Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » SPERANȚE » Eugen Oniscu: BĂTRÂNA

Eugen Oniscu: BĂTRÂNA

Viața unui om are o mireasmă anume ce se răsfrânge peste cei din jurul său. Și chiar după moarte, mireasma unei vieți încă mai dăinuie în amintirile celor ce au fost influențați să pășească pe cărările binelui. O viață de om poate avea o mare influență atunci când este pătrunsă de harul lui Hristos. De obicei astfel de oameni sunt frumoși din punct de vedere spiritual și de la ei se revarsă lumină peste cei din jurul lor. Privindu-i te întrebi: Cum reușesc să rămână curați, demni și buni, într-o lume în care răutatea predomină?

Mi-a rămas adânc imprimat în memoria mea, chipul unei bătrâne de optzeci de ani cu care am fost vecin. Impresiona la ea tactul ei, și mai ales înțelepciunea cu care își trăia credința. În adolescență nu prea am băgat-o în seamă pentru că nu mă interesau idealurile ei. O ajutam uneori tăindu-i lemne, sau făcându-i alte servicii. Însă după ce am împlinit douăzeci de ani, interesat fiind de trăirea unei vieți spirituale, am început să fiu atras de acea minunată bătrână. Cei mai mulți din cartier îi spuneau mamaia Bălan, datorită faptului că știa să se facă iubită și respectată de toți cei din jurul ei. Chipul ei mă impresiona, avea părul alb, strâns într-un coc, iar pe față i se oglindea bunătate și blândețe creștină. Ochii ei de o nuanță de verde spre albastru transmiteau mereu speranță, bucurie creștină, fața ei marcată de riduri era plăcută mai ales atunci când zâmbea te impresiona liniștea ei sufletească. Mergea puțin șchiopătând și se ajuta de un baston, iar în ciuda bătrâneții ei locuia singură în căsuța ei modestă și își făcea tot menajul singură.

De câte ori mă duceam să o vizitez rămâneam uimit de curățenia ce domnea acolo la ea în casă. Dar cel mai mult mă uimea atmosfera spirituală pe care bătrâna o răspândea pretutindeni pe unde trecea. În camera ei de curat avea o Biblie mare cu coperți negre din care îi făcea plăcere după ce își punea ochelarii să îmi citească sau să mă pună pe mine să-i citesc. Se apropia întotdeauna cu venerație și un respect deosebit de acea Carte, făcându-mă să înțeleg că pentru ea reprezenta cuvântul lui Dumnezeu după care își ghidase întreaga ei viață de credință. Îmi povestea uneori câte ceva din viața ei. Trăise până la treizeci și cinci de ani fără a fi interesată de lucrurile sfinte apoi fu un moment când harul lui Hristos îi atinsese inima și totul se schimbase în viața ei. Lumina lui Hristos se revărsase pe cărarea vieții ei și ea nu se împotrivise, ba din contră se lăsase condusă spre eternitate.

Erau pe atunci timpuri de tranziție în România anilor 90-94 și oamenii aveau fel și fel de preocupări. Îmi aduc aminte că în acel cartier în care locuiam pe atunci, viața oamenilor fremăta aspirând în mare parte după lucruri materiale sau spre căutarea plăcerilor păcătoase. Și apoi erau cu toții foarte atrași de ceea ce se întâmpla în viața politică din România. De aceea mă uimea bătrâna pentru că cu tactul ei deosebit știa să mă îndrume pentru a-L căuta pe Dumnezeu. Am observat că oamenii din cartier îi purtau un respect deosebit cu toate că cei mai mulți nu erau interesați de valorile creștine pe care bătrâna se străduia să le promoveze. Am observat că avea o plăcere deosebită atunci când vorbea despre Iisus oamenilor.

Stăteam uneori amândoi cu Biblia deschisă la câte un pasaj biblic și discutam îndelung. Îmi plăceau ideile bătrânei pentru că deși îmi vorbea în cuvinte simple, avea acea înțelepciune care se pogoară de sus și de la ea se revărsa căldură sufletească, iar cuvintele ei erau pline de puterea dragostei creștine. Chiar acum când încerc să o descriu o revăd cu ochii minții, cu chipul ei blajin, cu Biblia mare cu coperți negre în poală privindu-mă și zâmbindu-mi cu zâmbetul ei cald aducător de speranță. Am observat în viață că oamenii ce îL caută pe Dumnezeu, unii reușesc să reflecte în mod frumos și înălțător dragostea lui Hristos. Pe când alții rămân doar la capitolul de luptă dintre firesc și duhovnicesc, străduindu-se uneori toată viața fără rezultate prea mari. De aceea sunt de admirat oamenii care se lasă pătrunși de iubirea lui Hristos și de la ei se revarsă acea mireasmă de viață, de pace și bucurie creștină.

În acele timpuri am plecat în armată și apoi după eliberare fiind tot atras de lucrurile sfinte o căutam pe bătrână pentru a petrece timp cu ea. Observam că se bucura nespus de câte ori o căutam pentru a sta de vorbă. După un timp sănătatea ei s-a deteriorat destul de mult, a fost internată la spital unde medicii i-au făcut o operație ce nu a reușit, după care a fost luată de o nepoată pentru a fi îngrijită. Dar ceva nu mai mergea bine în privința sănătății ei, și îmi aduc aminte că m-am întristat atunci când am auzit că a murit.

În ziua înmormântării ei, era o zi frumoasă de primăvară, iar bătrâna era întinsă în sicriul așezat pe două mese afară în curtea ei mică, părea că doarme, și că în sfârșit se odihnește după toată alergarea ei prin viață. Au venit diferiți vecini să asiste la slujba de înmormântare pe care biserica neoprotestantă din care ea făcea parte o oficia. Au cântat diferite cântări creștine, după care pastorul a citit câteva versete din Evanghelie și apoi cortegiul funerar a pornit pe străzile orașului în drum spre cimitir. Mergeam și eu abătut cu acel cortegiu funerar având convingerea că o viață minunată se stinsese și că pierdusem un sprijin deosebit.

La cimitir am asistat la toată slujba religioasă pentru înmormântare. Apoi am văzut pentru ultima oară chipul bătrânei ce părea că doarme și așteaptă ca Dumnezeu la timpul hotărât de El să o readucă la viață, pentru că ea trăise toată viața ei cu speranța învierii. Pe pieptul ei erau așezate flori frumoase ce străluceau în bătaia razelor de soare asemenea iubirii divine ce îi încălzise inima în timpul peregrinării ei pe acest pământ. Iar acei neoprotestanți cântau cântări evocând speranța învierii creștine. Toate acele lucruri mă impresionau și în același timp mă întristau. Apoi au pus capacul sicriului și au coborât-o în mormânt, și groparii au început să arunce cu lopețile pământ peste capacul sicriului.

Dar minunat este faptul că Iisus a murit pe crucea calvarului, a fost pus în mormânt și apoi a înviat pentru ca noi oamenii din orice categorie socială am face parte să avem parte de înviere. Bineînțeles dacă ne unim viața cât trăim pe acest pământ cu Hristos, această unire se realizează doar prin har și credință, nicidecum altfel. În mijlocul crizei create de coronavirus pe care o străbatem cu toții să ne ridicăm capetele și să privim spre ceruri pentru că Dumnezeu poate face lucruri minunate pentru noi. Și chiar dacă unii din cei dragi ai noștri mor, să nu uităm prin Hristos există înviere, deci avem speranță chiar și în fața morții. Viața acelei bătrâne minunate m-a învățat acest lucru în primul rând prin puterea exemplului.

,,Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruință în Hristos și care răspândește prin noi, în orice loc, mireasma cunoștinței Lui. În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viață spre viață…” (2 Corinteni 2; 14-16)