Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală

Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală

Miorița a fost înțeleasă greșit pentru că s-au făcut multe erori metodologice, iar concluziile savanților s-au bazat pe păreri. Printre multele greșeli, s‑a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevesteşte ciobanului viitorul şi îi spune ce să facă pentru a se apăra. Nu s‑a observat că mioara nu se încadrează în funcţia unui oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu‑i mai place iarba. Nimeni nu o întreba pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea. Oracolul de la Delfi nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple şi nicidecum ce anume să facă. Mioara este termenul concret într‑o metaforă, care simbolizează ceva abstract. O să vedem ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Câinele de care vorbeşte mioara este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o experienţă psihologică, prezentată sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să‑şi cheme un câne, cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc (versurile 40‑42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulţi. El are câini mai bărbaţi (v. 21), la plural, şi spune: Să‑mi aud cânii (v. 58). De ce să‑şi cheme numai un singur câine şi nu toţi câinii pe care îi are? E ştiut că nici cel mai puternic câine nu îşi poate distribui atenţia ca să facă faţă la doi adversari. Câinii sunt eficienţi în haită. Dacă ar fi fost vorba să se apere, mioara i-ar fi spus să își cheme toți câinii. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine‑cunoscută realitate psihologică. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter‑egoul său, la fel cum Virgiliu e alter‑egoul lui Dante sau Mefisto e alter‑egoul lui Faust şi al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numeşte Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Mioriţa nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Mioriţa e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălţătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie profundă și înălţătoare? Ciobanul din Mioriţa nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătăţii şi perfecţiunii omului în general, un erou din mitologia pre‑creştină a ciobanilor, la fel ca eroii din alte mituri antice. Confundarea mitologiei arhaice din Mioriţa cu acţiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Mioriţa nu prezintă o crimă, ce s‑ar fi petrecut cândva prin Carpaţi, ci un ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriţei sunt colinde din Transilvania, ce se cântă la casa fiecărui ţăran, în fiecare iarnă, ca să îi ureze belşug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis.

La o lectură neatentă, Mioriţa dă impresia că ar fi o naraţiune care povesteşte ceva ce s‑ar fi întâmplat în realitate, într‑un spaţiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului şi este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac şi astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriţei amestecă imagini interne şi imagini externe, cu aceeaşi virtuozitate derutantă ca şi la Petrarca, la Eminescu sau alţi mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracţiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii şi ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conţin aceleaşi procedee literare ca în Mioriţa.

Frumuseţea peisajului geografic din Mioriţa simbolizează metaforic frumuseţea şi armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriţei îmbină peisajul din Carpaţi şi cel sufletesc cu o desăvârşită măiestrie. Tot ce pare că s‑ar petrece în jurul ciobanului se petrece, de fapt, în inima lui şi se adresează inimii noastre. Spaţiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii şi poate fi reprodus într‑o fotografie, cât şi cel pe care îl putem simţi doar cu inima şi este deja reprodus în versuri. Mioriţa poate fi înţeleasă ca un imn închinat omului şi naturii, ce arată înalta măsură a capacităţii omului de a se minuna de măreţia naturii. Am arătat în carte că Mioriţa poate fi înţeleasă şi ca un ghid spiritual de înălţare în cele mai înalte sfere ale poeziei şi ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreţia naturii şi a Mioriţei după măsura atenţiei pe care o acordăm versurilor şi după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracţiuni luminoase, poezie sublimă şi o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într‑o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoşii ne‑au lăsat moştenire o vastă literatură orală, în versuri şi în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi, astăzi, prea îngâlviţi cu cultură modernă şi ahtiaţi după bunuri materiale, lăsăm să se aştearnă praful pe moştenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Mioriţa, ba chiar şi în Eminescu, şi în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre felul în care receptăm noi Mioriţa: „Merităm lecţia. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenţia, civilizat şi discret, asupra propriului tezaur cultural şi artistic”.

Avem datoria să repunem Mioriţa pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii şi cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste 2000 de variante sunt capodopere. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi editată în prea multe volume? Avem o datorie morală faţă de strămoşii care au creat Mioriţa şi ne‑au lăsat‑o nouă şi lumii întregi. E o datorie faţă de civilizaţie, să împărtăşim tuturor bogăţia culturală a străbunilor noştri, aşa cum împărţim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile morale şi culturale româneşti, bine recunoscute în Occident.

Mioriţa poate fi la fel de importantă şi actuală pentru cultura universală ca şi alte mari creaţii ale românilor. Mioriţa poate fi citită şi rumegată ca un ghid spiritual. Unii dintre noi putem vedea sensul metaforic al cuvintelor şi înţelegem că personajul principal ne învaţă cum să ne înălţăm sufleteşte deasupra munţilor, către soare şi către stele. Alţii rămân la sensul concret al cuvintelor şi continuă să creadă că e vorba despre o crimă pentru jaf. Fiecare cum îl duce mintea. Cine nu pricepe sensurile abstracte dintr‑o poezie, nu avem cum să îl învăţăm.

Mioriţa este moştenirea noastră nepieritoare şi inalienabilă. Este conştiinţa noastră de noi înşine ca naţiune şi ca indivizi, e mândria noastră de români în lume. Transhumanţa ciobanilor noştri a răspândit Mioriţa pe întreg teritoriul unde locuiau români. Mioriţa a contribuit mai mult decât orice alt factor la unificarea şi la stabilitatea limbii române, cum nicio altă limbă nu mai e la fel de unitară şi stabilă în timp, până chiar şi în afara hotarelor ţării. Mioriţa este izvorul nemuririi limbii române, al culturii româneşti şi al eternităţii neamului nostru. Iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme sau cu şiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe şi cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creaţii de artă şi cu omenia românului.

Cui lăsăm Mioriţa şi cum o lăsăm? Lăsăm Mioriţa pe seama şcolilor, a profesorilor şi a elevilor, să o ducă mai departe, ca un mesaj umanist al străbunilor noştri către toţi cei ce o citesc în original sau în traduceri.

 

Notă: Pentru fluiditatea textului, am eliminat precizările bibliografice. Acestea se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor, București 2016, ediția a doua 2017.

——————————

Victor RAVINI

20 iulie 2020

La Grande-Motte, Franța


Etichete: