Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Eugen Dorcescu, Poezia Singurătății și a Singularității

Eugen Dorcescu, Poezia Singurătății și a Singularității

 

EUGEN DORCESCU

 

POEZIA SINGURĂTĂȚII ȘI A SINGULARITĂȚII

 

Am primit, în dar, de curând, o rarisimă carte de poezie,  o carte  misterioasă, autoritară, o carte sigură pe sine, în originalitatea ei (ca să nu zic unicitatea ei) cvasi-absolută: Ana Pop Sîrbu, Când amurgul devine albastru, Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, 2020 (cu un Cuvânt înainte de Maria Hulber, Ilustrații de Sabina Ivașcu și un excelent Eseu-postfață, semnat de Florin-Corneliu Popovici).

La o primă, poate și la o a doua abordare, lectura poemelor se arată, deopotrivă, pasionantă și frustrantă, dat fiind că textul nu este comod, ci reticent, rezervat, are o personalitate accentuată, deține un cod al său, pe care cititorul onest este dator să-l identifice. Altfel, interpretarea va rătăci, încercând să impună poemelor direcții de lectură ce nu li se potrivesc, izvorâte din deprinderi, comodități, convenții.

Poeta însăși ne avertizează, în finalul cărții:

Căutaţi poezia

Și n-o veţi găsi

Ca pe un aforism.

Un calm al planetei

Galopează prin girul aștrilor.

 

Este obligatoriu, deci, să se ajungă la o cale validă de acces spre densitățile, spre misterul enunțului. Este necesar să i se recunoască textului supremația, să i se respecte specificitatea, ceea ce, în cazul de față, poate fi mai complicat decât în altele, dată fiind originalitatea (mai cu seamă de fond) a discursului liric.

 

*

 

Iată, așadar, lectura pe care îndrăznesc a o propune eu, încurajat fiind de reacția prietenoasă a textului însuși, de îndată ce, înarmat cu această perspectivă analitică, am parcurs, pentru a treia oară, volumul.

Marea, unica temă a demersului poetic este Singurătatea (mai exact, mai adecvat la împrejurări, poate:  Singularitatea). Cu o precizare decisivă, în absența căreia, orice hermeneutică va eșua:

Nu Singurătatea dobândită, ci Singurătatea înnăscută;

nu Singurătatea rezultată din anecdotica vieții, ci Singurătatea constitutivă;

nu Singurătatea convențională, ci Singurătatea vitală;

nu Singurătatea înțeleasă ca relație omenească ratată, ci Singurătatea ca mod de a fi în lume și în propria viață.

Într-un cuvânt: Singurătatea ontologică, nu, neapărat, cea socială:

Merg pe stradă.

La fereastra deschisă,

Cântă Alberta.

Pe drum, claxoane.

Pe faţa zidului, o umbră.

În spatele meu,

O altă umbră e alungită pe caldarâm.

 

Sau această constatare supra-emoțională a inexistenței existentului:

 

Eram singuri pe versant.

Primii plecaseră.

Se încurajau unii pe alţii.

Erau nehotărâți.

Incapabili să fie văzuţi.

Tremurau.

Unii erau mărturia altora.

 

Ca urmare, nefiind vorba de singurătăți romanțioase, de părăsiri, de doruri și nostalgii etc. etc.,  lamentările, tânguirile, sentimentalismele, în genere, sunt excluse. Poezia abandonului, a separării, a singurătății în înțelesul curent, nu are prea mult de a face cu estetica Anei Pop Sîrbu.  Lirismul său auster (și totuși încărcat de o mare emoție existențială), lirismul său grav (precumpănitor reflexiv) se întemeiază pe două mișcări intelectual-afectiv-imaginative:

Mai întâi, pe realizarea conștiinței de sine a singurătății, precum în acest poem dedicat Mamei:

 

Zbor peste ţărmuri.

Distanţele tresar.

Ochii polari părăsesc clipa.

Bolta se pierde în ea,

Devine atingere,

Pansament pentru forma

Robustă a golului.

Sticlos, matern mi-e văzul.

Vibraţia albastrului

Mi-a acoperit venele.

Am lăsat jos

Umbrele, timpul

Şi bezna.

Copilul,

Tot singur

Şi neucis …

Observăm cum se limpezește simțământul diferenței de natură și destin, simțământul distincției morale (lăuntrice),  simțământul copleșitor, ca o revelație, al Singularității.  Tot atâtea suporturi ale fatalei, dar generoasei, Solitudini.

 

Apoi, de îndată ce și-a conștientizat statutul ontologic, eul își orientează energia, elanul liric spre  trăirea/ comunicarea Singurătății. Acest al doilea moment generează  poezia.  Departe de a marca un minus de ființă și de ființare, Singurătatea ontologică oferă, dimpotrivă, enorme prilejuri de interrelaționare ideatică și afectivă, fiindcă, din clipa în care eul poetic și-a conștientizat și acceptat Singurătatea (și, concomitant, Singularitatea), marile singurătăți cosmice, marile stihii îi ies în întâmpinare. Nu eul poetic se adresează stihiilor (elementelor), ci invers, ele îl recunosc, întrucât e singur ca și ele, și îl abordează fratern (marea, noaptea, amurgul, curcubeul, pământul, aerul, focul etc.).

Citez câteva fragmente din această fascinantă colocvialitate cosmică:

 

Port o rochie de brocart.

În noaptea aceasta,

Trandafirul alb

Devine purpuriu.

Câteva narcise în vază

Și briza mării

Ce bate spre fereastră…

 

Ori:

Amurgul, din alb, devine atât de albastru,

Încât pe la miezul nopții

Îl vezi violet.

E priveliștea ce înaintează

Spre centrul închipuirii,

Fără contur,

Ca ficţiunea.

Un cerc ce te strânge

Precum omida ce urcă pe trunchi.

Și, deodată povestea se scrie.

Alba hârtie devine rigoare.

Frumusețea secretă se rostogolește.

E o scriere despre împrejurări

În fine:

 

Pământul respiră prin tine,

Apoi se lovește de aer.

Prin întuneric se văd

Melancoliile.

Aceste „melancolii” sunt un alt nume pentru beatitudinea rece, intelectuală, dar cât de adânc trăită, ce însoțește confesiunea lirică și îi încununează reușitele (numeroase și memorabile):

 

Într-un târziu, deschid fereastra.

Țărmul e o literă pe o foaie.

Lumina cade pe ea

Ca pe un morman de tăcere.

În jurul tău, fluxul

Și refluxul mării…

 

Lectura propusă de noi este, desigur, una dintre multele posibile. Dar avem convingerea că este îndreptățită. Structurile generative ale acestor poeme se plasează, cu certitudine, în paradisul sobru și foarte personal al Singurătății. O melopee frapant de singulară, articulată de o voce poetică singulară, și ea, o poezie profundă, plină de forță și de noblețe,  spulberând, cu devastatorul ei suflu, prozaismul, trivialitatea și dulcegăriile ce parazitează o bună parte din teritoriul liric al vremii noastre.

 


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).