Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » STELIAN PLATON: POTECILE NEGRE IV (POEME)

STELIAN PLATON: POTECILE NEGRE IV (POEME)

În loc de fabulă

 

 

Într-o zi trecea prin luncă

Cu căruța, un pescar,

Și distrat vorbea la pește

Pe-atuncea n-avea cellular.

 

Azi prinsese mai mult pește

Și gândi că-i cu noroc,

Văzându-l vulpea șireată

Gândi că poate-i nătântoc.

 

Vicleană cu dibăcie

Sări-n spate la căruță

Și-arunca pe drum cu pește,

Sprintenă ca o maimuță.

 

După ce goli căruța,

Se-apucă de preparat

Și prididită de foame

Luă start la-ngurgitat.

 

Chiar atunci trecu pe-acolo

Ursul brun ca în poveste,

Și ca primarul Vanghele

Zise cum și „ care este”.

 

Ocolindu-și adevărul

Ea mințit ca A. Năstase,

Că ținând coada în apă

Zeci de pești își adunase.

 

Auzind acestea ursul

Exaltat fugi la râu

Și în râu băgându-și coada

Stătea în apă pân-la brâu.

 

 

Așteptă chiar toată vara

Și în iarnă ne-ntrerupt

Mai apoi de plictiseală

Trăgând de coadă i s-a rupt.

 

Nu putea să scoată coada

Râul înghețase tun,

Și căta acum pe vulpe

Furios ca un nebun.

 

De-aia n-are ursul coadă

Și are un prost renume,

Cum și noi în vorbe credem

Prea des fără-nțelepciune.

 

 

 

 

Lacrimi pe pâine

 

 

Pe cărări ce duc spre viață visele dispar ca fumul,

Din normalul de-altădată astăzi ne-a rămas doar scrumul,

Amintirea este-o toamnă ce-ntristează orice floare

Iar dorința amânată e-o fereastră-n așteptare.

 

Cu speranțe-n semnul crucii am trimis email la stele

Și de secoli izbăvirea e imensă-n aquarele,

Prin urmare spun smeriții și nu-ntâmplător doar unii,

Doar în chipul din icoane găsești sensul rațiunii.

 

Poate astăzi în protest multe vorbe avem străine,

Iar ierarhii sfinți să-nceapă a-nțelege chiar de mâine .

Dar abia atunci s-aude bătând toaca în Voroneț

Și ne-o dărui răsplată câte o rază de dispreț.

 

Opoziția-i Neșansa privind de sus ca din cerdac

Și nu vrea să lase țara și nici poporul ei sărac,

E nespus de fericită și tot statornică-n desfrâu

Când bătrâni primesc ca pensii câte un buzunar de grâu.

 

Jubilează și îndeamnă să fim mândri aplaudaci

Să rămână viața noastră negoț al hoților cârmaci,

Să se mire-ntreaga lume cum o țară anormală

A știut să rupă-n paișpe teritoriu, legi și școală.

 

Sunt prospere doar partide, pentru ele viața-i șagă,

Ca să-i pui mereu în frunte trebuie să dai și șpagă,

Și-ți arată să-nțelegi că nostalgia ta e miza

Când nu poți ca să consimți ce necesară-i țării criza.

 

Lângă mine un peștișor, azi a murit fără pârâu,

Înțeleg că viața însăși lui îi era ca un desfrâu,

Cum înțeleg că și-a noastră din trecut și peste mâine

Este perioada-n care vom mânca lacrimi pe pâine.

 

 

Întoarcere

 

 

Am vrut stele s-adun, să le topesc,

Zeu să fiu, plimbat în Carul Mare,

Să fiu eu acel ce nu îmbătrânesc,

Iar tu iubito să fii nemuritoare.

 

Mai sus m-am dus, de gând ce mi s-a dat,

Prea sus, chiar, aproape de lumină,

Uitând arșița ce m-a abstractizat,

Uitând c-aripa e de parafină.

 

Încet mi-am pus genunchiul la pământ

Și-am înțeles ce mic e crezul meu,

Iar pentru tot ce-i sus și sub cerul sfânt,

Este un TATĂ, Unic Dumnezeu

 

 

 

 

Maică țară

 

 

Aveai urmași vreo douăzeci de milioane

Măicuță tulburată de vanități sinistre.

Te-am protejat îngenunchind pe la icoane,

Cumpărând de la biserici aiasmă-n canistre.

 

Am aderat sperând în vechi, și noi partide

Ce-au dezintegrat ființa c-un adevăr formal,

Copiilor oferă-n hrană pesticide

Și se mândresc c-un caracter bolnav-bisexual.

 

S-au împuținat cumplit prea mult copiii tăi

Prea bună maică țară, nebinecuvântată,

Că ești a lor, spun azi agramați și băbălăi

Și cu legea-ntr-o mână, te vând încă odată.

 

Tu taci, dar pe-ntinsul tău clopote creștine

Se leagănă misterios și neputincioase.

Noi fiii tăi mâhniți, plecați de lângă tine,

Păstrăm suspinul tău în carne-n suflet și-n oase.

 

Și eu sunt fiul, un fiu din cei adevărați

Și n-aș putea să iert nicicând pe cei ce te-au tranșat.

Pe trădători și hoți eu nu pot să îi simt frați,

Pe ei și dogma lor parșivă ce te-au mutilat.

 

 

 

 

 

 

 

Lui Vasile

(„Aversa”)

 

Lasă-te cuprins de ale gândului tău trompe

Să te aducă în biroul nostru la „Aversa”

Iar să mai primim anexe-piese pentru pompe

Prădatei uzine să-i facem drumul viceversa

 

Îi caut astăzi măreția și nimic nu văd

Ferestrele-i sunt oarbe ca ochii învinși de soare

Titanică „Aversa” e acum doar un prăpăd

Mormântul de beton hibernează-n abandonare

 

Tremură confuz în geam o perdea zbătută-n vânt

Și nopțile visează că vor veni pedanții miri

Se teme că s-o mărita făr-de consimțământ

Și-i cade-n cap plafonul de-atâtea rele presimțiri

 

Dar tu, prea bunule coleg și dragă Vasile

Privești bănuitor pe unde destinul tău te-a-mpins

Nici tu și nici eu nu avem suflete sterile

Deși purtăm blazonul cireșului de ani învins

 

Ca fumul lent și rotitor de la un tren uitat

Ochii străbat mormântul de beton fără de cruce

Proaspătul trecut ne-alunecă în adânc oftat

Adânc cum ignoranța în societăți caduce.

 

 

 

Mareea de iluzii

 

 

Mareea de iluzii tălăzuind cărări creștine

Melci rămași pe țărm, convingător au ruginit

Încerc condescendent să fiu și mai firesc cu mine

Dar pleoapa ofilită nu pot să o mai ridic

 

Nici valuri răzvrătite nu mai fac pe un cal albiu

Eu și calul falnic, suntem ființe intrinseci

Ai lumii buimăcite ce-n frâie n-am putut să țiu

Grăbiți oamenii pe oameni vor tot vâna în veci

 

Copaci cu vîrful lor curat bat cerul să-l trezească

Și pier apoi în gura prea abstractului abis

Acolo unde ochiul nicicând nu o să privească

Și unde s-a născut rebel zadarnicul meu vis.

 

Fuior am încercat să fac din repezile ape

Dar m-au domesticit rupându-mi fiecare os

Atunci, eu chiar nu aflasem că seara e aproape

Că viața-i dată cu-mprumut și lumea-i de prisos

 

 

 

Micuțul pupic

 

 

Mi-ai dăruit deunăzi un pupic

Și-am simțit, să știi, cât e de mic.

Era trist, acrit, și firav și fricos,

Smerit bătea timid la un geam din dos.

 

Eu l-am invitat candid în casă

Dorindu-i să iasă din angoasă.

Dar visul vechi i se abjudecase

Și astfel părăsit el se-alterase.

 

Îl  înțeleg de ce nu a putut

Mare a fi, așa cum aș fi vrut,

Fusese sfătuit să se abție

Suspinului plătind o grea chirie.

 

Deșucheat scăpând de vanitate,

Veni știind că îi fac dreptate;

Credit i-am oferit și-un vis lungime

Cât anii ce-au trecut,

Până-ntr-o zi de mâine.

 

 

 

Meden Agan – Socrate

(Regretatului Eugen Evu)

 

Tace opoziția

S-a privatizat Justiția;

Nici în liră, nici în flaut

N-aș putea să te mai caut

Discipole Platon,

Nici în ciur, nici în dârmon,

Nici în ruina Babylon.

„Meden agan” ți-a repetat Socrate

Și tu ne-ai repetat

S-avem măsură-n toate,

S-a dus și visul c-ai putea să dai

Iubirii tale drum către rai,

Dar nu se mai vede calea

Taxe nemilose fac

Lung să răsune strâmb valea.

Frica de popi năpădește poporul,

Fecioare nu mai așteaptă Zburătorul,

E nepotcovit Inorogul,

Un urs a ros Decalogul,

Sângeră cerbul de frica ablațiunii

Ne paște doar Bruxelless-ul

Cuibul minciunii.

 

Doare prezentul, doare viitorul,

Suntem astăzi doar privitorul,

Limbajul ne moare

În gură și-n creion,

Trecutu-i inutil

Ca vorba

Lui Moș Roată Ion.

 

 

 

 

Noapte bună!

 

 

Ți s-a făcut somn?

Atunci fă-mi loc să intru lângă tine

și ghemuit atent

să nu te înspăimânt,

voi adormi voi adormi

și eu cu tine,

și tot îmbrățișați,

ci doar în gând.

Văd că ai schimbat și poza,

și obiceiuri rand pe rând,

lasă-mă să-ți spun din nou

că ești frumoasă,

să trec din nou pe lângă tine,

ca pe-atunci acasă

și-apoi fiindcă somnul tău e greu,

tăcut și-nstrăinat voi suspina

doar eu.

 

 

 

 

Mirele satului

 

 

Mai fac și astăzi câte un popas

În drum spre toate câte au rămas,

Spre-o lume ascunsă-n conabiul abisal

Închisă ca pierdutul tainic ideal.

 

Albastre umbre răsfoiesc absent,

Revine însă visul tot adolescent.

Chiar timpuriu a-nceput telenovela

Iubind pur și-aprins pe Cerveneanu Stela.

 

Ea era lumin-aprins-n clasă

Și zilnic părea tot mai frumoasă,

Fiindcă în mine se-ntindea arșița

Iubeam pe Vlad Ioana zis Oița.

 

Cu părul strâns într-o coadă groasă

Era Oița și mai frumoasă,

O văd și-acum privindu-mă aprins

Iar eu privesc ca un cireș de ani învins.

 

Durerea de-a iubi nu știu s-o strig

Dar frumoasa Lina-mi da fior de frig,

De-ar mai veni odată vremea să mă-nsor

N-aș pierde nicidecum pe Lina lu’ Mosor.

 

Era mult suavă și frumoasă

Că o și vedeam icoană-n casă,

Nu știam s-așez un gând în aquarelle,

Sau ce vrea destinul pentru toate cele.

 

Din nou mă aprindeam tăcut și clar

Când re-ntâlneam lumina de cleștar,

Cu buze roz și moi ca borangicul

Pe Milica, fata zis, a lui nea Ficu.

 

 

Mă doare  ce simt, mă doare ce văd

Și satul mă doare -expus la prăpăd

Fumul de iluzii s-a tot abstractizat,

Precum un mire, pentru ce nu a uitat.

 

 

 

 

New proletarians

 

 

Văd zilnic suplul Manhattan al lumii

Cu turnuri încolțite în beton și fier,

Cu oameni agitați călcându-și umbra

S-ajungă la serviciu printre norii pe cer.

 

Ei, roiuri de-a valma împinse de-un vânt,

Cu iluzii macerate-n sterpe consilii,

Le-au pus o pernă peste vis, și cuvânt,

Global și caustic îi conjugă futilii.

 

Ei poartă-n structură un aur topit,

Pe brațe-și duc metroul modernii proletari,

Spre nori se-aruncă cu un lift vâjâit,

Pierduți din vorba unor monocelulari.

 

Și viața i-apasă cu roata pe os,

Pe neliniști au impozit, și pe nenoroc,

Un val a-ntors lumea cu susul în jos

Și vom zâmbi blajin sub o umbrelă de foc.

 

 

 

Pe strada unui timp măreț

 

 

Eu te mai aștept să ne-ntâlnim la șaptezeci de ani

Pe strada unui timp măreț, stins în praf și bolovani,

Să ne-oglindim în Vedea, gârla blândă și tăcută

Și-n unda amintirii mele-n chipul tău țesută.

 

E caldă Vedea noastră și-mi pare că nu are glas,

Iar stelele de fel, par zâmbet pe un cer de plexiglas,

Dar când din cer se prăbușește mută câte una

Bătrâne mâini își fac semnul crucii totdeauna.

 

Pe strada unui timp măreț, stins în praf și bolovani

Se -ntoarce iară cucuveaua să ne fure puținii ani.

Eu aștept la podul mare, să mai vii să ne vedem;

Aș da orice cucuvelei, doar că n-ai să vii mă tem.

 

 

 

Nici un rost

 

 

Îmbătrâniți și năpădiți de anateme,

Să mai cântăm sau să mai râdem nu e vreme.

Ne străduim României să îi pierdem rostul

Să îl bagatelizăm și să blamăm pe fostul.

 

Că tot ce-a ridicat, pentru noi nu e un rost,

Cert și gratuit ne-a oferit și adăpost,

Și râdem că-nflăcărat făcea nenumărate,

Consolator  dorea noi să le avem pe toate.

 

C-a pus rădăcină-n tot, e azi ecou anost

Nicicum să nu uităm c-a fost singurul prost,

În viscol de foc i-au fost visele îmbăiate

Prea falnicului prost care „nu știa nici carte”.

 

Azi lumea nu mai este tot așa de fleață

Și-a însușit modelul vieții fără viață,

Politici maidanezi cinic, trag complici de țară,

Amabili sunt și reci nemiloși ca orice fiară.

 

Ne-ndrumă pe un drum de metamorfozare

La piața unde și noi suntem de vânzare.

Nici cai, nici boi nu mai cer acuma demâncare,

Le dă  abatorul un cuțit la fiecare.

 

Chiar soarele de-i ridicat pe cer de suliți

Plâng toate inutil și e pustiu pe uliți,

Prelung picotează tainic sângele-n ventricul

Cum indolenți nu știm a ridica vieții cricul.

 

 

 

 

Nu cred

(Iubitei de peste Prut)

 

Iubito, cuvinte despre mine nu prea știu,

Prea mult ne-așteptatul, doar eu puteam să fiu.

Chemările crăpate-n propilee au apus

Și-au crăpat clepsidrele-n ploi ce vin de jos în sus.

 

O lume de mătase e-n  iubirea noastră

Ne-nvăluie zăpada-n crustă roz-albastră

Ninge desperecheat cu tăceri și nici nu auzi

Crispate verbele cum cad din ochii mei uzi,

 

Nici eu nu cred în dreptul lumii de-a-mbătrâni

Și nici în dreptul Prutului de-a ne despărți.

Te-aștept pe drumul desfundat pe care tu și eu

Ieșim din intersecții pe alt drum spre Dumnezeu.

 

 

STELIAN PLATON

New York