Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » CRISTIAN GABRIEL MORARU: Cronicarul literar Stan V. Cristea

CRISTIAN GABRIEL MORARU: Cronicarul literar Stan V. Cristea

Complementare studiilor și cărților sale de istorie literară sunt cronicile literare pe care Stan V. Cristea le-a adunat în cartea Literatură de ieri, Literatură de azi. Cronici literare (2013-2019), tipărită la editura Bibliotheca din Târgoviște în 2019.

Publicate inițial în reviste precum: „Banchetul” (Petroșani), „Bibliotheca Septentrionalis” (Baia Mare), „Caligraf” (Alexandria), „Litere” (Târgoviște) sau „Pro Saeculum” (Focșani) într-un interval de 7 ani, cele 37 de cronici, elaborate cu truda și migala de care dă dovadă un ceasornicar elvețian, sunt rodul aferent mai vechilor preocupări de istorie literară ale dlui Stan V. Cristea.

„În totul (după cum recunoaște însuși autorul, n. n.),  cronicile literare din prezentul volum se constituie, deopotrivă, și în contribuții indirecte de istorie literară, întrucât au în vedere volume care, deși aparțin unor genuri literare diferite, prin problematică ele se circumscriu, explicit sau în subsidiar, acestui domeniu.” (p. 5).

Primele trei cronici din volum sunt consacrate unor cărți despre Eminescu, preocupare veche și constantă a autorului.

Primul luat în colimator este istoricul Lucian Boia, care, în cartea sa, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit (Ed. Humanitas, București, 2018), reușește să prezinte într-un mod accesibil, chiar dacă într-un stil colocvial, istoria receptării critice a operei eminesciene din 1870 până la data publicării volumului său.

Totuși, în opinia cronicarului, „Documentarea se dovedește uneori lacunară, ba chiar cu nuanțe de subiectivism, dincolo de preocuparea pentru încadrări ideologice. Mitologia eminesciană, identificată în diversele reprezentări/ interpretări/ analize cu privire la viața și opera poetului, este folosită doar ca pretext pentru a-și putea promova, în cele din urmă, miza ascunsă a cărții, și anume demitizarea/ minimalizarea lui Eminescu.” (p. 14).

Al doilea eminescolog trecut prin furcile caudine ale gândirii critice a lui Stan V. Cristea este chiar conjudețeanul său, Iulian Bitoleanu, care a publicat eseul monografic Eminescu, jurnalistul cultural complet (Ed. Institutul European, Iași, 2019), parte din teza sa de doctorat, Aspecte ale publicisticii eminesciene, susținută în 2007 la Universitatea din Craiova.

Potrivit lui Stan V. Cristea, „Eseul lui Iulian Bitoleanu, cu o bună cunoaștere a jurnalisticii lui Eminescu, cu unele evaluări și intuiții pertinente, este o contribuție care se reține în câmpul eminescologiei. Și tot vorba eseistului, este ‹‹un început, ce se cuvine a fi continuat, nuanțat, dezvoltat, nu bornat, determinat sau casat››…” (p. 24).

O altă carte referitoare la Eminescu care a suscitat interesul lui Stan V. Cristea a fost romanul epistolar al iubirii dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, truvabil în a treia ediție (una de lux) a volumului Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit (Ed. Polirom, Iași, 2018), îngrijit de Christina Zarifopol-Illias. În finalul cronicii sale, istoricul literar conchide:

„Epistolarul asupra căruia ne-am oprit în rândurile de față devoalează relația dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, din anii 1878-1883, sub aspectul iubirii celor doi îndrăgostiți și al planului de-a se căsători, însă aduce multe lămuriri și despre bolile lui Eminescu, despre activitatea sa la ziarul conservator ‹‹Timpul›› și despre unele tribulații de creație. În principal, însă, epistolarul ne lămurește asupra relației amoroase și umane dintre cei doi, fără să ne permită s-o înțelegem pe deplin, de vreme ce unele scrisori ale lui Eminescu s-au pierdut, înainte de-a ajunge la destinatar, iar altele au ajuns să fie păstrate într-altă parte, fiind publicate ca atare.” (p. 33).

Se pare că literatura epistolieră, memorialistica în general sunt genurile preferate ale lui Stan V. Cristea pentru că de-acolo poate piguli amănuntele picante vizând biografiile unor mari scriitori clasici cum este și cazul lui Gala Galaction.

De astă dată, atenția istoricului literar se oprește asupra volumului Gala Galaction, Scrisori către sora Zoe    (Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2015), îngrijit de Marius Mazilu. Cele 51 de scrisori constituind substanța acestui volum, reproduse, de altfel, in extenso și în  primul volum al jurnalului scriitorului editat de Teodor Vârgolici, acoperind cu precădere vidul găsit în jurnal pentru perioada 1901-1903, sunt scrisorile pe care Grigore Pișculescu, tânărul student la Teologie la vremea aceea, le adresa sorei Zoe (Zoe Dimitriu-Marcoci) de la mănăstirea Agapia, viitoarea sa soție.

Elaborate în intervalul 30 martie 1901 – 20 august 1902, „Scrisorile lui Gala Galaction către sora Zoe sunt importante, însă, pentru înțelegerea relației dintre cei doi tineri, o relație de ‹‹iubire›› aparte.” (p. 37), dar acestea trădează și „unele amănunte despre preocupările sale literare din această perioadă. De pildă, la 30 martie 1901, o informa pe sora Zoe că a terminat de scris ‹‹o poveste fantastică›› (era vorba despre Moara lui Călifar), despre care o informează și pe doamna Sacara, la 31 martie 1901…” (p. 38).

De asemenea, opinează Stan V. Cristea, „numeroasele referiri la lumea cotidiană ni-l dezvăluie pe Gala Galaction drept un atent observator, fie atunci când este vorba despre plimbările sale zilnice, despre vreme sau despre diversele comisioane de care se ocupă (…), fie atunci când face minuțioase descrieri de peisaje (…) sau descrieri de interioare (…), ba chiar și atunci când face sumare considerații de natură socială, filosofică, financiară sau politică.” (pp. 40-41).

Un alt dosar epistolier despre care cronicarul scrie cu probitatea intelectuală și minuțiozitatea care-l caracterizează este Ion Minulescu, Scrisori către Rose (Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2018), ediție îngrijită de Rodica Pop.

Cele 22 de scrisori și 8 cărți poștale pe care Ion Minulescu le trimite frumoasei evreice Rose Kritzman rezumă o poveste de dragoste care a durat de când Minulescu avea 45 de ani și până la moartea acestuia.

Atenția pentru detaliu îl face pe Stan V. Cristea să rețină că poetul o alinta cu voluptate pe tânăra evreică Coccinela, adică Buburuza, așa cum reiese și din următoarea poezie citată de autorul cronicii, poezie care trădează, în fapt, spiritul aventurier de Don Juan, cu mare succes la femei al lui Minulescu: „Coccinelă, Coccinelă, Coccinelă/ Vagaboandă tunsă și rebelă/ Coccinelă, microscopică insectă/ Cu privirea și inima suspectă,/ Ce mai faci tu pe-acolo pe la Uz?/ Țipi    cu-aceeași voce de obuz?/ Sgârii cerul, munții și copacii/ Cum făceai când te-apucau toți dracii?/ Sau acum ești… moale și duioasă,/ Coccinelă păcătoasă și… gustoasă!…” (p. 47).

O altă exegeză literară căreia îi remarcă „echilibrul și rigoarea cercetării” este De la Ion al Glanetașului la Apostol Bologa. Doi eroi, două destine (Ed. Școala Ardeleană,      Cluj-Napoca, 2017), semnată de reputatul istoric literar Săluc Horvat. În ceea ce privește această valoroasă carte de istorie literară, Stan V. Cristea concluzionează cu fermitate:

„Săluc Horvat se dovedește a fi un foarte bun cunoscător al operei lui Liviu Rebreanu, după cum se anunțase deja prin cele două cărți publicate anterior: Liviu Rebreanu: ‹‹Ion›› — Universul uman (2002) și Liviu Rebreanu: ‹‹Ion›› — biografia unei capodopere (2015), pe care le regăsim, de altfel, într-o sinteză mult mai bine articulată, în volumul comentat în rândurile de față.” (p. 56).

În continuare, autorul analizează monografia critică a lui Constantin Trandafir, și anume Hortensia Papadat-Bengescu și literatura europeană (Ed. Ideea Europeană, București, 2016), despre care afirmă următoarele, după ce face, în prealabil, o prezentare detaliată a conținutului cărții:

„… în totul, volumul lui Constantin Trandafir (…) se impune prin cunoașterea de finețe a întregii opere a scriitoarei, dar și a literaturii europene, prin analizele, sugestiile și corelațiile pertinente la care apelează, surprinzătoare însă prin realismul și adecvarea lor, deloc forțate, ci impuse de realitatea operei bengesciene și de afinitățile ei elective. El se înscrie, deopotrivă, ca o seducătoare și serioasă contribuție comparativistă care o privește pe Hortensia Papadat-Bengescu, ‹‹marea europeană›› a literaturii române…” (p. 65).

Că autorul romanului Desculț se bucură încă de o receptare critică la nivel monografic este un fapt salutat de Stan V. Cristea, care dedică o cronică literară cărții Desculț în mileniul III (Ed. Editgraph, Buzău, 2017), semnată de     Silvia-Ioana Sofineti.

Chiar dacă o suspectează pe autoare de o înțelegere superficială a operei lui Zaharia Stancu pe alocuri, Stan V. Cristea recunoaște în final: „… Silvia-Ioana Sofineti face totuși un efort care trebuie apreciat. Și anume, acela că încearcă să înțeleagă din ce considerente este afectată soarta romanului Desculț, dimpreună cu întreaga operă a scriitorului, deși nu toate opiniile sale pot fi acceptate fără rezerve.” (p. 73).

În cronica următoare, Stan V. Cristea abordează incitanta carte a lui I. Oprișan, Asaltul cetății. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu (Ed. Saeculum I. O., București, 2015). După ce prezintă „datele esențiale” ale cărții lui I. Oprișan, cronicarul emite următorul verdict critic:

„Tulburătoare prin aspectele pe care le prezintă, oferind totodată o serie de amănunte (v. polemica G. Călinescu-Marin Preda, de pildă, n. n.) ce pot interesa istoria literară în legătură cu G. Călinescu, o fascinantă și insolită personalitate a a literaturii române, cartea lui I. Oprișan se încheie nici mai mult nici mai puțin decât noicasian: ‹‹O carte se închide și nenumărate perspective se deschid››. Iar metafora din titlu ne duce, la rândul ei, la o concluzie evidentă: ‹‹asaltul cetății›› a fost o bătălie pierdută…” (p. 80).

În următoarele trei cronici sunt comentate cărți ce-l au în prim-plan pe Constantin Noica. Prima dintre ele, scrisă cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la moartea gânditorului de la Vitănești, radiografiază volumul Invitație către Constantin Noica (Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2016), publicat de cunoscutul filozof Marin Diaconu, editor al operei noicasiene.

Deși declară ritos eterogenitatea volumului de nici 250 de pagini, care reunește „o gamă largă de contribuții” la cunoașterea operei lui Noica, Stan V. Cristea avansează ideea că „Marin Diaconu este, orice s-ar spune, cel mai avizat cunoscător al Biografiei și Operei lui Constantin Noica, în întrepătrundere și în ansamblul lor, dar și un cunoscător profund al nuanțelor și profunzimilor de limbaj filosofic noicasian, de arhitectură intrinsecă a construcției sistemului filosofic noicasian, de ranforsare a acestui original sistem filosofic în câmpul de ansamblu al culturii românești.” (p. 91).

Cartea dnei Maria-Zoica Ghițan, Noica și literatura. Influența lui Constantin Noica în literatura română (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015), la origine teză de doctorată (realizată sub îndrumarea prof. univ. Ion Simuț și susținută în 2010 la Universitatea din Oradea) stârnește, apud Stan V. Cristea, „interesul de lectură, o lectură pe cât de agreabilă prin stilul scriiturii, pe atât de benefică prin problematica abordată, care atrage atenția prin inedit și prin perspectiva de analiză.” (p. 92), iar cartea lui Valentin Coșereanu, Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu (Ed. Junimea, Iași, 2018), „readuce în atenție zbaterile ‹‹filosofului de la Vitănești›› pentru facsimilarea manuscriselor ‹‹omului deplin al culturii românești››.” (p. 103).

Cronica ce urmează îl are în vizor pe alt clasic al literaturii teleormănene, și anume Miron Radu Paraschivescu, receptat critic de Ana Dobre.

Cartea Miron Radu Paraschivescu — eternul eretic (Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2013), semnat de alexăndreanca (prin adopție) Ana Dobre, constituie „un studiu monografic ce vizează personalitatea și opera cunoscutului poet, dramaturg și publicist Miron Radu Paraschivescu, născut la Zimnicea, la 2 octombrie 1911, și decedat la București, la 17 februarie 1971, după o viață tumultuoasă, trăită la o asemenea dimensiune atât în plan personal, cât și în plan literar.” (p. 111).

În cronicile următoare, Stan V. Cristea comentează cu bucurie tripla critică dedicată lui Dimitrie Stelaru, elaborată de lingvistul și publicistul Gheorghe Sarău, originar din aceeași localitate teleormăneană (Segarcea Vale) cu scriitorul.

Până să purceadă la realizarea unei monografii critice despre opera acestui „poet damnat”, autorul a considerat necesar publicarea mai întâi a cărților: Bibliografia Dimitrie Stelaru. Ediția I — La o sută de ani de la nașterea poetului (Ed. Nico, Târgu-Mureș, 2017); Dimitrie Stelaru. Corespondență din perioada 1934-2018 trimisă, primită sau referitoare la viața și opera poetului (Ed. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, 2018); Dimitrie Stelaru. Interviuri cu și despre poet și alte contribuții (Ed. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, 2018).

Toate aceste cărți constituie, în opinia lui Stan V. Cristea „instrumente de lucru indispensabile nu doar pentru proiectata ‹‹monografie Stelaru››, cât și pentru istoria literară, care este, încă, datoare cu o mai bună cunoaștere a vieții și operei stelariene.” (p. 126).

Marin Preda, acest titan al prozei românești postbelice, este recuperat critic în 8 cronici la cărți care îi sunt consacrate. Acest fapt trădează pasiunea cu care Stan V. Cristea a urmărit modul în care a fost receptat autorul Moromeților în ultimul deceniu cel puțin.

Exegezele dedicate operei lui Marin Preda pe care cronicarul le comentează cu acribia-i intrată în legendă sunt: Marin Preda și ai săi (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2014), de Marin Ciobanu; Moromeții. Ultimul capitol (ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013), de Sorin Preda; Imposibila întoarcere în „Poiana lui Iocan” (Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2017), de Dumitru Ion Dincă; Marin Preda. Un portret în arhivele Securității (Fundația Națională pentru Știință și Artă/ Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2015), de Ioana Diaconescu; Dosarul Marin Preda (Ed. Eikon, București, 2017), de Mariana Sipoș; Viața lui Marin Preda (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2014), de Rodica Potoceanu Matiș; Personajele lui Marin Preda între istorie și ficțiunea istoriei (Ed. Pim, Iași, 2018), de Lorena Teodora Radu; De la Siliștea-Gumești la „Cheia” Rosetti. Dicționarul personajelor lui Marin Preda (Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2019), de Marin Iancu. Toate — atât cărțile comentate, cât și cronicile în sine — invitații convingătoare de a citi opera lui Marin Preda.

Aș îndrăzni să-i sugerez dlui Stan V. Cristea ideea de a purcede la realizarea unei istorii a receptării critice a operei prediste (de la începutul anilor ʽ50 până în prezent), mai ales având în vedere că este autorul a trei cărți, contribuții valoroase la cunoașterea operei acestuia.

În volumul Revanșa postumă (Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2016), opera și posteritatea critică a lui I. D. Sârbu sunt trecute prin grila de evaluare a criticului universitar Nicolae Oprea, fapt care-l face pe Stan V. Cristea să declare în finalul cronicii sale despre această carte: „Dincolo de fecunditatea posterității critice a lui Ion D. Sârbu, pe care Nicolae Oprea o radiografiază cu atâta clarviziune, trebuie să vedem și probitatea profesională a criticului, care se arată de departe a fi cel mai bun cunoscător într-ale ‹‹sârbologiei›› la ora actuală.” (p. 224).

Totodată, Stan V. Cristea remarcă „eseul curajos” al lui Vasile Bardan, intitulat Nichita Stănescu. Poet postmodern (Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2019). Mai departe, comentează cronicarul:

„În cartea sa, Vasile Bardan (n. 28 februarie 1947), el însuși un poet insolit, dar și un critic literar subtil, nu are intenția unui eseu monografic despre poezia lui Nichita Stănescu, ci se axează doar pe ceea ce crede că reprezintă trăsătura transmodernă a acesteia. Folosește conceptul de transmodern ca atare, dar fără a-l defini, astfel că întreg discursul critic plutește într-un fel de imponderabilitate, senzație care stăruie și dintr-o situare a analizei critice la un anume nivel de generalitate. Sunt două aspecte cărora criticul literar pare să nu le dea atenție, preocupat doar de a-și atinge scopul și mai puțin de modul în care o face, convins fiind că argumentele sale sunt indubitabile. De altfel, nici nu acordă atenție formei în care se prezintă discursul său, scăpându-i unele neglijențe supărătoare.” (p. 225).

Următoarea carte „atacată” este, cum altfel?, una de memorialistică și istorie literară deopotrivă, recte Comorile unui prieten tânăr: George Corbu-Junior (Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2016), semnată de Ion Brad și prefațată de academicianul Eugen Simion. În finalul cronicii despre această carte, autorul remarcă:

„Dincolo de acest lung și subiectiv excurs, admirabil dozat de căldura cu care evocă figurile atâtor scriitori de ieri și de azi, nu doar prin scrisorile și autografele ce le aparțin, citate ca atare, dar și reproduse, în cea mai mare parte a lor, în facsimil, la finalul textului, cartea lui Ion Brad este și o invitație implicită la respectul pentru cuvântul scris, pentru litera tipărită, pentru cartea în sine, indiferent de epoca în care a văzut lumina tiparului, mai ales când ea este ‹‹împodobită›› de mâna scriitorului însuși cu un autograf pentru vreun prieten sau confrate, ori cu desene și vigniete aparținând unui apreciat artist sau are o legătură cu decorațiuni atent meșteșugite.” (p. 239).

Și insistă mai departe asupra unicității acestui demers literar: „… este, dacă nu ne înșelăm, pentru prima dată la noi când cineva ‹‹dezvăluie››, în acest fel, o asemenea comoară. Iar în această întreprindere, Ion Brad s-a dovedit a fi un adevărat maestru…”.

Pe teleormăneanul Iordan Datcu, cărturar de viță aleasă, Stan V. Cristea îl prinde în cartea sa cu două cronici: prima, la  Iordan Datcu sau A trăi printre și pentru cărți, vol. II (Ed. RCR Editorial, București, 2018), ediție îngrijită de Iulian Chivu și cu un Cuvânt înainte semnat de Eugen Simion; a doua, la Alte revelații ale lecturii (Ed. RCR Editorial, București, 2019), prefață de Nicolae Constantinescu, carte ce reunește studii, articole și cronici (publicate în presa literară în intervalul 8 noiembrie 2006 – 15 ianuarie 2015) despre folcloristică și etnologie pe de o parte, respectiv istorie și critică literară pe de altă parte.

Scriitorului și criticului literar Mihai Stan îi recenzează vol. Drumul cărții. Din jurnalul unui editor (Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2018), „o mixtură între ‹‹jurnal›› și ‹‹memorial››” (p. 258), care cuprinde consemnări literare acoperind intervalul 2002-2018.

Istoricul literar Nicolae Scurtu, numit pe bună dreptate „un arheolog literar en titre”, este autorul a peste 20 de volume de istorie literară, Stan V. Cristea făcând considerații critice despre ultimul tom al acestuia, și anume Contribuții de istorie literară, vol. III (Ed. Ars Docendi, București, 2018), care „continuă demersul epistolografic” (p. 265) din volumele anterioare.

Din cadrul mai tinerei generații de istorici și critici literari, ochiul atent al lui Stan V. Cristea o remarcă pe alexăndreanca Oana Soare (n. 8 mai 1979), care este în prezent cercetătoare la Institutul de Istorie și Teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române.

Acesteia îi comentează cartea Ceilalți moderni, antimodernii. Cazul românesc (Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2017), la origine teză de doctorat, susținută în 2013 la Paris IV Sorbonne, avându-i ca îndrumători pe Antoine Compagnon și Eugen Simion.

Nici băimăreanca Delia Muntean (n. 19 mai 1964) nu scapă privirii critice a lui Stan V. Cristea, care o fixează în insectarul literar prin cronica la cartea Incursiuni în lumea cărților (Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2018).

Reunind peste 60 de studii, eseuri și cronici literare publicate în perioada 2005-2017 despre cărțile atât a scriitorilor români din țară cât și a celor aflați dincolo de fruntariile țării, vol. Incursiuni în lumea cărților al Deliei Muntean se înscrie, apud Stan V. Cristea, „ca un reper indiscutabil în critica literară actuală.” (p. 288).

Ultimele trei cronici literare din consistentul op al lui Stan V. Cristea vizează cărțile a doi confrați din Teleorman, ambii roșioreni prin domiciliu: Liviu Comșia și Iulian Chivu.

Scriitorul, jurnalistul și criticul literar Liviu Comșia, intransigentul ardelean stabilit pe meleaguri roșiorene, este (sur)prins cu o cronică la cartea Popasuri la Canossa (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2013), „care deschide o ‹‹recitire›› a scriitorilor (Alexandru Popescu-Tair, Nicolae Lupu și Eugen Delcescu, n. n.) din Roșiorii de Vede, oraș ce vine din străvechime, aducând cu el, cu deosebire din timpurile moderne încoace, tradiții culturale și literare cum, poate, niciun alt oraș din județul Teleorman nu are.” (pp. 289-290), dar și cu altă cronică la cartea Insomnii la Poarta Raiului   (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2014), în fapt, primul studiu monografic dedicat operei poetului, prozatorului și jurnalistului alexăndrean Florea Burtan.

Al doilea confrate despre care Stan V. Cristea scrie cu admirație nedisimulată, ca și în cazul lui Liviu Comșia, de altfel, este Iulian Chivu, căruia îi comentează ediția a doua, revăzută și adăugită, a cărții Homo Moralis. Mari paradigme etice și etosul românesc (Ed. Tipo Moldova, Iași, 2016).

„Sprijinită pe ideile filosofice, sociologice, psihologice și etnologice cele mai vizate, cartea lui Iulian Chivu (…) ne pune în fața unei perspective paradigmatice extrem de interesante.” (p. 311), remarcă autorul.

În concluzie, cronicile cuprinse în cartea Literatură de ieri, literatură de azi (Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2019, colecția „Critică și Istorie literară”) vin, în chip firesc, ca niște „pandante” la relevantele contribuții de istorie literară ale lui Stan V. Cristea, cercetător avizat atât al fenomenului literar românesc clasic (cu precădere, teleormănean), cât și din imediata contemporaneitate.