni după tine. Nu cred că pot să te las, ai început să faci parte din mine”La această dureroasă despărţire ia parte chiar natura: „Sau n-ai vrut să auzi. Îţi zburau gândurile odată cu norii. Pe cer nori grei se plimbau, se pregăteau de furtună. Pământul şi el clocotea, se pregătea de revoltă.” Paulina Georgescu foloseşte şi în această cartea metoda cărţii în carte-prezenţa jurnalului eroului, intitulat: „Jurnalul unei iubiri într-o primăvară ucisă – 2020” ce redă un episod dintr-o iubire anterioară a eroului, când el a preferat să plece, temându-se că partenera îi va face rău. Toate relaţiile anterioare l-au marcat psihic pe Radu şi el trăieşte sub imperiul obsesiilor, devenind dintr-o fiinţă strălucitoare ca spirit un suflet chinuit. Această bipolaritate a personajului care trăieşte când pe culmile fericirii, când în abisurile depresiilor, am tratat-o şi eu în cartea „Prin luminile din Ţara Luanei.” Eroul trece de la tandreţe la violenţă asupra sa şi asupra altora. Ei au mare nevoie de un tratament adecvat. Radu era un inadaptat, se simţea constrâns să trăiască într-un mediu străin sufletului său:Tu şi oraşul mă stăpâniserăţi. Mă încorsetaseşi, Femeie. Nu mai eram eu. Nu mai eram omul liber, care mergea peste tot. Care adulmeca cerul, pământul. Acelui om liber nu-i păsa că e arşiţă, frig. Nu-i era teamă de ploaie. De data aceasta lui îi era foarte frig. Avea nevoie de aer” Dar ştia că avea nevoie de ea, de felul ei deosebit de a-şi dărui iubirea:„Da, Femeie, în momentul acela, eu am înţeles misterioasa-ţi putere. O putere vindecătoare asupra unui bolnav prins în mrejele tale.”Începând cu ziua aceasta te vreau înapoi…”Tema dezrădăcinării este atât de evidentă în aceste rânduri:„Stabilitate îmi oferă pământul şi cerul….Teama mi se lipeşte de suflet… Cerul se lasă peste sufletul meu ca un clopot. Eu îmi închipui că sunt din nou liber. Îmi amintesc de libertatea avută cândva. Acolo, sub clopot, ascult glasul pământului. Fierbe pământul şi cerul.” Victoria îşi găseşte salvarea în  pictură şi în arta cuvântului, cuvântul cu puterea lui regeneratoare: „Astăzi… Astăzi am nevoie de cuvinte… Să mă înalţe. Să mă smulgă din închisorile sufletului.” Omule, mai ştii ce este iubirea? Eu am uitat. În locul ei au rămas cuvintele.”

Aceasta este concluzia Victoriei, pe când Radu preferă să ducă o viaţă paralelă, dar pe alte coordonate: „ Trăim în lumi paralele şi mă bucur, FemeieAi idee cum se măsoară sufletul? Care sunt dimensiunile lui?” Te-am ucis, Femeie. Împreună cu sufletul meu te-am ucis. Zidindu-te ca pe-o Ană. Cucuveaua aceea vestea moartea ta. N-ai să crezi… Cineva a ucis primăvara. O fi şi iubirea ucisă?” Se lasă frig în sufletele eroilor, nu ştiu cum se pot salva. Doar uitarea aduce alinare în sufletele celor ce s-au iubit cu o dragoste ce trece dincolo de timp: „Te-am iubit, străine. Am adunat lacrimi şi le-am prefăcut în cristale. Toate cristalele ţi le-am dăruit, odată cu inima mea.” Dar iubirea nu apune niciodată. Ea revine mereu în sufletele noastre ca în poezia „La steaua” scrisă de Mihai Eminescu:

Tot astfel, când al nostru dor

Peri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

Şi Victoria ni se confesează prin condeiul autoarei:„Ce dor îi era! Dor de Radu. Dor de iubire. Dor de extaz.” Dacă ea se salvează prin artă, Radu rămâne la polul opus:„Şi-a otrăvit sufletul. Este mai greu decât altă boală. Otrăvirea sufletului este egală cu moartea.” Victoria realizează o victorie aspra propriei fiinţa şi spune cu mândrie: „Sunt o femeie puternică. Eu nu mă mint singură.” Acest sentiment de mândrie ni se transmite şi nouă, încât vedem că titlul cărţii are justificare, prin caracterul puternic al eroinei ce ar trebui să fie un model demn de urmat de alte tinere. Cartea, prin acest titlu, redă triumful vieţii asupra morţii, a morţii sufletului, căci eroina se simte liberă şi puternică, capabilă de o iubire ce trece dincolo de spaţiu şi de timp.

Ecaterina Chifu
Mulţumiri!