Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » EMILIA STROE: TELEFONUL – JURNAL                  

EMILIA STROE: TELEFONUL – JURNAL                  

Motto: ,,Trecut-au anii …” ( Mihai Eminescu)

 

 

Am 19 ani și nu știu cum am ajuns să fiu mămică, atât de repede!  Prin câte am trecut!  Parcă nici nu a fost viața mea !

Mai ieri eram o copilă care mergea la școală, mai ieri am terminat liceul, am dat și examenul de bacalaureat, iar apoi m-am căsătorit cu Andrei, prietenul meu din anii adolescenței.  Locuiesc intr-un sat din vestul țării, un sat în care trăiesc în armonie români, unguri, nemți și sârbi.  Am facut naveta la liceu, in orașul capitală de județ, atât eu, cât și Andrei.  După ce am absolvit liceul, mă gândeam să mă înscriu și eu la o facultate, după obicei. Până la urmă, m-am căsatorit cu Andrei. Părinții mei au un mic magazin la stradă unde se vând de toate, de la produse alimentare,  la băuturi și imbrăcăminte.  Ei au considerat că le-aș  fi  de mare ajutor dacă aș vinde eu în locul lor. Andrei stă tot în casa noastră, este, cum se zice, ginere în casă. El a dat examen la Facultatea de fizică,  dar nu a intrat.  Dupa nuntă, dragul meu Andrei  s-a mutat la mine.  Locuim la etaj, unde sunt două camere și o baie.  Este o casă renovată, reamenajată și  foarte spațioasă.  Părinții mei au rămas la parter, pentru că nu vor să mai urce scări.

Nici nu știu cum au trecut toți acești ani, anii copilăriei și adolescenței mele ! Când mă uit în urmă, mi se pare, după câte mi s-au întâmplat, că parcă aș avea o sută de ani ! M-am bucurat când am aflat că voi avea un copilaș.  Andrei  era și el în al noulea cer.  Părinții mei își doreau  să audă un gângurit de prunc în curtea lor. În fiecare dimineață mă priveam în oglindă și-l întrbam pe Andrei cum îmi ,,vine’’ burtica.

Am mers regulat la controalele medicale cerute de medicul ginecolog, mi-am făcut ecografiile necesare, apoi când bebelușul a crescut și l-am simțit cum se mișcă în burtica mea, am fotografiat ecografiile. Port copilașul meu nu numai în mine, ci și pe telefon !

Mă gândesc uneori,  oare cum se vor fi descurcat mamele înainte, fără tehnica de azi ? Mama mea, bunica sau străbunica mea ce vor fi știind ele atunci despre sarcină, despre evoluția ei, despre naștere ? Se vor fi îmbolnăvit și ele, cu pruncul în pântecele lor ? Și oare cine și cum le-o fi ajutat ? Mie mi s-a facut rău o singură dată, într-o seară și am sunat-o imediat pe doamna doctor ginecolog, iar Andrei  m-a dus într-un suflet cu mașina, la dânsa,  la cabinet. Mi-a spus:  ,,Alina dragă, stai liniștită, odihnește-te, vei face niște analize când voi fi eu de gardă la spital.  … Te-ai agitat cam mult, se vede treaba ! ’’ Am făcut și analizele,  care mi-au ieșit bine. Am stat internată  în spital două zile, apoi am revenit acasă. Când mi se făcea dor de bebelușul meu, mă uitam pe telefon la fotografii.  Andrei zicea că abia așteaptă să-l vadă acasă.  Peste câteva luni urma să nasc.  Am ajuns la una din cele două maternități din oraș și m-am internat.  Mai erau alături de mine încă nouă gravide.  Am aflat cu stupoare că ne-am infectat toate, fără să știm exact sursa și că va trebui să stăm izolate 14 zile. Este o boală cumplită care a pus stapânire pe aproape toată planeta, iar medicii și asistentele, având grijă de pacienți, sunt cei dintâi expuși. Boala se manifestă urât de tot, debutează ca o gripă, apoi se agravează, virusul  îți atacă plamânii, ajungi  la terapie intensivă, unde respirația se face cu ventilatoare mecanice, pâna ce nu se mai face deloc !  Imagini înfricoșătoare circulă la televizor, pe internet, din toate spitalele lumilor civilizate, unde oamenii zac întinși pe holuri, nemaifiind  paturi în saloanele de spital. Nimeni nu poate spune exact cum a apărut acest virus atât de rău, care a făcut și face sute de mii de victim, răspândindu-se cu o viteză fantastică și închizându-ne în case de teama  lui.

Maternitatea  la care m-am dus eu a apărut și ea pe micul ecran, cu noi, aceste tinere gravide, izolate și ținute departe de bebelușii noștri.  Asistentele au luat micuțele făpturi și le-au dus într-un salon alăturat. Ne trimiteau fotografii cu copilașii și așa am reușit să-mi văd pruncușorul.  Noroc cu telefonul !  Apoi după câtva timp ne-au externat, dar copilașii au rămas în continuare la spital. Fiecare mămică din cele cu care fusesem internată își redobândise bebelușul, numai eu_ nu.

Într-o dimineață, primesc un telefon de la o doamnă asistentă.   Mă chema și pe mine să-mi iau copilul acasă.  Am urcat în mașină cu Andrei și am pornit spre spital. Nu-mi venea să cred ! Când l-am ținut pentru prima oară în brațe pe copilașul meu, am început să plâng.  Asistentele și doamna doctor la fel.  Le-am emoționat și pe dânsele.  Erau acolo și reporteri de la diferite televiziuni.  M-au întrebat ce simt.  Le-am raspuns simplu:

-Nu-mi  vine să cred că, după două săptămâni imi țin copilul în brațe ! Când am plecat și l-am lăsat în spital, mi s-a părut că o parte din mine a rămas alături de fiul meu în spital !  Pot spune că abia acum am născut ! Iată, în sfârșit îl țin în brațe pe copilașul meu !  Iar lacrimile îmi șiroiau pe telefon, prietenul meu de nedespărțit !

Apoi am intrat in mașină, iar Andrei, fericit că este cu ,, întreaga’’  lui familie, a pornit spre casă, hotărât parcă, să nu mai permită niciunui virus să se atingă de soția sa și de copilașul lor.