Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: SERENADĂ PENTRU UN VIS TRĂIT CU OCHII DESCHIŞI

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: SERENADĂ PENTRU UN VIS TRĂIT CU OCHII DESCHIŞI

De bunul meu prieten, fermecătorul scriitor şi prolificul publicist Roni Căciularu, mă leagă nu numai amintiri din timpurile când ne-am întâlnit în Israel (Tel Aviv, Ierusalim) sau la Iaşi, ci şi o stare de plăcută melancolie stimulată de rememorările unei copilării, tinereţi şi maturităţi pentru el, dar şi din tinereţile mele, referitoare la oraşul în care el s-a născut, iar eu mi-am purtat multe din zilele mele ca aviator pe avioane de vânătoare supersonice, respectiv Bacău. De aceea am şi citit cu sufletul la gură, emoţionat, dar şi cu o imensă satisfacţie intelectuală, recenta sa carte „Acuarele de demult” retrăind parcă atmosfera acelui oraş moldav, cel din primele amintiri ale autorului, adică până prin anii ’70 ai secolului trecut. Iar eu mi-am amintit de acele vremuri când modernizările au scos oraşul din nostalgiile unei istorii cu bunele şi relele sale, acea ce-i dădea un farmec aparte, dar şi o personalitate distinctă şi l-au făcut un oraş care, în general vorbind, semăna cu oricare altul adaptat cerinţelor din acele vremuri.

 

Erau, aceştia din urmă, anii în care autorul făcuse deja alia, iar eu păşeam pe străzile mai vechi, aflate în spatele arterei centrale, una cu o istorie seculară, şi mă minunam de armonia şi farmecul vechilor construcţii, cele care mai aveau să mai reziste un timp, unele, şi care aminteau de faima oraşului care se transforma profund sub ochii contemporanilor.

 

Fiindcă, da, Bacăul, aflat de la începuturile sale pe drumul comercial care străbătea Europa de la nord, de la marea Baltica până spre gurile Dunării sau la Marea Neagră, a fost un important oraş târg pomenit în hrisoave pe la anii de început ai formării statului feudal Moldova. Desigur sunt şi poveştile mai vechi, cele cu parfum de legendă care aminteau, deloc fantezist, de istoria străveche a urbei, care funcţiona cel puţin ca staţie de poştă, dar şi ca important punct de vamă între Moldova, Transilvania şi Valahia, încă de pe vremea când în Dacia se instalase administraţia romană, iar carpii din zonă întreţineau legături comerciale cu aceasta.

 

Sigur, o aşezare cu un excelent vad comercial nu putea să nu atragă populaţiile evreieşti, mai ales pe cele din Galiţia, după secolul al XVII-lea când persecuţiile imperiului ţarist îi determinaseră, ca de atâtea ori în istorie, să-şi găsească un alt cămin, însă cu preţul uriaş al unor suferinţe greu de imaginat. Este menţionată o piatră tombală din 1703 care atestă prezenţa unei comunităţi puternice de evrei în Bacău, iar în 1838 cei 1740 de evrei reprezentau 55% din populaţia de atunci a oraşului cu tot ce înseamnă acest lucru: cultură, economie, educaţie şi civilizaţie. Desigur vremurile şi condiţiile socio-istorice au făcut ca numărul acestora să varieze foarte mult, iar în anul 2011, conform ultimului recensământ, în Bacău mai locuiau 40 de evrei.

 

Ce înseamnă asta, vom vedea după un deceniu, două. Oricum, nu trebuie să ne bucurăm, deşi în prezent înţelegem mult mai bine ce legături erau între oamenii de diferite religii sau etnii, deşi acum ne despart cam o mie de kilometri, care însă nu au reuşit să facă dispărute vechile prietenii, ba mai mult, au creat altele noi.

 

Volumul scris de Roni Căciularu aduce în faţa cititorului acea lume a anilor de după război, acei ani care reuşiseră să dea o altă semnificaţie a interculturalităţii, dar şi interconfesionalismului, deşi ca să fim sinceri, vechile tare nu dispăruseră cu totul. O confesiune a autorului referitoare la o iubire din tinereţe este rezumatul perfect al acestei situaţii, într-o singură frază: Eu eram evreu, ea nu!

 

Dar autorul nu îşi centrează amintirile pe acest gen de trăiri, ci mult mai mult, respectând adevărul, ne povesteşte despre micile aventuri ale sale (pe atunci însă foarte importante!), nu uită să-i aducă un emoţionant omagiu, discret şi sincer doamnei învăţătoare Nicolau, ne vorbeşte despre salcia sub care stătea de multe ori Bacovia, despre „furtul” unor fructe, atunci când, la fel cu marele său înaintaş, Ion Creangă, constată că faptul în sine este pedepsit de o instanţă aflată mult deasupra noastră, despre obsesia frezei care trebuia să sublinieze prin formă (creastă de cocoş) dinamismul vârstei, despre perechea de pantofi care-i face o festă jenantă atunci când este invitat la dans de o fată blondă cu gura ca o cireaşă, dar şi despre teatrul urbei, loc de magică atracţie, acolo unde întâlneşte numele mari ale scenei româneşti precum Radu Beligan, Emilia Godeanu, Mişu Rozeanu sau Rozina Cambos, despre famfara care ne încânta duminicile petrecute în parc, ne povesteşte şi despre ceasornicarii din centru, ciudaţi şi bizari parcă pentru meşteşugul lor practicat în micile ateliere stradale, ori despre meserii care acum ne par stranii, precum scriitorul de la poştă.

 

Autorul nu uită să ne spună şi cum a găsit oraşul după deceniile de absenţă, având cuvinte de laudă, binemeritate afirm şi eu, pentru evoluţia sa în toate planurile existenţei. Sunt absolut fermecătoare şi amintirile din vremea când era reporter la o publicaţie centrală, dându-le veridicitate prin prezentarea oamenilor cu care venea în contact prin prisma profesiunii. Nu-i uită nici anii de studii universitare, cei petrecuţi la Iaşi, amintindu-l pe profesorul Alexandru Husar, un fel de legendă a filologilor, om de mare anvergură de care am avut şi eu onoarea să fiu apropiat în ultimii ani ai existenţei sale.

 

Roni Căciularu nu-şi scrie pur şi simplu amintirile! Într-un fel cumva misterios el le retrăieşte şi prin forţa cuvintelor sale, determinându-te şi pe tine, cititorul, să faci acelaşi lucru. Citind cartea, privindu-i şi bogata augmentare iconografică, mi-am adus aminte de o seară când în noua clădire a Filarmonicii din Bacău, una cu o acustică de excepţie, o tânără interpreta cu mult har Nightingale Serenade. Avea ochii închişi, iar toată făptura ei părea luminată de o indescriptibilă fericire interioară. Sala era fascinată de muzica aceea care ne transporta parcă spre alte sfere ale existenţei. Cam aşa mi s-a întâmplat şi cu această lectură, ceea ce mă determină să-i mulţumesc din toată inima dragului meu prieten, Roni Căciularu, cel care a folosit în acelaşi scop puterea cuvântului, armonios împletită cu vigoarea talentului său de scriitor.

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 27 iulie 2020


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.