Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » CARMEN POPESCU – ÎNTRE MINE ȘI TINE, EL… (Memento liric)

CARMEN POPESCU – ÎNTRE MINE ȘI TINE, EL… (Memento liric)

Ție

 

La Tine-I, Doamne, toată forța, în drumul ce-mi deșerți pe umeri,

Tu ești Lumina, eu sunt torța, scăpările mi le enumeri!

La Tine-I, Doamne, întregirea unui contur spre nemurire,

Eu îmi alătur strălucirea firescului în devenire!

 

Exod timid, de vorbe-nalte, așază tabăra în viață,

Ajută mintea să exalte, trăirea este interfață ,

Îmi țin iluzia la Tine, hai, protejeaz-a ei speranță!

Mister netulburat, în mine, să nu ajungă aroganță!

 

Firesc o dărui, nesecată, unui prezent cu suflet muză,

Tu o păstrează ne-ntinată, în Mâna Ta care n-acuză!

 

***

Părinte Duhovnic, popas împreună

Făcurăm la Domnul, în locuri sfințite,

Popasul acesta trăire adună,

Aici sunt vibrații din lumi adormite.

 

Lua-vom tăcerea, preaplin pentru suflet,

Cuvântul, ce spus-ați, e mir pentru viață.

L-om duce în lume, lumină-n răsuflet

Va fi în vorbire, preasfântă prefață.

 

Și fi-vom iubire, sămânță, în lume,

Vom duce, în umbre de gheață-nchistate,

Vom fi libertatea din vise postume,

Vom fi temelia în vieți asanate.

 

***

Se schimbă timpul în intensitate,

Se schimbă viața întru adevăr,

Mă schimb cu totul când îmi simt credința,

Credința vine clopot iar eu îi sunt pod.

 

Îi mulțumesc iubirii că-mi educă pruncii,

Mulțumescu-Ți Ție, Tată, infinit!

Interfața-n mine-i toată stăruința,

Prin blândețea ființei, fii binevenit!

 

Adâncesc făptura în a Ta privire,

Scot din profunzime tot ce mă sfâșie,

Întru mulțumire, dar m-aduc, pe mine,

Merg pe stânci, în unghiuri, sângele-ți dau Ție!

 

***

Încă un drum, cu Domnul, mă-nchide într-o noapte.

Uscatul uită mâna-nălțată către soare.

Părinte, nesfârșirea e cumulul de fapte,

O talpă cu nisipuri am scuturat în mare.

 

Pe vârfuri de lumină, o rugă fără tihnă

Aruncă din străfunduri protecții nestemate,

Pământul e minune, nimicul e rutină,

Și toate, împreună, iubiri neferecate.

 

Parcurs-am, fără grabă, introvertiri trecute,

Le-am îngropat pe țărmul ce se îneacă-n ape.

Ce blând ne este chipul cu zâmbete tăcute!

Ce multă e lumina când îngeri-s aproape!

 

Părinte, mulțumire! Plimbările cu Domnul

Sunt oaze de-mpăcare pentru tăceri aprinse.

Privesc din nou feeria și mă răpune somnul,

De mâine, alte drumuri ne vor privi deschise.

 

***

 

Ziua asta îmi descuie o cutie nevăzută,

Despre care numai Domnul, pentru mine, poate scrie

Rânduri pline de iubire, împietrite pe hârtie,

Viața mea, pe-un colț de vreme, cu o vorbă prea tăcută.

 

Să-mi trăiești pe tot pământul, eu voi sta la pas cu Tine,

Pe cărări întortocheate, unde soarta mă va duce,

În adâncul tău, chemarea salturi face la răscruce,

Fii un mugur de lumină, poți deschide porți aldine!

 

 

Spovedanie

 

Părinte duhovnic, vin iarăși spre tine

Cu pasul tăcerii, un prag peste minte,

Mă caută sfinții-n apus de cuvinte,

M-adună la tine, eu fug iar de mine!

 

Alerg cu apusul în hainele goale,

Mă zbucium, în taină, de parc-aș fi vie,

Mi-e sufletul flăcări în cea colivie,

Mă ține, aproape, cu brațele tale!

 

Strivesc zorii zilei cu ochi de pierzanii,

Adorm înserarea în trista minciună,

Mi-e viața o noapte sub clarul de lună,

Ajută-mi tristețea s-adoarmă-n litanii!

 

Părinte duhovnic, e camera goală,

În patu-așteptării, alarma e-n fașă.

Pictată-s cu mine, azi, parcă, o goașă

Stă trează-n perete și bea plictiseală.

 

 

Stea să vindece gândul

 

Părinte duhovnic, am zise puține!

Să las libertate, doar rugi să cuvânte,

Am strigăt, lumină și nopți în vestire,

Am pasu-n biserici ce-așteptă să cânte.

 

Părinte duhovnic, altarul se-nclină

Spre suflete fripte ce-așteaptă povețe,

Spre îngeri cu vocea uitată-n rutină,

Cu ochiul în cerul pătruns de noblețe.

 

Părinte duhovnic, îmi ești un preludiu

La marea lucrare ce vindecă lutul,

Ești minte-nțeleaptă, iar gura ți-e studiu,

Când pasul meu slobod îngândură fructul.

 

Părinte duhovnic, înalță cuvântul!

Ești stea ce răsare să vindece gândul.

 

 

 

 

***

 

Mulțumim părinte, Preasfințite frate,

An de an, sfințirea este bucurie!

O faci cu Lumină, mergător cu Domul,

Ruga de acuma este-o cununie

 

Tainică, în suflet, trupul să renască

Ca un lotus tânăr, nepătat de vină,

Pasul nostru zburde, în mulțimi zidească

Ce-ați plantat în minte, Oază de lumină.

 

 

***

 

An de an, popasul este-n prag la Domnul,

Cu prieteni veșnici care-mi sunt alături

Și mă-ntreb tăcută: Domnu-i trist când omul

Nu-și îndreaptă pasul, gândului să-i mături

 

Din tristeți de taină obsesive jocuri,

Care ard mocninde, vreasc în fiecare,

Degajând spre-nalturi limbi, ca niște focuri

Care-și rup tăcerea întru vindecare.

 

Spovedește-ți taina-n dragoste de Domnul,

Împăratu-n ceruri, vrea ca să te bucuri,

Nu să stai la strană, să te-apuce somnul,

Ci în tine viul crească-ncet, prin muguri!

 

Preasfințite-n Domnul, îți vom fi aproape,

Mulțumim frenetic, sufletul sporește

Și, prin spovedanii, timp de sub pleoape

Este fără pată când spre cer privește.

 

Drumurile toate, de pe-altarul vieții,

Ne vor fi popasul dincolo de moarte,

N-om mai scrie versuri, dar, ca toți poeții,

Noi vom fi lumina lacrimilor toate.

 

***

 

Părinte Duhovnic, prea mare-i lucrarea,

Mă caut pe mine în locuri ciudate,

Nu-s visul, nici boala, ci doar rânduiala

Din Lumile-nalte, în cer, nestemate.

 

Plec tâmpla spre tine, simbol în lucrare,

Pământul mă cheamă să-mi mângâie fața,

În laț de păianjen, îmi simt provocare,

Alerg către tine, tu ești interfața.

 

Părinte Duhovnic, e camera goală

Și-n tain-al meu suflet se zbate-ntre riduri,

Mă poartă-n lumină, mă poartă-n sfială,

Să nu-mi las credința uitată-ntre ziduri!

 

Se-apropie zorii, spre altă-ncercare,

Pășind lângă tine, o liniște cade,

Începe-voi rugă spre altă visare,

Lăsa-voi în urmă tristețile fade.

 

 

 

În duminica Floriilor

 

Iisus Hristos intră-n oraş, călare pe-un asin.

Mulţimea poartă-n suflet clocot, în mâini flori de finic,

Simbolul unui sacru Soare, al omului Divin,

Solar, în spirit cât un munte, în trupul mult prea mic.

 

Hristosul, El, încearc-acuma să facă o schimbare,

Din cer coboară între oameni, din lumi spiritual,

Păşeşte-ncet, vrea să ofere, prin fapte, înălţare

Prin viaţa de înţelepciune din Sferele spirale.

 

Toţi Îl aclamă: Osana! sunt strigăte-n mulţime.

Cu forţa Sa, Dumnezeiască, dă minţii ascuţime,

O flacără-i pe drumul aspru, voinţă, o Treime,

O trecere ce schimbă timpul, un om în profunzime,

 

O clarvedere este-n Sine, în Sfânta Sărbătoare,

Percepe raze ce vibrează, e templu de-nchinare,

Poporul are-o presimţire, Hristos nu-i simplu om,

E chintesenţa unui Tată, Sămânţa unui Domn.

 

 

Porţi spre Tine

 

Cu gându-s, Doamne, tot spre Tine!

Persoane triste-n aşteptare,

îmi strică tihna,

rup avântul,

exacerbări într-o-nchistare.

 

Deschide, Doamne, porţi spre Tine,

nu remuşcări fără-ncetare,

aş vrea să sorb din cupa plină

şi să transcend

prin înălţare!

 

M-aruncă, Doamne, în lumină,

îmi spală trupul

şi-mi dă forţă,

din adevăruri fă rutină,

să ard în Tine ca o torţă!

 

Tu, Doamne,-al mântuirii mele

ascunde-n clipa de visare

iubire,

dă-mi şi-o zi de mâine,

ajută-mă să am răbdare!

 

 

O picătură rece

 

Cu guri prinse-ntre vânturi, răsună gândul meu

Prin ploaia ce se-aşază pic, după pic, pe mine.

O picătură rece mi-a spus c-am fost evreu,

Căci El, Iisus, e-aievea şi-n talpa-i mă reţine.

 

Când a intrat Lumina călare pe asină,

Priveam, din colț, tăcută, rumoarea din mulţime,

Simţeam în trupu-I tainic şi forţa Sa divină,

Și toată-nţelepciunea desprinsă din Treime.

 

Mi-am înălţat privirea smerită, peste lume,

Se bulucea să vadă un Înţelept pe cale,

O lacrimă, din ochiul ce s-a deschis anume,

Mi s-a prelins pe viaţă şi-n haina Dumisale.

 

Azi, toat-această lume îi cântă osanale,

De mâine-un mit începe, în timp, să se rescrie,

Cuvinte, care-acuma erau trăiri banale,

Din vinerea tăcerii, vor plânge-n veşnicie.

 

 

Prin ochii Tăi

 

Prin ochii Tăi, Iisuse, a înflorit tot cerul,

Lumina regăsirii a pogorât de sus,

Din lumi mult prea înalte, s-a dezlegat misterul:

Un soare nou străluce, pe cer, de la apus.

 

Ioan premergătorul, profet între profeţi,

Te-a botezat pe Tine, Învăţătorul meu,

În Duh el mă botează, de-a pururea, prin vieţi,

Spălându-mi trupul cruce, lăsat de Tatăl Zeu.

 

Prin ochii Tăi, Iisuse, o pasăre de zboară

Are mişcarea lină, cum este pasul Tău,

E Duhul care vine în trupuri, ea coboară,

Când adevărul moare, suspină Dumnezeu.

 

Ne iartă neputinţa, robiţi suntem de zile,

Pierduţi suntem pe cale, visăm la pasul drept,

Vom rătăci iubirea, poverile reptile

Sug sângele din suflet, nu cred că-i înţelept

 

Să rătăcim de turmă, uitând mereu de cale,

De rostul nostru-n viaţă, de ce-am venit aici,

Mai bine rugăciunea s-o facem evadare,

Ținând, treziți, poteca prin pasul de furnici.

 

Mister om înţelege, la ceruri, prin plecare,

Vom fi şi noi o floare în mâna grea de Tată,

Ne va iubi cu milă, speranţa temătoare

Va fi lumina vieţii, de ură nepătată.

 

 

***

 

Oh, Doamne, credința e cât un grăunte,

S-ar vrea înmulțită, își cere tainul,

Un om, fără cârmă, și-arată veninul,

Iar altul bea lacrimi în doze mărunte.

 

O, Doamne, te simt, în adânc, ca pe-o vrajă,

Răstorni în pocal, plin de vlagă, iubirea,

Îmi plimbi, peste valuri de suflet, menirea

Să curg cu sfială-ntr-a zicerii mreajă.

 

Părinte, la Domnul, cuvinte-s puține,

În poala credinței, să spui cât te doare,

Cât plânset e-n lume și câtă rumoare,

Doar gândul spre ceruri în viață ne ține.

 

Părinte, cu daruri, răstorni peste suflet

Frântură de stele din mările fluturi,

Cu ochii la Domnul plătim doar tributuri,

Pe note de îngeri, și gându-i răsuflet.

 

Pescar pentru oameni, cu Duhul Blândeții,

Ne-ai dus peste praguri cu tălpile goale,

În ele să-nchidem a vieții splendoare,

Ce vrajă ne dărui, popas dimineții?

 

Prin Țara în care trecutu-amuțește,

Ai fost călăuză în inimi de ceară,

Nicicând, în adâncuri, cea taină nu piară,

Un pumn de sfielnici, cu drag, mulțumește!

 

 

***

 

Știi ce greu e să-ți strângi viața, dintr-o mare fără tihnă,

Când accepți intoleranța unei lumi fără odihnă?

Știi ce greu mi-a fost când vântul vâjâia la mine-n suflet

După ce ai luat avântul clipei mele de răsuflet?

 

Cât de mare era marea când o mână salvatoare

Ți-a abandonat strigarea pe un țărm fără candoare?

Am luptat cu stăruința, am luptat cu negăsirea,

Cunoscut-am suferința, umilința, răstignirea.

 

Greu mi-a fost! Divinitatea, dintr-o zonă fără mimă,

Mi-a deschis eternitatea, ajungând din nou o rimă

Pentru suflete stinghere, obosite de rutină

Și un ritm plin de plăcere pentru ochiul plin de tină.

 

Multumescu-ți vis de lume, mi-ai redefinit vederea,

Toate-s, astăzi, dor și glume, pașii tăi mi-au dat puterea

Să fiu munte de trăire, de lumină,-nțelepciune

Vânt la pupa în iubire, viața asta-i o minune!

Pe la Tine

 

Am fost ieri, Doamne, pe la Tine

Și poarta nu era-ncuiată,

Sfioasă, am bătut cu viaţa,

Tu m-ai primit în braţe,

Toată.

Veselă, tristă, blândă, rea,

Cu vocea stinsă, sfărâmată,

M-am strecurat la umbra Ta.

Din ochi, o lacrimă plecată

S-a cuibărit în barba Ta.

 

Nu milă vreau!

Vreau doar iubire,

Vreau doar iubire-adevărată,

Să mai deschid o poartă-n zile,

Să fiu iar veselă, curată,

Cu gându-ntors, din nou, la Tine.

 

Mă ţine-n  braţe strâns, de poţi,

Cu ochii rătăciţi în Tine,

Cu glasul blând, cuvântul ort,

 

Un suflet tandru pentru mine

Să-şi modeleze viaţa vid

Cu vidul care creşte-n mine,

Fără să simt c-a asfinţit

Pe drumul pietruit cu Tine.

S-aşez cu el piatră pe piatră,

Construcţii trainice s-avem,

Să simt trezvia cum se-arată

În suflet, viaţă, Doamne,-aştept!

 

Să-mi umplu sufletul de Tine,

Să nu fiu singură-n Lucrare,

Să mă învăluie-n iubire,

Altfel, viaţa-i doar rumoare

 

Și nu ştii, Doamne, cât mă doare!

 

Iluzii fără temă

 

La chivotul din vreascuri, se-adună lumi cu taine.

Deşertăciuni absurde se plimbă-ntre ispite,

Tot dornici de-adevăruri aruncă între craine,

Absurdităţi din minte, din timpuri nerostite.

 

Iluzii fără temă rescriu, acum, istorii,

În ascuţiri de lamă, răstoarnă val de vreme,

Un strigăt din blesteme revocă din memorii

Credinţa ta în pronii, care spre cer se cerne.

 

Priveşti cu tânguire la minţile bolnave,

Prin răstigniri atee, se-nvăluie-n totemuri,

Făcând nelegiuire prin spusele lor grave,

Trezit din rugăciune, mirean smerit, tu tremuri.

 

Crucificare

 

Noi răstignim un soare-n anotimp,

Lumina cade-n trup, cu talpa goală.

O jertfă este-n trecerea prin timp,

O curgere, printr-un adânc de smoală.

Ne răstignim pe noi, topiți în noi,

În nesupuneri, plânge răstignirea,

Legați la ochi, prin zile cu noroi,

O cruce ține-n mâna sa iubirea.

 

L-am răstignit, cândva, și pe Iisus,

Pe Golgota, mulțimea-n necredinţă

A eludat un soare la apus,

Din sânge-n cupa morții-a curs știință.

 

De ce ne-am răstigni în primăveri

Și-n primăveri, să înviem din nou?

Dacă noi am strivit prin învieri

Un suflet nobil, de ce-l vrem cadou?

 

Cioplește crucea omule-n simțiri,

Tu răstignește-n vieți, un timp pierdut

E strigăt ce distruge nemuriri,

 

Îţi fă din primăveri doar început!

 

Urc

 

spre cer

cu trupul

cruce,

 

la răscruce,

plânge

viaţa.

 

Este râul

ce te duce

pe un drum

fără venire.

 

O trăire

se prelinge

printre clipele

de gheaţă,

 

parcă-s mute,

slute,

crude…

 

Trenul intr-acum

în ceaţă.

 

Rupe viaţă.

 

Trupu-i răstignit

pe cruce.

 

***

Părinte Duhovnic, cu Duhul Blândeții,

ne-ai dus peste praguri, cu tălpile goale,

în ele să-nchidem a vieții splendoare,

ce vrajă ne dărui popas dimineții?

Prin Țara în care trecutu-amuțește,

Ai fost călăuză în inimi de ceară,

Nicicând, în adâncuri, cea taină nu piară,

Un pumn de sfielnici, cu drag, mulțumește!

 

***

Privesc o icoană și timpul se-oprește,

Devine fereastră cu ochii spre Tine ,

E foc care arde, cuvânt mistuiește,

Se stinge în suflet, doar forma îl ține.

 

Pe străzi curge viață, lumina se-aprinde,

Ridică trăirea spre cerul ce tace.

O rugă se-neacă, spre inimă tinde,

O prinde tăcută cu mila rapace.

 

Fecioara răsună ca vuietu-n mine,

Ea este întâia ce poartă credința,

E templul cu vocea topită-n suspine,

Mă-nalță la Tine și-mi tremură ființa.

 

***

Doamne, n-am viața culeasă din cioburi de gând,

nici sabia clipei în ochi spumegând,

sunt cruce cu ochiul rămas în pustiu,

sămânță să sameni în pasul târziu.

 

În zi de sărbătoare

 

În ochi ți se citește eternă bucurie,

Iubirea ți se țese pe buze fără patimi,

Cuvântul este crucea crescută din trezvie,

Tu, mâine, ca-ntr-o glumă, să te-nfășori în datini!

 

Lumina să-ți răstoarne, în suflet, carul mare

Și aștri lumineze o noapte-n începuturi,

Un soare să-ți aprindă o zi de sărbătoare,

Părinte,-n restul vieții, să nu plătești tributuri!

Pe foi de gânduri

 

Întind spre Tine mâna, parfumul din poveşti,

Mă-mbăt cu dărnicia din nopţile cu vise,

Îmi poposeşti în tihnă, din vieţi dumnezeieşti,

Te-acopăr cu velinţa de frunze compromise.

 

Întind spre Tine mâna, culoare din vitralii,

Pictat în rugăciunea unui cuvânt proscris,

Te-nchin la miezul nopţii, desperechind metanii,

Te legăn în altarul cu chivotul deschis.

 

Te-aştern pe foi de gânduri cu şoaptele din ceruri,

Prin zboru-nţelepciunii, fac salbă printre stele,

Te-adăpostesc la umbra iubirii roasă-n geruri,

Din brazdele cu spice, fac coşuri cu nuiele.

 

Zburăm prin orizonturi cu paşi albiţi de-un înger

Și ne lăsăm, o clipă, purtaţi de Noul Soare,

Să-i dezvelim căldura născută de un fulger,

Cuvântul Viu să curgă din vetrele astrale.

 

Mult drag

 

Azi, Pruncul vine-n case cu multă veselie

Și focul arde molcom, în suflet, bucurie,

Animă o poveste, din moși strămoși lăsată

Să umple-ntreaga lume, cu vocea-i cizelată.

 

Tu, Om de vreme nouă, să umpli cu lumină

Și trupul, dar și mintea, în suflet rădăcină

Să-nalțe pân’ la ceruri iubirea fără pată

ce curge prin tulpină, acum, ca niciodată.

 

***

 

Nu-i graniță în suflet. Istoria-n cuvinte

E vie în biserici. Povești sunt prezentate

De-o minte înțeleaptă și-o inimă fierbinte

Și veșnic ascultate de cugete înalte.

 

***

 

Frumoasă ești biserică-ntru Domnul,

În ziua sărbătorii României!

Ce liniște-i în suflet! Chiar nesomnul

Se odihnește-n brațele trezviei.

 

Fecioară

 

Prin Tine, Mamă bună, iubirea mea pluteşte

Spre vieţi purificate, spre zâmbete celeste.

În mine, dragă Mamă, popasul tău vuieşte,

Te simt cu-ntreaga fiinţă, făptură de poveste.

 

Mă-ncorsetează timpul, pe creste adumbrite

De taince iluzii, mă vreau nemărginire,

Fecioară din înalturi, priviri necontenite

Dospeşte-le în mine, să-mi scriu redefinire!

 

Nu-ţi dărui multe slove, nici vorbe nu ştiu spune,

Trăirile-s ardente, se zbuciumă-ntre maluri,

Îmi răvăşesc adâncul, nu vor a se supune,

Mă ia-n a Tale braţe, mă plimbă peste valuri!

Să nu-mi mai las nici umbra pe timpuri fără formă

Şi ochiul să adoarmă, nici pasul să nu umple

Un gol, doar răstignirea, în rima neconformă,

Rămână-n rugăciune, hai fă-o,-ncet, să umble!

 

Ție, bucurie

 

Ce minte ți-a dat Domnul, ce mâini și ce răbdare,

Ce drum fără scăpare, ce-naltă căutare,

Să vindeci vieți rănite, să nu cunoști odihnă,

Pe poarta cercetării, nici tihna n-are tihnă!

 

Te-ai depășit pe tine, din tine,-ai dat la altul,

Crescut-ai generații, am cunoscut înaltul,

Pătruns-ai bisturiul cu mâna și cu mintea

În carnea rătăcită, de i-ai găsit sorgintea.

 

Ne-ai învățat, în luptă, să nu ne pierdem firea,

Războiul nu-i o luptă, nici clipa, nemurirea.

Răbdarea să se nască din mâinile fierbânde

Când moartea-și cere drepturi și bolile sunt pânde.

 

Cum să nu-ți văd talentul, să nu-ți iubesc menirea,

Să nu-ți sărut obrazul, să îmi ascund privirea

Când noi, din a ta mână, în trudă, ne-am luat zborul

Și, în a ta virtute, ne-am adâncit izvorul?

 

Am vrea să-ți stăm alături, s-aducem bucurie,

Să nu-ți privezi blândețea, ne-o dă și lui, și mie,

Nevoie-avem de tine în veșnica lucrare,

Maestre, mulțumire și-o caldă-mbrățișare!

 

Ce-aş vrea?

mamei

 

Se-ntunecă în amăgiri de viaţă,

Pe coate, bube plâng amurgul iernii,

În suflet nicio urmă de speranţă,

Doar clopot tras în strigăt de vecernii.

 

Mai cânt-o clapă la căderea serii,

Eu nu ştiu cât e ceasul din altare,

Tristeţe-animă taina revederii,

Pe holul dintre cripte, e rumoare.

 

Azi, te-am lăsat de veghe cu strămoşii,

O viaţă stinge viaţa la hotare,

În chingi, un demon leagă doar leproşii,

Nu vreau să te găsesc în altă stare!

 

Se luminează-n ziua nemuririi,

Prin purgatoriu, treci cu viaţa-n mână,

Doar pământeană-i haina amăgirii,

În lumea de apoi, nu-ţi mai pui frână.

 

Mama

 

Privirea ţi-e, de-atâtea stele, plină

Şi trupul este plin de nemurire,

Când palma ta pe-a tatei o alină,

O umple cu a visului iubire.

 

Zburaţi în slova timpurilor goale,

Veniţi în lumea plină de păcate,

Să mângâiaţi cu mâinile astrale

Durerile, în mine asudate.

 

Vă simt tăcerea şi m-apucă dorul

Când noaptea o deschideţi cu sfială,

Aş vrea să îmi goliţi în somn ulciorul,

Să ostoiţi o sfântă amorţeală.

 

Aş săruta privirea de lumină

Dar n-o pot face, sunteţi prea departe,

Pot doar să vin cu voi într-o grădină

A dimineţilor cu vise-nrourate.

 

De-aş şti…

gând închinat tuturor dragilor noștri, plecaţi în locuri luminate…

 

Nu ştiu magia să te-aduc din moarte,

Nici nu cunosc, în lut, să plămădesc.

Un chip de înger exilat departe,

În universul pur, nepământesc.

 

Nu ştiu cuvinte să-ţi înalţ la ceruri,

Să m-amăgesc cu linişte, n-am forţă,

Mă las purtată în destin cu geruri

Când te aprinzi în mine ca o torţă.

 

Îmi mint o clipă prinsă-n promoroacă

C-o rătăcire dintr-o vreme-apusă,

Te iau de mână, totul pare-o joacă

În noaptea de iluzii, nepătrunsă.

 

 

Discipoli

 

Primește-mă, Iisuse, în Rugăciunea Ta,

Deschide-mi floarea minţii, ca să-Ţi învăţ Făptura,

Albeşte-mi nemurirea, Lumina,-n fuga mea,

să-mi netezească calea, să-ţi sorb Învăţătura!

Desăvârşeşte-mi, Doamne, cuvântul ce-l rostesc

printre păduri de oameni, desţeleni-voi gândul

în pasul lor de ciute, în saltul pământesc,

să-Ţi simtă mâna caldă, în ei să fiarbă cântul!

 

Aşterne, pe-o tăbliţă, Înţelepciunea Ta,

vom fi elevi destoinici, ne vom afla menirea

în zborul spre-mplinire, sfioşi, te-om căuta

prin rugă, vom cunoaște cum ne predai iubirea!

 

 

 

***

 

 

Am renăscut, ținându-te de mână,

Iisusul meu, pe lespedea tăcerii,

Cu pas timid, în clipa Învierii

M-ai scos din labirint pe a ta strună.

 

Îți stau aproape în lumina clipei,

Lumescul mi se-ascunde după pleoapă,

Aghiasmă curge când sfințești o apă,

O sorb în taină, dând fior aripei.

 

Azi strălucești, în mine-i bucurie,

Ți-oi sta aproape pân’ s-a coace timpul,

Voi fi o ciută în întreg răstimpul,

Voi fi iubire întru veșnicie.

 

La masa mea

 

Te-am invitat, la masa mea, Iisuse,

De ziua Învierii Tale întru Domnul,

Bucate-alese, timpul îmi vânduse,

De-atâtea aşteptări, frigea nesomnul.

 

Am tresărit când mi-ai bătut la uşă,

Nu mai speram să Te-ntâlnesc pe Cale,

De când mă plămădisei din cenuşă,

Voiam să vii cu trupul fără zale.

 

În multe vieţi am plâns a ta durere,

N-am bănuit ce grea Ţi-e suferinţa,

Cu timpu-am înţeles că în tăcere,

E minunat să lupţi cu neputinţa.

 

Sunt bucuroasă c-astăzi se relevă

De ce-ai ales să vii, să te hulească,

Când orologiul ţi s-a stins de sevă,

Tu ai spălat obida omenească.

 

Am masa pregătită cu iubire,

Speram să vii, desculţ, în lumea noastră,

Să-Ţi spun: „O, dulce Stea din amintire,

Cât m-amăgesc în viaţa mea sihastră!”

 

Îţi înfloreşte chipul cu lumină,

Eşti bucuros, Iisuse, că-s cu Tine

Pe Calea împlinirii prin rutină,

Cuvântul Tău se-adăposteşte-n mine.

 

Pentru Credinţă, duc orice durere

Și piedici, bariere, urc şi ziduri,

Spre-a mă-nălţa,  durerea e plăcere,

Voi face paşi ermetici între riduri.

 

***

Părinte Duhovnic, sunt fiică-ntru Domnul,

De astăzi, îmi pare că-s mai vindecată,

Iisus creşte-n mine, toiag mi-este Domnul

Şi-n marea de gânduri mi-e lira-mpăcată.

 

Pe scara-mplinirii, vom fi împreună

Mai liberi, mai veşnici, cum n-am fost vreodată.

Părinte Duhovnic, sub dalba cunună,

Al cerului zâmbet e-averea mea, toată.

 

Pictat-am în mine o sfântă-n biserici,

Lăsat-am pe ruguri năframa tristeţii,

Cu ochiul prin lume şi viaţa-ntre clerici,

Îmi fac rugăciune, m-aplec cărunteţii.

 

Părinte duhovnic, fior din litanii

Pulsează în Sine, mă umple de forţă,

Azi, lutul adoarme, sunt plină de danii

Şi-n suflet mi-e ziuă şi pasul mi-e torţă.

 

Rugă

 

O, Doamne, mi-e viaţa ispită,

Se zbate în templul iubirii,

O clipă, de Tine zidită,

Mă-nnoadă în somnu-mplinirii.

Mi-s paşii pe valuri fierbânde,

De-atâtea frustrări nerostite,

Plutirea-ntre vise plăpânde,

Se pierde-n speranţe cernite.

 

O, Doamne, mă ţine în braţe,

Îngroapă-n pământ neputinţa,

Dorinţe cu buzele hoaţe

Mi-aruncă din braţe credinţa.

 

Mă-mpiedic în baia de alge,

Mă-ncurc în mormanul de iţe,

Când dor de înalt mă atrage,

Mă scutur din vălul cu fiţe.

 

Mă poartă în palma trezviei,

Dă-mi forţă să urc pân’ la Tine,

Nu vreau să dau frâu nebuniei,

Aprinde Lumina în Mine!

 

 

 

 

 

 

 

O pace

 

Îmi culcă infinitul tăcerea pe perete,

În vechea catedrală cu tălpile de gheaţă,

Adună-n candelabre emoţii și percepte

Iar dangăt surd de clopot, cu vocea-i mă răsfaţă.

 

E linişte la strană, veşminte spun secrete,

Nici corul nu se-aude cu vocea-i cizelată,

Lumini îşi plimbă ochii pe formele discrete

Pictate cu sfială, pe cărămida coaptă.

 

Spun rugăciuni în taină, genunchii nu se-ndoaie,

Rămân cu faţa-ntoarsă, spre lumi imaginare.

Condeiul plânge-n mână, cuvinte plâng pe foaie,

O pace se aşterne pe suflete stelare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gând de mulțumire

 

Cu gândul, venit-am să dăm mulțumire,

Iluzii din minte, nespuse vreodată,

Au fost îmlinite prin cea mântuire

În zborul spre cerul, din Țara-nsemnată.

 

Nu știm când trecut-au tomnatice zile,

Lucrează în minte, vibrând inocență,

Făcut-ați părinte din ternele file

Lucrare în suflet și-n trup abundență.

 

Deschis-am spre Domnul surâsul tăcerii

Și-n colțuri de viață, pătruns-a lumină,

Când ruga din noapte e dată-nvierii

Și pașii-n biserici au prins rădăcină.

 

Părinte, iubire a curs din înalturi,

Din vechi părtășanii, sorbit-am putere,

În noi, o speranță venit-a în salturi,

Spălat-a tristețea cu-a sa mângâiere

 

Și ochii umplut-au mirifice temple

Și ruga, trimisă în lumi nevăzute,

Găsit-a odihna pe dalbele tâmple

Și corpul destins e în țări neștiute.

 

Iisus, întru viață, ne-a dus către Domnul

Pe căi, plecăciune cu trupuri cernite

Să facem la temple, trezindu-ne somnul,

Trezvia să curgă prin oase smerite.

 

Ce vise, ce oameni ținut-am aproape?

Toți Sfinții din ceruri în noi poposit-au,

În minte, istorii poveți să dezgroape

Și-n suflet, dorința de-nalt dezgolit-au.

 

Părinte, aducem cu drag mulțumire,

Prea multă căldură, cernut-ați în oameni,

Rămâneți iubire, să fiți nemurire,

Iar noi, în lucrare, n-om fi printre fameni.

 

 

De ce, decor

 

În vise, Doamne, mi Te-apleacă,

Concert să fie a mea viaţă,

Deschide cerul prin vibraţii,

La Tine, Doamne, mă înalţă!

 

Din zi în zi, sunt pregătită

Magia Ta să mă vegheze,

Lumina din pocal de taină

În trupul meu să vegeteze.

 

Sunt stâncă într-un râu năprasnic

Şi rădăcina rău mă ţine,

Îmi spală, Tată, aşternutul,

Mă curăţă să merg la Tine!

 

De când Te ştiu sunt nemurire,

Pe umeri mi-am purtat trecutul,

M-adună, Doamne, dintre zile,

Că am plătit destul tributul!

 

Sunt veselă, de ce-aş fi tristă

Pe calea Ta să mă strecor,

În nimbul Tău, iubirea-i prinsă,

De ce mă laşi să fiu decor?

 

 

Dăruieşte, Doamne

 

Dăruieşte-mi, Doamne, lacrimi,

Să mă curăţ de trădare,

Nu mă rupe între patimi,

Nu e timp pentru-aşteptare.

 

Dăruieşte-mi, Doamne, zâmbet

Cu lumina sub picioare,

Vreau s-adun speranţă-n cuget,

Vreau doar trepte de-nălţare.

 

Dăruieşte-mi, Doamne, visul

Unui zbor spre elevare,

Să mă spăl de compromisul

Ca stigmat, în derulare.

 

Dăruieşte-mi, Doamne, versul

Ca un clopot de-mpăcare,

Cu tăcerea, să prind sensul

Vocii Tale solitare.

 

 

 

În holul din casa-ntomnată

celor plecați dintre noi

 

Ce zgomot se-aude? Sunt singură-n casă, dar scârțâie ușa, podeaua se lasă.

Amestec coliva cu sufletu-n gură, de parcă trecutul mă prinde de mână.

Spun rugi pentru mamă, spun rugi pentru tată, spun rugi pentru îngeri și sunt fascinată

de ziua în care-mi chem iarăși strămoșii, sfințită terestru când cântă cocoșii.

Din mână scap cana. Cu trupu-s atentă. O umbră mă-mpinge, am vocea prudentă.

– Ah, voi…

– Revenirăm cu forma-ntre oameni. Pomana de astăzi e bobul ce-l sameni

în trupul eteric. Ca fumul se-nșiră. El merge în zboru-i spre altă lumină.

– Sunt sora ta, soră, iar eu ți-s trecutul.

– Sunt fratele înger, pe care tumultul l-a scos la lumină prin poarta din față,

Acum, mă privește, am trupul o ceață!

– Privește! Privește! Bunica, bunicul. Vin astăzi din-nalturi s-atingă nimicul.

Vin astăzi spre tine. Simbol, o pomană. Vor duce în ceruri, ca hrană umană.

Și dorul de tine vor pune-n pământuri și pasul teluric, o spumă în vânturi.

– Venirăm, venirăm să fim împreună! Familia-ntreagă. Un tot în furtună.

O lacrimă-n taină să creștem în stele și trupul de ceară să prindă-n inele

iubirea, tainul ce umple înaltul sau pâinea ce-o dărui, hrănească uscatul.

Așez multe linguri la masa de taină. Sunt scaune multe, dar numai o haină

atârnă în holul din casa-ntomnată. O ușă se-nchide și fierberea toată

din minte coboară, cu frigul în gură. N-am vorbe, doar vise și-a timpului zgură

mă prinde de mână în mut-aritmie. Sunt toamnă în carne și sunt, încă, vie.

 

 

 

Asceza unui bob de muştar într-o mare pietrificată

 

Orizonturi închise, orizonturi strâmbe dispar. Nici timpul, veşnicul gonaci, nu mai are relevanţă. Bobul de muştar, faţă în faţă cu el însuşi, îşi desăvârşeşte evoluţia. Doar atunci îşi cunoaşte mărimea.

Într-o contopire cu Dumnezeu, devine înfinitul. Preia forţa Tatălui şi se rostogoleşte odată cu universul. Este incipit şi sfârşit, este creatorul culorii, iubirii, cuvântului. Este creatorul lui prin forţa iniţială. Este povestea unui adevăr pur, necontrolat de absurd. Este forma împlinirii totale. Este concretul părăsit de abstract. Este adevăratul bob de muştar.

 

 

 

 

 

 

Transcrişi de oboseală

 

Prea simpli, dar ermetic, ne-nchidem în canoane

Noi, aroganţii veşnici, cu zâmbetul pe toane,

Plutim în plictiseala produsă de-nchistări,

Ferfeniţăm plăcerea în mii şi mii de stări.

 

Noi, răsculaţii veşnici, transcrişi de oboseală

În mintea cu ţărână, care pe mulţi înşeală

Cu râsetul homeric şi vocea îndesată

În pieptul servituţii, ca-n vinerea damnată.

 

CARMEN POPESCU