Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA  „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”

Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA  „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”

„Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii”

(Artur Silvestri)

 

Artur Silvestri, scriitor, critic literar, promotor cultural, poate fi considerat prietenul care mi-a schimbat destinul, deşi nu l-am întâlnit niciodată. Un singur mesaj electronic de la dumnealui în care mă încuraja să scriu, că aş avea ceva de spus lumii, mi-a schimbat destinul. Aceasta se întâmpla, după ce mi-a publicat în revistele înfiinţate de dumnealui online („Ecoul”, „Monitorul cultural”, „Semănătorul”) câteva scrieri pe platforma Intermundos media activă şi astăzi. După o stagnare de mai mulţi ani, am început să public cărţi de călătorie şi cu tematică socială, versuri, eseuri,  lucrări prezentate la diferite simpozioane, cugetări, teatru, articole.

 

De aceea îi aduc aici un omagiu, un semn de adâncă preţuire, pentru toate cărţile scrise, multe la număr şi faptele sale culturale. „Există o Românie tainică” spunea întemeietorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Artur Silvestri, considerând că în această Românie există valori, oameni buni, creativi care au datoria să sporească zestrea culturală a neamului românesc.

 

Deţin multe cărţi de-ale dumnealui, mai ales pe cele publicate de soţie, Mariana Brăescu Silvestri, dar aşa de mult m-a impresionat „Frumuseţea lumii cunoscute”/ „La beauté du monde connu” pe care am citit-o de mai multe ori în română şi franceză, încât m-am decis s-o fac mai bine cunoscută iubitorilor de lectură.

 

D-na Mariana Brăescu o consideră „O elegie a vieţii” şi în prezentarea ei, dezvăluie cum a apărut cartea: erau însemnări zilnice, într-un carnet unde autorul nota ce l-a impresionat zilnic. Toate au trecut prin sufletul lui şi l-au marcat. „Câtă sensibilitate dureroasă, câtă tristeţe, dar o tristeţe luminoasă. Şi câtă uimire proaspătă, în faţa frumuseţii lumii pe care nici nu bănuia că trebuia să o părăsească. O elegie a toamnei. elegie a vieţii”. (Mariana Brăescu, cartea citată)

 

Sunt ultimele cincizeci de zile din viaţa autorului. Este impresionant îndemnul soţiei: „Cititorule, ca să înţelegi, parcurge cu sufletul aceste rânduri! Nu sunt pagini de jurnal ori de carte. Sunt bătăile inimii lui. Eu le-am auzit. Şi sunt ultimele.” (op. cit.)

 

Ne regăsim în aceste pagini, gândim şi simţim la fel ca autorul, căci ne invadează aceleaşi emoţii, în faţa frumuseţii lumii de lângă noi. Autorul acordă mare atenţie frumuseţii florilor, arborilor, arbuştilor, observând lumina ce o revarsă peste lume, aceste minuni ale naturii. Vedem cu ochii minţii florile de trandafir de un roşu aprins, catifelate sau galbene, legănate de vânt, flori ce se ridică triumfal, să înfrunte seceta, ploaia sau îngheţul. Iată descrierea: „Trandafirul roşu… când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor biruitor şi puternic. în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios”.

 

Amintirile din călătoriile sale sunt notate succint: „Mirosul tare al Mării Mediterane… într-un peisaj fără pescăruşi.”. Este o mare peste care se adună „norii groşi, de o culoare metalică”, dar dispar repede lăsând locul altor nori „sub forma unor fuioare albe”. Autorul absoarbe în suflet schimbările din atmosferă: „         Lumini de dincolo de nori reprezintă – cel mai  neobişnuit spectacol de fulgere pe care l-am întâlnit vreodată”.  Ideea de irealitate, de efemer  şi mister este pregnantă: „Cel mai tulburător fapt era tăcerea absolută care definea totul, creând sentimentul unei iluzii”.

 

Lectura cărţii m-a făcut să mă regăsesc pe filmul amintirilor în locurile vizitate de autor. Citind, revăd malul Mediteranei la Sète, unde am ajuns, prin programul european „Comenius” pentru profesorii de franceză, cheiul Paul Valléry  cu cimitirul marin unde este înmormântat acest poet, cu amfiteatrul alb de la malul mării şi întinderea de apă ce se spărgeam în mii de oglinzi  sub „ploaia ce cădea calmă şi binefăcătoare ca şi ploile mocăneşti din copilărie.”  Observator fin al  peisajului marin, autorul  descrie „intensificări de vânt, schimbări de ritm şi fenomene întărite de apropierea mării”.

 

Noaptea, după ploaie, natura părea purificată, iar scrierea devină picturală:„Cerul dinspre munţii Pirinei de un roşu bizar, şters, dar, cu toate acestea, intens, o culoare descoperită odinioară de navigatori.” În tablourile descrise, se combină imagini vizuale, auditive, olfactive, care le conferă unicitate: „Prin lanuri de lavanda, ca nişte arici vegetali opriţi, pentru o vreme la odihnă”.

 

Este impresionat de parfumul de lavandă „efluviu răcoros, tăcut, enigmatic ecou şi o plăcere a miresmei care înfrumuseţează toate locurile înconjurătoare, cu o muzică nesfârşită.” În lumina sudului Franţei, totul apare de o frumuseţe stranie, înduioşătoare. Autorul nu este uimit doar de munţi, de ape, mare, ci şi de vietăţile de pe Canal du Midi: raţe sălbatice, vidre, păsări.

 

Bucureştiul apare  sun luminile toamnei cu toată frumuseţea lui specifică de oraş sudic, cu parcuri frumoase, cu mirosul străzilor specific de merdenele, saraiilii, pateuri care au puterea de evocare a trecutului ca şi „madeleine” în opera lui Marcel Proust. Artur Silvestri vede Cişmigiul – „un colţ de pădure în oraş, dând impresia de alt timp”. Se referea oare la timpul când trecea Eminescu sau Caragiale prin acest parc? Şi noi avem aceleaşi impresii, când trecem prin această oază de verdeaţă din inima Bucureştiului acoperit de cerul înalt şi atât de albastru pe deasupra copacilor.

 

Sunetul gutural al pescăruşilor peste Bucureşti, îl simte ca o „potrivire între vocile acute şi ceru înnourat, greu, apăsător”. Această potrivire tulburătoare între vocile acute şi culorile plumburii îl face să aibă presimţiri sumbre. Ploaia căzută în perdele lungi şi reci lasă  pe vegetaţie broboane de apă ce strălucesc şi par „scânteieri de apă în noapte”. Foşnetele muzicale, un fel de ritm asimetric, asemănător cu valurile mării, prefac totul într-un episod irepetabil. Le priveam prin fereastra deschisă, îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului. Moartea unui porumbel în stradă îi provoacă durere.

 

Scrisoarea primită de la un prieten îi aduce aminte de copilărie: „Toamna este frumoasă, mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea.” „Într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci”. Alteori, izvorul unor sunete paradisiace îl face foarte fericit: „Era ciripitul unor vrăbiuţe, un concert al bucuriei care a ţinut câteva minute fără şir” sau le observă  ciripitul vesel în iedera de pe  o terasă. Adesea, vorbea brăduţului din curtea casei, dar, „uscat, nu mai aveam cui să vorbesc” scrie A. Silvestri.

 

Autorul se confesează dureros hârtiei, obsedat de „spaima că nu voi apuca să scriu tot ce am de spus”. Privirea de ansamblu peste oraş aduce un tablou unic: „Acoperişurile oraşului par un relief de lumi stranii unde senzaţia de suprarealitate este totdeauna vie”. Se apleacă mereu cu dragoste asupra fiinţelor din lumea necuvântătoarelor: observă nişte câini „patru pete de culoare”,  sau un câine trist pe o terasă, alţi câini care „dorm ca o heroglifă pe trotuar”, „un căţel gri ce dăruia atâta iubire” sau altul, lângă Terasa Doamnei   „era imaginea dăruirii”.

 

Aţipind  în fotoliu, a văzut „culori transcendente, lipsite de contururi, pete rotitoare, o feerie stranie, neobişuită, incontrolabilă, întreruptă de sunetul zborului de porumbei”, apariţie stranie care-l face să-şi simtă sfârşitul implacabil. Parcul Herăstrău  are rezervată o frumoasă pagină literară, căci acest loc are o frumseţe eternă în sufletul autorului.

 

Vizitând Cartierul Floreasca, casele păreau „pete de culoare opace” şi el le privea, fără  a le putea zări. În Cotroceni, este încântat de liniştea străzilor cu case frumoase, invadate de iederă. cu terase cu flori şi mulţi copaci. Mergând spre Băneasa, copacii îi păreau o pictură vivantă. Era „fascinat de contururile de frunze pictate în verde şters, galben, verzi ruginiu, o infinitate de nuanţe.” Iubea „ploaia cernută binefăcătoare pentru semănături”. Căldura blândă a toamnei îl bucură, ca un dar divin.

 

Cartea se încheie cu descrierea sărbătorii Sfântului Dumitru,, ocrotitorul capitalei, când Dealul Mitropoliei este urcat de oameni sărmani cu „suflete pure”.

 

Regret dispariţia prematură a autorului şi recomand tuturor această frumoasă carte care oferă destindere şi încântare.

———————-

Ecaterina CHIFU

Cronici culturale

București, 20 august 2020