Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO »  Fiinţa – în viziunea filosofului idealist german şi a ţăranului valah cucernic de GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 Fiinţa – în viziunea filosofului idealist german şi a ţăranului valah cucernic de GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„O căruţă de ţărani valahi

   a ţinut în şah imperii.”

        (PETRE ŢUŢEA)

 

   În Vatra dacoromână a Străbunilor noştri ardea deja ancestral, focul nemuririi, când a venit Creştinismul lui Hristos cu dogma vieţii sale veşnice, prin Apostolul Andrei.

 

   Pregătiţi sufleteşte şi milenar de doctrina marelui nostru profet Zamolxis, prin cultul Străbunilor, al nemuririi sufletului, Strămoşii noştri nemuritori au fost vestiţi aprioric, anunţaţi aşadar înaintea Vremii, de Adevărul veşnic, care ESTE Hristos.

 

   Prin urmare, se poate spune despre neamul nostru dacoromân, că nu a primit învăţătura cea nouă întru convertire, ci luminarea ei întru împlinire, încreştinându-ne.

 

   Taina cea de neînţeles – Hristos, devenind pentru dacii liberi deodată înţeleasă.

 

   Creaţia divină este o pogorâre în istorie din absolutul Dumnezeirii. Creştinismul Hristic, ortodox este o urcare din istorie a teoforilor, hristoforilor, duhoforilor, marioforilor întru Absolutul Transcendenţei unde sălăşluieşte FIINŢA divină.

 

   Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Absolut în istorie este o pogorâre din Fiinţă în Fire, rămânând însă în Fiinţă, pentru ca apoi, creştinul ortodox teofor, hristofor, duhofor, mariofor să se înalţe din firea sa înspre/ întru Fiinţa Dumnezeirii.

 

   Trăirea firii în Fiinţă nu are temeiul de consubstanţialitate, ci de sălăşluire divină, în sensul în care Duhul Sfânt sălăşluieşte în biserica – sufletul creştinului mărturisitor.

 

   Profetul nostru Mihail Eminescu îşi grăbea spiritul religios spre intrarea întru Fiinţă.

 

   Expresia sa eminamente teologică, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!”versul cel mai ortodox din lume se circumscrie tezei fundamentale a creştinismului apostolico-evanghelic ca o mare paradigmă a spiritului religios valah.

 

   Pentru valahul creştin ortodox, tocmai această „convertire” îl ispiteşte: Arta de a muri hristic, dăinuind prin mărturisirea Adevărului revelat, veşniciei. Mântuitorul S-a întrupat, iar după Sfântul Grigore Palama, S-a înomenit. Ce semantică nobilă îmbracă această expresie divină?, tocmai pentru a mărturisi Adevărul, iar omul hristic remărturisindu-l să poată urca prin mărturisire-mântuire întru Viaţa veşnică. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (Evanghelia după Sf. Apostol Ioan 14,6)

 

   „Adevărul creştinismului, mărturisea apologetul creştin Dan Puric, ţine de ordinul MĂRTURISIRII!” (Dan Puric, Cine Suntem, Ed. Platytera, Bucureşti, 2008, p. 39)

 

   Prin Suferinţă şi Răbdare, prin Adevăr şi Jertfă, prin Iubire şi Libertate, prin Credinţă şi Mărturisire creştinul teofor pătrunde din firea imanentă întru Fiinţă. 

 

   Să ne reamintim una dintre cele mai jertfelnice pilde de dăinuire dintre nenumăratele jertfe ale Neamului nostru, cea a Voievodului Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale, relatată de Dan Puric în dimensiunea românească a operei sale Cine Suntem, care recapitulează într-un fel Răstignirea şi dăinuirea, Învierea Mântuitorului, dar şi pe cea a Neamului pelasgo-dacoromân primordial.

 

   După pregătirea calvarului, a celor trei luni de tortură, Domnitorul valah a întrezărit sfârşitul: decapitarea copiilor săi şi pe a sa, dar şi finalitatea, dăinuirea neamului prin trecerea dintru fire întru Fiinţă. Şi-a îmbărbătat evlavios copiii cuvântându-le: „Staţi tari, nu luaţi seama la moarte! Priviţi la Mântuitorul nostru, Iisus Hristos!” (ibid, p. 128)

 

   Micuţul Matei a avut la început o nelinişte metafizică văzând capetele fraţilor săi rostogolindu-se în vâlvătăi de sânge, la picioarele sale şi ale tatălui său, dar bătrânul Domn l-a salvat, grăindu-i, cuvântându-i: „Neam de neamul nostru nu s-a dezis! Dacă e să mori de mii de ori, să o faci, dar să nu te dezici!” (idem.)

 

   Atunci, sufletul lui Matei, a înflorit întrezărind intrarea întru Fiinţă, zicându-i călăului: „Vreau să mor creştin, loveşte!” (idem.)

 

   Expresia ultimă a prinţişorului Matei Brâncoveanu este de fapt marea sa mărturisire, care se adaugă pururea Testamentului de Dăinuire a Neamului dac.

 

   Dăinuirea unui neam creştin ortodox poate înrâuri însă şi dăinuirea altor neamuri, dacă respectivele popoare urmează Golgota Suferinţei, Drumul Crucii – Calea Jertfei, Muntele Dragostei, Azurul serafic al Iertării şi Piscul Mărturisirii.

 

   Dar, Apusul a perceput altfel Jertfa şi Mărturisirea Brâncovenilor, făcând din martiriul lor hristic, un „mega-show”, astfel că „Gazette de France”, l-a perceput ca atare, scriind: „A fost decapitat un domnitor valah, pentru că nu şi-a plătit datoriile.” 

 

   Nu este prima oară când Apusul nu vede, nu observă, nu percepe, nu vrea să înţeleagă Jertfa şi Mărturisirea creştină a poporului dacoromân.

 

   Ca să le vezi, ca să le simţi, ca să le înţelegi şi să le poţi mărturisi trebuie să ieşi dintru fire întru Fiinţă, adică să fii în Adevăr, să arzi în Iubire, să te afli în Libertate, să te renaşti prin jertfa creştin-ortodoxă a dăinuirii într-o pregustare a Transcendentului. 

 

   Aşadar, vom pune în faţa Fiinţei două personaje inedite în felul lor ca apartenenţă la cultură şi cult: pe ilustrul filosof idealist german Edmund Husserl (1859-1938), profesor universitar la Gottingen şi Freiburg, părintele fenomenologiei şi pe ţăranul valah Gheorghe (din chemarea la memorie, la mărturisire a lui Radu Gyr, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane…), întrebat de marele filosof creştin ortodox Ernest Bernea, într-un demers al său privind identitatea fiinţialităţii dacoromâne.

 

   Profesorul Edmund Husserl înveşmântat în toga erudiţiei sale, privea sfidător asupra simplităţii oamenilor care slujeau Adevărului, Iubirii, Libertăţii în chip natural, cald, curat, firesc, fără să-l supună cercetării istorice, analizei, comparaţiei, interreligiozităţii, elaborării filosofice, interogării ştiinţifice, semănând într-un fel cu maestrul triumfal, personajul lui Nichifor Crainic din celebra poezie MILOGUL.

 

   „Cerşea la colţ un slăbănog/ În zdrenţe, slut şi fără dinţi./ Neguţătorul de arginţi/ Gândi zărindu-l pe milog:/ Eu nu dau mila mea obol/ Acestui trântor de prisos…

   Trecu maestrul glorios/ Al farmecului triumfal/ Cu spiritul în ideal/ Şi-a zis văzând pe zdrenţuros:/ E-atât de slut că mă-spăimânt/ Eu, magul purei frumuseţi!/ Şi-ntoarse recele dispreţ/ Rămasului cu mâna-n vânt.” (Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie – Versuri Inedite Create în Temniţele Aiudului, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990)   

 

   Filosoful german în aparenta sa elocinţă, confunda însă Fiinţa cu aparenţa, preluând un principiu al şcolii neokantiene de la Marburg: „Câtă aparenţă, atâta fiinţă.” (citat de Dan Puric în Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei, comunicare la Simpozionul internaţional ortodox organizat de Arhiepiscopia Alba-Iulia, martie 2008) 

 

   Ţăranul dacoromân însă, situa fiinţa (Omul) în lumina Adevărului revelat, absolut.

 

   „Ce este viaţa?”, l-a întrebat filosoful român Ernest Bernea în demersul său demografic pe ţăranul nostru. Valahul drept şi verde ca un brad falnic a răspuns fără nici o ezitare, limpede şi clar: „Viaţa-i viaţă!, dar şi multă nălucire în jur.” (ibid.)

 

   Edmund Husserl a emis o afirmaţie gnostică. Ţăranul valah a cuvântat o Taină.

 

   Filosoful occidental se prăvălise într-o prăpastie ontologică. Ţăranul român, dar „imperial” al marelui Petre Ţuţea – filosoful creştin situat pe azurul Ortodoxiei, urca înspre sensul Tainei. „Nălucirea din jur” era fenomenologic o metafizică nepercepută, o mirare sacră, dar acordată cu smerenie şi cu dragoste Tainei divine.

 

   Cunoaşterea valahului nu ţinea de curiozitatea raţională, ci de simţirea intuiţiei, de inteligenţa nativă, de înţelepciunea intrinsecă a omului religios dacoromân.

 

   Filosoful apusean se erijea în gnosticul „cunoaşterii”, iar valahul ţăran se descoperă identităţii sale de trăitor, de purtător, de mărturisitor al Ortodoxiei.

 

   Primul, filosoful german, se definea în natura sa didactică, se afla în rostul său. Celălalt, valahul îşi căpătase sensul firii, viaţa sa evanghelică, fiinţa sa hristică.

 

   Viaţa prin gena ei creată ancestral este religioasă. 

    Deci, viaţa creştină autentică, trebuie să fie Ortodoxia însăşi! 

 

   Aflarea filosofului se găsea trebăluită. Adică, se afla în treabă. Gândirea sa era autonomă, împlinită sieşi. De jos. 

    Atitudinea ţăranului nostru era bine aşezată, frumos aşternută. Rânduită de Sus. Hristic.

 

   Gândirea primului se proptea în sinele „cunoaşterii”, fiind scrijelită pe maieutica sofismului. A celuilalt flutura pe aripa harului, întruchipând aura spiritualităţii religioase a neamului său milenar, reflectată în Icoana Dumnezeirii.

 

   Filosoful apusean caută, observă, analizează, calculează, emite o ipoteză.

   Ţăranul valah simte, trăieşte, se împlineşte, vibrează, mărturiseşte Teza absolută – Adevărul.

 

   Filosoful se reflecta în lucirea catedrei, în acustica aulei, în forfota agorei. 

   Religiosul păşea liniştit, drept şi apăsat pe CALEA – Hristos ca un strălucit apologet.

 

   Primul trecea printr-o aparenţă, printr-o amăgire sufletească. Celălalt trăia în realul sufletului său frumos miracolul Liturghiei dumnezeeşti. 

 

  Filosoful încă mai căuta, ceea ce ortodoxul găsise de mult. Ceea ce se afla esenţial în el. Deodată cu el. Se regăsea pe el însuşi descoperit de Hristos. Vorba marelui artist spaniol Pablo Picasso/ Pablo Ruiz y P.: „Nu caut, găsesc!” 

 

   Filosoful german se afla singur pe Drumul căutării, cu umbra lui. Creştinul ortodox se alătura luminos lui Hristos pe Calea găsirii – regăsirii. 

 

   Pentru occidental Hristos, era un concept, un precept, un postulat, o doctrină, poate chiar o realitate profetică, dacă nu o aparenţă. 

 

  Pentru ţăranul valah, Gheorghe/ Ioan, HRISTOS  ESTE „CALEA, ADEVĂRUL, VIAŢA!”, adică Iubirea, Dreptatea, Libertatea, Frumuseţea, Mărturisirea, Mântuirea, FIINŢA, poate chiar basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.”

 

   Filosoful exista în timp sub vremuri. Religiosul trăia deja atemporal, în eternitate.

 

    Apuseanul vorbea uşor, logic, dezinvolt, expunea dialectic, rostea o axiomă. 

 

   Răsăriteanul ţăran valah grăia smerit, dar autoritar, asemeni profetului dacoromân, filosofului creştin, gânditorului ortodox prin excelenţă precum Mihail Eminescu, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Traian Herseni, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Ioan Ianolide, Radu Gyr, Virgil Maxim, Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Constantin Galeriu, Nil Dorobanţu, Daniil Tudor, Ghelasie Gheorghe, Iustin Pârvu, Atanasie Ştefănescu, Aspazia Oţel-Petrescu, Mihail Diaconescu, Dan Puric…, care devin teologi, cuvântători de Logos, adică mărturisitori care cuvântă. 

Brusturi – 06.08.2020- Schimbarea la Față