Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Alice PUIU: Iluzie a formei (poeme)

Alice PUIU: Iluzie a formei (poeme)

Umbre desculțe

 

Crești ca o tăcere din abisurile nopții

curgând fantomatic printre ziduri

ce-n arborescente glasuri ale plecării

despletesc coridoare dintr-un labirint

în care timpul rămâne doar un minotaur

sfârtecând povara dintr-un mit,

printre ruguri arzând neuitarea din pleoape,

printre câmpuri ce-și împrăștie singurătatea

în ciulinii înghețați dintr-un psalm

când înserarea din noi e-un țărm respirând

ultimul zvâcnet din corăbii abandonate

ne întâlnim umbrele umblând desculțe

într-o duminică ciobită de-o ninsoare

ce-n lutul aspru al zeului din noi

scrie uimirea unui înger în hăul din Cuvânt.

 

 

Mirarea orei

 

ceva s-a pierdut printre primăveri

și-i aud culoarea crudă rătăcind

printr-un frunziș de lumină

ceva izbucnește-n umărul meu drept

ca o întoarcere într-o nebănuită clipă

în care plecarea din mine

arde-n altar uitări din alt tărâm

ceva-mi străpunge umărul stâng

ca un arbore ce-și face loc să iasă

din văzduhul cuvintelor

răstignindu-mă de primăvară

tăceri  pătrund în sângele literei

și-aud arsura mugurilor cum izbucnește

în tâmpla unui înger ce m-a-nnodat

de-o enigmatică reînviere

odaia își dilată pupila

și mă absoarbe-n acest vârtej de spații

ce-și caută drum prin geamul atârnat

de galopul ierbii lacome

și-n necuprinsa sete de lumină

când mă întorc în zborul dintr-o floare

când mă pierd respirație într-un lan de stele

se-aude mirarea orei

în care primăvara e-un copil

care mă întreabă

ce e moartea …

 

 

Cerșetor de vise

 

Din rugăciunea unui amurg

încremenit în frunza oarbă

a unui cerșetor de vise

cresc primăveri descolăcite

de fumul îngânând pe deal

tăcerea umbrei dintr-o pasăre de nea

și-n curgerea letargică din miezul verde

ce dezvelește-n ramuri

durerea unui cer în căutarea formei

din pâinea de lut atinsă de cuvinte

se-aud pașii tăi rătăcind

printre atomii viscoliți

de oboseala materiei arse,

în urma ta întrebări aprind bolta

prin iarba apelor siderale

iar mugurii clipei adâncesc

într-un vis de fluture abisuri

în care tu îți tălmăcești cărarea

croită din cioburi de stea.

 

 

În frunza unei rugăciuni

 

Curge-o singurătate de ram

prin somnul aspru din oglindă

fără răspunsuri crește o linie

unind abisuri ce-și caută semnul

în vălmășeala de muchii rănind

plusuri și minusuri rătăcite-n

calcule oarbe,

strigă o tăcere prin ziduri

această neînțeleasă furie a neființei

e-o viscolire de umbre pe străzi

îndurerate de-o primăvară

ce-și adâncește neputința de a fi

doar zbor de muguri

când cenușa-și scutură petala stinsă

pe-un obraz de stea uitată-n hăuri,

cutia Pandorei încă-și revarsă calvarul

în ora ruinată de-un amurg

arzând în aurul mort al căderii,

unde-s numerele magice dintr-un potir de viață,

ce șoptește-n descânt de lut

văzduhul acestei ore mute

în care tu ești zâmbet de copil,

speranța-n îngeri

sau doar un fir de iarbă

ce-o risipi această negură

încolăcită de-un clopot de tăcere…

împrăștie-mă ,Doamne,

în frunza unei rugăciuni

pe mine, clipă a gândului tău

să-i fiu lumii candelă

la geamul însingurat al vieții.

 

 

Algebra unui haos hibernal

 

S-au părăsit copacii-n mine,

neliniștea din muguri viscolește

doar măști pe coridoarele uitării

orașul respiră o primăvară

zăbrelită-n absurdul unor numere

timpul e-o risipire de tăcere

prin ceara unui psalm încercănat,

mănuși ating țipătul plecării

algebra unui haos hibernal

scrie-n glasul materiei

o sfărâmare–n tristețea din sfere

la marginea acestei destrămări

odaia palpită ecouri

din zâmbetul tău obosit

se-ndepărtează-n somn de fluturi

cercuri strivite de-un joc abscons

în care litere din astralele câmpii

tălmăcesc o-ntoarcere

de umbre prin cerul

unei pleoape abisale

ce-nghite istoria oaselor sfinte

fără să știm barem

dacă vom mai putea vreodată plânge.

 

 

Prin fracția nopții

 

prin iedera unor scări imaginare

țipă un verde-nsingurat în lacrima țărânei

chiar e târziu acest aprilie

rostogolind pleoapele străzilor

într-o tristețe metaforică

înconjurată de vocale

măști crescute peste cuvinte

chipuri împărțite-n vise și rugăciuni de ceară

mănușile serii peste ramuri de lumină

în eprubetele umbrei picuri din pasărea

unei morți nescrise-n calendare

cineva a uitat o duminică pe-o bancă

dintr-un veac îngândurat

și nimeni nu scrie îndepărtarea

din curcubeie într-un articol de ziar

la ghișeul cu obiecte pierdute

zac orașe prăfuite-n desfrunzirea

unor meridiane înscrise-n spasmul

unui amurg impar

câte numere trec prin fracția nopții

să-i simplifice nesupunerea

de zeu sângeros

un înger desenează infinitul

pe rana sufletelor ninse…

 

 

Iluzie a formei

 

E-o risipire de sentimente

ca un fir de lumină

de care atârnă norii din iarbă

clipa dintr-o floare

mirarea unei absențe

într-o continuă plutire

în această prelungă așteptare

a unui cerc prin fumul din oglindă

febra molatecă din geamuri

se strecoară printre gânduri

când uimirea salcâmilor curge

pe străzi  zdrențuite de uitare

când glasul tău rostogolește

în rătăcirea orașului

însingurarea unui câmp

ce arde-n macii orei

rătăcirea literelor din fluturi

vârtejul unei dimensiuni abisale

strecoară pe mâini polenul morții

o pleoapă de tăcere peste lume

și candele de frunze-n agonia culorii

când te regăsești în umbrele hoinare

dintr-un somn teluric

când rădăcinile nopții cresc haotic

într-o lacrimă de înger

o neînvinsă iluzie a formei

te-adună colb în zbaterea unui poem

—————————–

Alice PUIU

18 august 2020


Etichete: